3,103 matches
-
I, 235). Nu întâmplător, pentru Cioran, „boala e cea mai mare invenție a vieții” (II, 25). Fără ea, poate că Cioran s-ar fi sinucis. Or, bolile îl salvează în măsura în care înseamnă supraviețuire prin retragerea din fața vieții. Nu întâmplător vorbește despre „extazul neputinței” (II, 292). Când împlinește cincizeci de ani, notează: „Toată viața am fost bolnăvicios. Atenția pe care-am consacrat-o beteșugurilor mele mi-a îngăduit să exorcizez demonul plictiselii. Am fost, orice s-ar spune, un om ocupat” (I, 73
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
atât de rară? ș...ț În fond, lozinca omenirii e: «Mai bine durerea decât izbăvirea!» Căci durerea încă este existență, pe când izbăvirea nu e decât o fericire deplină și vidă” (I, 91). Așadar, mai bine boala decât izbăvirea ori decât extazul, mai bine viața decât Ființa, mai bine tortura de sine decât extazul. Orice s-ar spune, boala devine prilejul unei justificări, pe care Cioran o folosește cu insistență. „Doar bolile ne dau oarece «profunzime». Un ins sănătos, geniu să aibă
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
durerea decât izbăvirea!» Căci durerea încă este existență, pe când izbăvirea nu e decât o fericire deplină și vidă” (I, 91). Așadar, mai bine boala decât izbăvirea ori decât extazul, mai bine viața decât Ființa, mai bine tortura de sine decât extazul. Orice s-ar spune, boala devine prilejul unei justificări, pe care Cioran o folosește cu insistență. „Doar bolile ne dau oarece «profunzime». Un ins sănătos, geniu să aibă și tot e, fatalmente, superficial” (I, 142), spune Cioran într-un loc.
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
decât de înțelepciunea stoicilor” (I, 175). Așadar, slav, maghiar sau chiar mongol: „Sunt un mongol răvășit de melancolie” (I, 33). Și peste toate, evreu sau, mai general, locuitor al Europei centrale. Când simte în jur amprenta ei, trăiește clipe de extaz. Iată: „Ascultat la radio muzică țigănească maghiară. Sunt ani de când nu am mai auzit așa ceva. Vulgaritate deprimantă. Amintiri ale bețiilor din Transilvania. Copleșitorul plictis ce mă împingea să beau cu oricine. În fond, sunt un «sentimental», ca toți tipii din
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lor, rămân pentru Cioran semnele unei existențe autentice: nu descoperă în ele o revanșă, ci o ființă, în opoziție cu neantul de-acum, pe care și-l asumă. Tocmai această opoziție e relevantă. Privind în trecut, Cioran vede, cu admirație, extazul de odinioară, adică „nervi incandescenți, întinși să plesnească în fiece clipă, pofta de a plânge dintr-o fericire insuportabilă...” (III, 130). La polul opus, azi, „acreală, zbucium, scepticism” (idem). Și, chiar dacă toate acestea seamănă cu o vindecare, căci Cioran își
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
o țară cu destin minor dar tragic” (I, 306), Cioran își definește propriul destin. Or, în fața acestei crize, care are drept cauză absența din istorie, Cioran se refugiază în propria țară ca într-un spațiu paradiziac. țara îi oferă prilejul extazului. Iată: „Nu aș putea să fiu fericit decât într-o lume unde simțul timpului n-ar exista. țara mea oferă acest avantaj. În biserici nu erau pendule și probabil că nu sunt nici acum. În fine, nu se știa cât
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
la el ura de sine e însoțită de orgoliu, să nu uităm că, abjurat de Cioran, care își aprofundează, asemenea strămoșilor săi, neantul, orgoliul e semnul omului cel vechi. După teribilele experiențe ale tinereții, ceea ce caută Cioran este, în fond, extazul neantului, pe care ai săi îl asumaseră dintotdeauna și pe care Cioran îl considera defectul fundamental. Un neant învestit cu sens absolut. Iată: „Neantul, o versiune mai pură a lui Dumnezeu” (III, 163). În fine, Cioran rămâne, astfel, oglinda cea
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
își explorează trupul, face apologia eșecului. Sondează nimicul originar: „Trebuia poate să rămânem la stadiul de larve, să ne abținem să evoluăm, să rămânem liberi și neterminați, să ne statornicim în ratare și să ne istovim la nesfârșit într-un extaz embrionar” (III, 23). De altfel, ce face altceva afrodiziacul decât să mistifice?! Dar, finalmente, acest altul, mistificat, devine eu însumi. Cioran se declară obsedat de „ratații Deșertului” (III, 398), acei călugări de la începutul erei noastre care, după o vreme, ar
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran iubirea de sine. Cum e vorba despre un narcisist, dar despre unul care știe deopotrivă ce este ura de sine, eșecul hrănește și orgoliul, întemeiat acum pe cunoaștere. În fond, convertind eșecul în șansă, boala în sănătate, nebunia în extaz, suferința în cunoaștere, Cioran instituie, din nou, legile unui cod al supraviețuirii. Nu-i e oricui dat să-și admire căderea și să caute mortificarea, știind că toate acestea nu fac decât să amâne. Să înșele destinul. Cu conștiința fatalității
[Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de amintirea tatălui, combinată cu imposibilitatea de a face o alegere între cele două femei, reprezintă materia problematică necesară autorului pentru a-și plasa eroul din ce în ce mai evident într-o atmosferă thanatică. Moartea ,,poate fi și un instrument de cunoaștere, un extaz” (p.212). Ea devine pentru Pavel Anicet mai mult decât un act de voință, dominând întreaga parte a treia (mai puțin întinsă decât celelalte două - are numai șase capitole), într-un amestec de dramatic și tragic. Deși intenția sinuciderii se
Mircea Eliade : arta romanului : monografie by Anamaria Ghiban () [Corola-publishinghouse/Science/1263_a_1954]
-
cadru, în care Petru Anicet îi citește Norei pagini din jurnalul personal, ca într-un joc nevinovat de copii. Și apoi, încetul cu încetul, scenele acestea se pierd în lungul monolog de dinaintea sinuciderii propriu-zise, amestec de ludic și grotesc, de extaz și agonie reunite într o unică și nesfârșită clipă. După o lectură atentă a romanului, observăm că, deși complexă, structura lasă impresia de fragmentare a firului epic, de artificialitate a evoluției conflictului. Intenția de a grada tensiunile interne ce apar
Mircea Eliade : arta romanului : monografie by Anamaria Ghiban () [Corola-publishinghouse/Science/1263_a_1954]
-
la propria persoană (prețuirea, aprecierea, stima celorlalți ne conferă trăirea unor stări interioare plăcute, exteriorizate prin expresiile emoționale specifice fericirii). Semnificativ este și aspectul referitor la intensitatea cu care este trăită această emoție: de la fericirea ușoară/medie la bucurie sau extaz; de asemenea, fericirea poate fi exprimată zgomotos sau în liniște, variații cunoscând și în ceea ce privește exteriorizarea la nivelul fetei, de la zâmbet, la rânjet, la chicoteala, râs sau în formă extremă râs cu lacrimi. Se explică faptul că prezența rasului sau a
by Livia Durac [Corola-publishinghouse/Science/1054_a_2562]
-
uităm că literatura psihanalitică vorbește chiar despre parcurgerea fazei autistice, ca un moment important în conturarea personalității copilului). A. Maslow identifică un „autism agitat”, în care subiectul încearcă, în plan imaginativ, experiențe care fie îl terorizează, fie îl aduc la extaz, și un „autism calm”, de tip contemplativ, în care subiectul se complace într‑o situație idilică prin iluzionare sau prin autoconsolare. Această afecțiune este, de obicei, evidentă în jurul vârstei de 3 ani și are o frecvență mai mare la băieți
[Corola-publishinghouse/Science/2355_a_3680]
-
mai mare admirație și simpatie) își revendicau sfidător (și naiv, aș zice) apartenența la ea: găsesc că-i făceau astfel o cu totul necuvenită cinste. Cred că toți cunoaștem persoane de așa-numită „elevație spirituală”, care trăiesc într-un perpetuu extaz estetic, „evadează” mereu din realitatea cotidiană și nu caută altceva decât „hrana spiritului”. De regulă, aceste persoane fac mare caz de pretinsa lor lipsă de simț practic (chiar dacă, pe de altă parte, știu foarte bine să-și vadă de interese
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
de forme diferite de organizare a conștiinței, care mă duce la ideea de stări alterate de conștiință, ca metode alternative de explorare a realității și nu doar ca simple iluzii sau halucinații. În șamanism, spre exemplu, care exploatează stările de extaz și de posesie, ficțiunea funcționează ca o modalitate cognitivă, chiar dacă e o ficțiune religioasă. Un alt concept, cel de autor ficțional, este un pic mai vechi, se vorbea deja despre el În anii ’80 de Întoarcerea autorului, la noi o
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
treia, a identității: e calul același, e iubirea lui aceeași, sunt eu același, e iubirea mea aceeași?): ce aflu prin atingere? Dorințele pe care pielea umedă le așază În mine le pot mai Întâi simți ca atât: bucurie a pielii, extaz al ei căruia mă Închin și de care sunt folosit. Sunt prin percepții, prin atingere, iubirea mea e supunere cărnii, sunt ales și supus. Teoria pielii este deja o teorie a percepției, ar spune Merleau-Ponty. Și tot el ar observa
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
Începe cu sine și sfârșește/cu sine” este timpul splendorii (sau, ceva mai limitat spus, cel estetic), temporalitatea plină, timpul În care obiectul de artă este perceput și asumat ontologic și nu discursiv și de asemenea timpul iubirii divine ca extaz, ca acces la har. Experiența estetică, precum și cea a iubirii, sunt identitare (și, În zonele lor de adâncime, congruente). Pentru a fi comunicabile, Împărtășite În absență e nevoie de text, de semnificație, de lege. Orice discurs estetic tradițional pierde Însă
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
unul al literaturii?, ne putem Întreba noi. Tema facerii ori a Întrupării gândului În cuvinte e recurentă, de unde ispita esotericului În discursul critic practicat de Horea. Dacă mai este Încă un discurs critic și nu s-a topit deja În extazele poetice ale textului-mamă. Un fir al Ariadnei ne conduce obstinat mai departe de cuvinte, dar prin cuvinte totuși, anume la Întrebarea dacă literatura „gândește”, și dacă da, la ce oare. În acest sens, postmodernul Horea Poenar ne descrie „pliurile” Întrupării
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
vreo deschidere înspre lumina unei desfătări posibile, a unei bucurii legitime, a unei beatitudini imaginabile. Ascetismul se dovedește a nu fi atât un scop cât un mijloc - apropiat de cel al transei șamanice - capabil să reveleze o stază, eventual un extaz... Apoi, în funcție de treapta coborâtă în asceză, fiecare dintre begardele Spiritului Liber va urca cu cât mai tare au gustat ura de sine, cu atât va fi mai aproape de cunoașterea bucuriei de sine. Pentru că această pregătire ascetică transformă carnea în ceară
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
ferment al cunoașterii de sine, femeia garantează în schimb accederea în profunzimile umanului, a transcenderii abisului interior, sentiment care nu este lipsit de fiorii unei sfinte spaime. Suntem departe de seninătatea înălțătoare a prototipul donnei angelicata, Preasfânta Fecioară și de extazul contemplativ. Ceea trimite spre o ipostază perenă a idealului feminin, dincolo de timp și spațiu, tot un fel de a concentra în principiul feminin atracția periculoasă cu propensiunea angelicului. (Vezi, de exemplu, oarecum apropiat, și comentariul Oanei Simona Zaharia, de la p.
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
Canterbury, o adevărată panoramă umană. Decameronul este o commedia dell’uomo, summa lui Boccaccio, o narațiune luminoasă și încărcată de omenesc, care stă alături de Divina Comedie a lui Dante, însă de data aceasta nu mai glorifică transcendentul, ci bucuriile și extazul vieții terestre. 8 „Fixând problemele umane sub lupa cazualității practice și a umorului necompromițător, Boccaccio reușește să capteze realitățile mundane ale existenței cu franchețe, delicatețe, inteligență și uimitoare indulgență. Aceste calități și o devoțiune plină de pasiune pentru literatură dau
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
angelicata este impusă în literatura universală prin lirica lui Dante Alighieri, cel care în Vita Nuova aduce un elogiu unic personajului feminin care i-a marcat existența. Beatrice reprezintă modelul ideal al acestei întruchipări angelice, care nu oferă doar un extaz contemplativ poetului îndrăgostit, ci îi garantează și accederea la divinitate. Prototipul donnei angelicata poate fi însă găsit mult mai departe, în cultură și religie, în perfecțiunea fizică și morală a Fecioarei Maria, singura creatură capabilă să cuprindă în ființa ei
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
Mediu timpuriu urmarea firească a unei exagerate lumi teocratice a fost ascetismul. Viața mundană și-a pierdut importanța și valoarea. Oamenii trăiau pe pământ, dar gândul lor era îndreptat spre viața de dincolo. și apogeul perfecțiunii se găsea doar în extaz, rugăciuni și contemplație. și literatura era teocratică, astfel că misterele, viziunile, alegoriile nu au întârziat să apară, născându-se, prin urmare, Divina Comedie a lui Dante, poemul despre cealaltă lume.519 În Decameronul, operă ce aparține unei perioade de tranziție
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
altfel, genul de creator care să se interiorizeze, să cugete profund și cu o atitudine gravă asupra problemelor cu care se confruntă omenirea, nu întâmplător era numit de contemporanii săi „Giovanni cel liniștit”. Aduce viața în prim plan, alungând departe extazul, cugetările melancolice. „Lumea spiritului dispare: apare lumea naturii.”569 Universul diegetic al lui Boccaccio și cel al lui Chaucer este pur senzual („lume a naturii și a simțurilor”570), încadrat în forme precise, bine definite; nimic din acest univers nu
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
și predicile la Învierea lui Lazăr sau la Duminica Floriilor; motivul „amărâtă turturea” se întâlnește în cuvântarea la Întâmpinarea Domnului. V. știe să umanizeze lumea divină, apropiind-o de înțelegerea populară. În partea a doua a Cazaniei miraculosul hagiografic și extazul religios nimbează protagoniștii „jitiilor” - sfinții, ca instrumente pământene de luptă și jertfă în revelarea adevărului creștin. Biografii legendare și date istorice se îmbină în predicile ce povestesc viața lui Simion Stâlpnicul, faptele împăratului Constantin în apărarea creștinilor, prezența apostolilor Petru
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290433_a_291762]