11,439 matches
-
nu a primit vestea despre sarcina Teodorei „ca un bărbat adevărat”. Așa îl admonestează P.H.L. Ce fel de erou mai este dacă la început l-a ispitit gândul evitării acestei „complicații”, ba chiar nu a ezitat să-i spună și iubitei sale, fără a bănui ce proporții poate lua în sufletul ei o astfel de „propunere”. Cum îndrăznește să-i sugereze uciderea unei ființe care crește din carnea ei și îi umple întreaga ființă? Nu-și dă seama că o îndeamnă
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
și munții pot fi urniți din loc! Ceea ce, logic, este imposibil... P.H.L. continuă să-și moralizeze personajul, amenințat pentru o clipă să rămână repetent la „școala vieții”. Așa că Profesorul a „cedat” repede, recunoscând că, „în intenția lui protectoare” față de existența iubitei (sau poate din egoism?...), a ignorat noua fundamentare a vieții ei: aducerea pe lume a unei ființe care, cu adevărat, are nevoie de cea mai mare protecție. Aici scriitorul îl suspectează pe „erou” de oarecare lașitate. Este mai mult ca
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
cumva, Doamne ferește!, publicarea comentariului meu să fie tot un fel de „reînhumare”... Iar eu să fiu nevoit să mă scuz (în fața mea): „Am încercat să mi fac datoria... etc. etc.” Truisme! 14 aprilie 2007 Domnul R. continuă să-și întâlnească iubita în locul știut. Dar ceva mai rar. Se simte însă tot mai atașat de „burtica” ei, pe care o mângâie cu duioșie, ori o sărută cu anume solemnitate, încât o face pe Teodora să zâmbească. Când rămâne singur, Profesorul este și
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
Adam! O dată cu conștiința păcatului, Dumnezeu i-a dat și puterea de a alege între bine și rău, însoțită de sentimentul responsabilității față de actele sale. Mai pe scurt, liberul arbitru. Profesorul o caută ceva mai insistent pe Teodora, deși simte că iubita sa nu mai răspunde cu acea „urgență” de odinioară, cu zâmbete și vorbe „respirând” senzualitate și așteptare. La gesturi ce până mai ieri îi dădeau fiori, acum răspunde cu o tandrețe calmă. Mai mult, Profesorul are impresia că întreaga ei
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
meditațiile de mai sus, aparținând Profesorului, comentate de scriitor și rezumate de subsemnatul pe cât m-am priceput mai bine, nu au rămas un secret al personajului. De la începutul poveștii lor, Domnul R. a gândit mereu cu voce tare în prezența iubitei sale, mai ales în acele după-amieze lungi în care Teodora uită pentru o vreme să mai plece acasă („copii sunt destul de mari, mai este și bunica cu ei...”), iar el, bucuros de prelungirea șederii, se destăinuie în continuare. Ea îl
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
cu sprinteneala vorbelor!...” Își mai revenea din acest „intermezzo melancolic” după ce ea îl săruta și îi șoptea la ureche: „Azi ai fost atât de bun!... Am avut două orgasme...” Și totuși... Dacă ar fi fost tinerel, o asemenea mărturisire a iubitei l-ar fi făcut să se simtă în al nouălea cer. Dar așa? De ce acum orice bucurie este „subminată” de spectrul inevitabilei erodări și al transferului „clipei frumoase” (Goethe!) în pustiul inefabil al amintirii? Domnul R. nu vrea să o
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
și regăsire în celălalt, cu senzația că ești parte necesară a întregului și nu fulg stingher în bătaia vântului. Bucuria pe care o văd în ochii tăi mă înalță deasupra „abisului existențial”. Când te-am găsit, m-am regăsit. Tu, iubita mea, m-ai făcut să-mi regândesc viața, clădită în tinerețe pe un fundament de sugestii livrești.M-am simțit copleșit de felul sincer și direct în care ai arătat că ești gata să-mi dăruiești parte din ființa ta
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
departe, într-un viitor în care el nu va fi. Ceea ce nu înseamnă că timpul se va sfârși. Doar se va „redirecționa” întrun nou început. Domnul R. renunță la căutarea vreunui răspuns deoarece și-a amintit că, în acest moment, iubita lui ar trebui să țină în brațe pruncul lor. Nu s-a gândit până acum că nașterea este o minune, că durerile facerii se topesc într-un ocean de iubire. Dacă i-ar spune Teodorei ce îi trece prin cap
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
accepte! Ea pare să nu mai trăiască decît prin și pentru copil. Poate că este copleșită, absorbită cu totul, iar pentru el nu i-a mai rămas nimic. Dar Domnul R. ar trebui să vadă un pic mai departe! Ea, iubita lui, i-a dăruit ceva incomparabil: un copil, adică „un strop de nemurire”. Când îl ia în brațe și îi sărută obrăjorul cald, mai poate spune că se simte „ca un pom uscat”? Este întrebarea mută din ochii Teodorei, pe
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
mi are-o taină și scrie cu nespus. Și versul lui Arthur Rimbaud: "Și poate că adevărul ne așteaptă în jurul nostru cu îngerii săi în lacrimi". În eminesciana Pe lângă plopii fără soț, există o gradație a incantației care poartă progresiv iubita până la intrarea inițiatică în a deveni lumină din lumină, Dumnezeu din Dumnezeu, raza din ochii ei putând aprinde o stea ce poartă până în veșnicie, astfel că "Ai fi trăit în veci de veci"; pentru că iubirea poetului vine samsaric din cealaltă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ar fi aprins"), ființa îndrăgită coboară din sfera lucrurilor perene în ținutul comunului: Căci azi le sameni tuturor / La umblet și la port". Acel cutremur mutațional ("Tu trebuia să te cuprinzi/ De acel farmec sfânt") care să preschimbe iubirea și iubita în entități nepieritoare, nu a avut loc, și cele două sfere axiologice, ritmate o vreme armonic de către poet în speranța comuniunii și osmozei, au rămas tot timpul paralele și nu coincidente, iar acum se despart pentru totdeauna, plecând fiecare pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
spiritual, pentru a renaște în lumina superioară, divină. Astfel, în poezia Atât de fragedă, prima hipostază este constituită de o lumină asemenea florilor de cireș emanată de o făptură plutitoare, o zână cvasi eterică. Urmează întunericul chemării carnale în care iubita decade, din care însă poetul o înalță răsărind sub forma unei icoane divine, întruchipare a Fecioarei Maria. În poezia La steaua, se pleacă de la o lumina unui astru, urmează întunericul străbătut de moartea ei, după care ea reînvie în neuitarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
forma unei icoane divine, întruchipare a Fecioarei Maria. În poezia La steaua, se pleacă de la o lumina unui astru, urmează întunericul străbătut de moartea ei, după care ea reînvie în neuitarea iubirii poetului. În Venere și Madonă, în prima hipostază iubita apare un prototip al îngerilor, urmează decăderea bacantică, dar în final devine o sfântă "prin iubire". În Cu mâine zilele-ți adaogi hipostaza luminoasă inițială este ziua de azi înveșnicită, urmată de o întreagă defilare a necurmatei treceri, dar în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în care depersonalizarea poetului are corespondent pe plan spațial deconturările chipurilor de pe pereții bisericii părăsite. În O, mamă cele trei mișcări perpetue din natură a ramurilor, a umbrei, a apei îngână somnul etern al morții. În Despărțire sau în De câte ori, iubito, mișcări temporo-spațiale în opoziții polare exprimă imposibilitatea reapropierii sufletelor: Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,/ Din ce în ce mai singur mă-ntunec și îngheț/ Când tu te pierzi în zarea eternei dimineți". Tipice pentru universul în neliniștită expansiune sunt poezii precum Dintre sute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Vântul atârnă de sânul unei femei, țara toată încape la fereastră, steaua se face așa de mică încât poate să treacă prin veriga unui lacăt. Poetului îi place să-și "aplece" eternitatea și să rămână ca o simplă "dantelă" lângă iubita care nu cunoaște "otrava gândirii". Căci, spune Arghezi: "Dar de stai să te gândești,/ Mai bine să fii cum ești,/ Să te-nțepi, să te strivești / Prin bucate omenești". Infinitul cu toate bolțile sale se reduce la un șuier prelung
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
personaje pe care le-a considerat destinate flăcărilor gheenei și ce nemăsurată bucurie să ajungă până în paradis alături de Beatrice! Templul Taj Mahal dedicat de Șah Jahan soției sale Muntaz Mahal, poate fi considerat replică în piatră a maiestuoaselor terține dedicate iubitei sale de autorul Divinei Comedii. Și iată orgoliul disprețuitor al lui Baudelaire adresându-se Parisului: "Tu m'a donné ta boue/ Et j'en ai fait de l'or" "Tu mi-ai dat noroiul tău,/ Iar eu am făcut din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pentru o femeie Beatrice în forma cea mai idealizată, făcând astfel drum către iubirea pământeană dintre Petrarca și Laura. În felul acesta Tizian a putut reuni pe același tablou iubirea sacră cu cea profană, figurând în ambele hipostaze aceeași femeie, iubita din majoritatea pânzelor sale. Și coborând, nu prin hazard, ci cu perfectă logică în Faust, erotica domină în bună parte acțiunea, sacrul apărând în final ca o licență poetică, și nu ca o suiș firesc al întregii piese, terestrul îmbinându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
face din durată totodată și perenitate și vremuire, apare paradoxal, dar totodată, drept cea mai adecvată viziune asupra esenței temporalității. O ambiguitate cu implicație cosmică, tangentă genezei, apare în poezia lui Eminescu, Lacul. Poetul nu spune "ascult și aștept" venirea iubitei, ci "parc' ascult și parc' aștept". Acest "parcă" este "cheia" care introduce ambiguitatea. Ca și în finalul Melancoliei ("Parc' am murit de mult"), și în acest poem "parcă" transmută momentul sufletesc în idee, în simbol. Dacă Ea (subliniat, deci nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și chinuie și fudulește ora lui pe scenă Și-apoi nu-l mai auzi nicicând: e-o poveste Spusă de-un idiot, gălăgios și plin de furie, Și ne-nsemnând nimic. (Macbeth, V, 5) Iar neliniștea Sonetelor, care vorbesc despre trădarea iubitei cu cel mai bun prieten al său, culminează cu amara constatare: "The men are bad and in their badness reign". Dar catharsisul shakespearian, după îndelunga războire cu răul uman sub cele mai variate fețe, apare în ultimele două piese Poveste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
orice tânăr infectat de literatură, de Paris și de încă netrăite suferințe amoroase îl scrie imaginar, în clipele de răgaz, îl contemplă apoi în vitrina unei librării, îl împachetează frumos, în hârtie colorată, lucioasă poate, și-l face cadou unei iubite acum inexistente și ea, al cărei nume se profilează fin în dedicația de pe prima filă... Suficientă reverie pentru acum, însă. Alexandre își adună de pe scaun o pereche de pantaloni relativ călcați și o haină de culoarea untului, cu revere cafenii
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
cu un frate căruia-i spunea „vitregizat“ și o mătușă suprarealistă și călătorii la Pol și mama lui, care fusese scriitoare, divorțase de tatăl inginer constructor și uite-l pe el, speolog, dar acum în vacanță, recent despărțit de o iubită cam plicti coasă și, da, și el scrie o carte, dar e despre peșteri, îi pare rău s-o dezamăgească și ea știe că el e Alexandru Hriavu, dar acceptă jocul (de ce-l acceptă? ...nu știe, pentru că era ușor. Ușor
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
că și-l dorise atât până nu l-a avut, până nu a deslușit în el mintea atât de ageră și vocea limpede și spiritul proaspăt și ochii frumoși, clari, cu gene lungi, ca ai mamei lui, cea atât de iubită și niciodată uitată, Isabel... Salvarea venise pe neașteptate. Într-o dimineață cu cireșe și gânduri negre, pe Dominique o vizitase François, băcanul. Fâstâcit. Ea îi oferise șerbet de lămâie. El se foise preț de multe minute lungi, prinzând, din când
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
când ea îi scotocise în hârtii, impudic, aproape imperativ. Îi plăceau schi țele ei halucinante cu plante care păreau să invadeze, junglifer, orice spațiu pe care-l traversa. Îl speria privirea ei chihlimbarie. Îl și chema. Contrar imaginii mentale a iubitei pe care avea s-o întâl nească, fără doar și poate, într-o zi cu ploaie, la Paris, Léa nu avea nimic dulce, nimic modelabil. O frumusețe dură, angulară, o voce adâncă, frumoasă, dar lipsită de căldură, mișcări sigure, prea
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
mie de fețe, în funcție de anotimpuri și de fantezia unei femei cu inele enorme pe degete. E Léa lui Alexandre! Fata cu păr roșu și accent estic! Un ușor accent estic - ea e Lea/Léa/Delia Hriavu, mătușa fantastică, hoașca havishamică, iubita enigmatică, dotată cu abilități botanice peste medie, femeia imposibil de ținut minte, studenta pariziană, stăpâna casei din Intrarea Vâlcului, fata din poză, în rochia pastel! Ești mulțumit de tine. Ai ghicit ce vrea să facă autorul. E timpul să te
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
fi însemnat nimic dacă ea nu l-ar fi strigat atunci pe numele lui de botez, Leovigildo, așa cum el a strigat o pe numele ei închipuit, Isabel, numele mamei lui... ...care nu era, de fapt, mama lui. ...nu, ci doar iubita plăsmuită a unui războinic numai pe jumătate arab. Văduva altui Theodomer, din alt timp. Zi mai departe! ...nu chiar acum. Dar vreau să știu... ...tu știi tot. Tu ești autorul. Dar asta e povestea ta! Și vreau să știu ce
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]