2,010 matches
-
cu măsură și onest, care era situația în România, chiar dacă nu toate erau în regulă la noi; eram conștient de acest lucru; făceam parte din acel corp care se chema România patria mea și nu mă puteam dezice (alegând calea lașității bine plătite pentru răul făcut țării mele). Eram conștient și mi-aș fi dorit ca să se fi făcut mult mai mult, pentru ca România să fie în poziția cuvenită față de angajamentele asumate prin Pactul internațional privind drepturile civile și politice. Despre
[Corola-publishinghouse/Administrative/1541_a_2839]
-
și-mi dăduse vestea. Hotărâsem atunci să mă duc pentru întâia oară în „cartier“ pentru a-i transmite lui Mariam făgăduiala monarhului, precum și vestea călătoriei mele. N-o mai văzusem de un an, din exces de afecțiune, dar și din lașitate. Ea n-a rostit nici un cuvânt de reproș. Mi-a zâmbit de parcă abia ne despărțiserăm, mi-a cerut vești despre studiile mele; mi-a părut atât de senină, încât am fost intimidat, mâhnit, descumpănit. Poate că aș fi preferat s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
fugiții, lăsându-i fiecăruia dintre cei patru călăreți posibilitatea s-o captureze pe fata pe care pusese ochii. În cursul ciudatei ceremonii la care tocmai ai asistat, bătrânii tribului n-au făcut altceva decât să-și plătească datoria, să repare lașitatea lor și a fiilor lor. Își puse capul pe umărul meu: — Banii ăștia îi poți lua fără nici o rușine și fără remușcări. Nici un alt bărbat nu-i merită mai mult decât stăpânul meu adorat. Rostind acete cuvinte, își apropiase buzele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
n-a cutezat să intervină, deși ar fi putut recuceri Roma fără nici o greutate și i-ar fi putut decima pe soldații germani, care se lăsaseră acum cu totul în voia jafurilor, orgiilor și beției. Demoralizat de nehotărârea și de lașitatea aliaților săi, papa s-a resemnat să ducă tratative. Încă din 21 mai, el a primit un sol al imperialilor. A urmat un alt emisar, două zile mai târziu, pentru o vizită scurtă. În timp ce urca rampa castelului, am auzit rostindu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
și se încolăci alături de el. — Trebuie să dorm. Valerius își puse capul pe brațe. Salix, se gândi, prietenul meu, prietenul meu drag. Rușinea de demult făcu să-i ardă obrajii, chiar dacă trecuseră atâția ani. Într-o zi, din frică, din lașitate, el, Valerius, nu mișcase un deget ca să-l salveze pe Salix de la moarte. Privise doar. Salix reușise să se salveze, dar singur. Fiind generos, nu-i reproșase lașitatea și nu-l lipsise de prietenia lui. De atunci Valerius trăia cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ardă obrajii, chiar dacă trecuseră atâția ani. Într-o zi, din frică, din lașitate, el, Valerius, nu mișcase un deget ca să-l salveze pe Salix de la moarte. Privise doar. Salix reușise să se salveze, dar singur. Fiind generos, nu-i reproșase lașitatea și nu-l lipsise de prietenia lui. De atunci Valerius trăia cu vina aceea tainică, imposibil de șters, care continua să-i chinuie conștiința. Îl fulgeră un gând: locul în care se afla era predestinat. Zeul Întâmplării îl adusese în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ta. „Velunda“, gândi Valerius. Învârti amuleta în mână. Aceea era răsplata pe care o primea de la ea pentru că hotărâse să-l ajute pe gladiator, pentru că încercase, în sfârșit, să-și înfrunte temerile? Velunda știa totul despre el. Îi cunoștea și lașitatea care îl împiedicase să sară în ajutorul lui Salix. Pe căi misterioase, prin mâinile acelui bărbat, îi trimisese un semn palpabil, aprobându-i alegerea: Valerius nu era doar un om generos și priceput în arta vindecării, era și un om
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
doar pe cei pe care îi găsim vinovați. Tu ne ceri să-ți luăm viața pentru că acum ți se pare că fără Velunda nu poți trăi? Nu, am fi complici la slăbiciunea ta. Știi prea bine că noi nu suferim lașitatea, după cum nu suferim corupția, camăta și multe alte obiceiuri ale romanilor. Noi suntem batavi, încheie el mândru. — Suntem singurul trib de germani pe care romanii îl respectă într-atât, încât ne pun să luptăm alături de soldații lor împotriva dușmanilor. Suntem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
incursiunile pe câmpiile din Tolosa. Își aminti ziua rușinii sale, când înota în râu împreună cu Salix. Curentul îl luase pe prietenul său, care era îndrăzneț și se aventurase prea departe. Cuprins de teamă, Valerius se îndreptase spre mal. Rușinat de lașitatea sa, îl privise pe Salix luptându-se de unul singur cu apele râului și dispărând la un moment dat. Își aminti că nu făcuse nimic să-l ajute. Disperat, o luase la fugă de-a lungul malului, scrutând apa, închipuindu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
an după an, și dispăruse abia când hotărâse să-l ajute pe Titus. Și-l aminti pe Salix așa cum îl văzuse cu câteva clipe în urmă, în spatele zăbrelelor de lemn. Surâzător, fericit să-l vadă. Salix nu-i reproșase niciodată lașitatea lui, nu-l lipsise de afecțiunea sa. Fusese luat de cei ce încasau dările, ca și Titus. Ei i-l vânduseră lui Manteus, conducătorul Școlii din Tolosa. „Mă voi întoarce!“ - acestea fuseseră ultimele cuvinte ale lui Salix atunci când fusese luat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
și iconografice. În roman, în extraordinara aventură a lui Valerius sunt redate toate detaliile gladiaturii: cum învățai să devii gladiator, desfășurarea antrenamentelor, diferitele tipuri de gladiatori, regulile după care aveau loc luptele în arenă, în timpul cărora se amestecau îndrăzneala și lașitatea, curajul și spaimele, solidaritatea și trădările - într-un cuvânt, jocul de gladiatori, care făcea parte din viața de zi cu zi a Imperiului Roman. De asemenea, descrierea aventurilor lui Antonius Primus prilejuiește prezentarea detaliilor legate de armata romană, de la așezarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Sirenele de muncă vibrează, plângător; Orașul e-un ghețar de fum, de clopoței, Și de fior... -Unde... Unde ?! * Nocturnă Fug rătăcind în noaptea cetății, În turn miezul nopții se bate rar; E ora când cade gândul amar- Tăcere... e ora lașității... Te pierzi în golul singurătății O, suflet, mereu de lume fugar; E ora când Petru plânge amar- Ascultă.. e ora lașității... Aiurea Blestemată mai fie și toamna, Și frunza ce pică pe noi- Blestemat să mai fie și târgul Ursuz
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
în noaptea cetății, În turn miezul nopții se bate rar; E ora când cade gândul amar- Tăcere... e ora lașității... Te pierzi în golul singurătății O, suflet, mereu de lume fugar; E ora când Petru plânge amar- Ascultă.. e ora lașității... Aiurea Blestemată mai fie și toamna, Și frunza ce pică pe noi- Blestemat să mai fie și târgul Ursuz, și cu veșnice ploi... Cetate,- azilul ftiziei- Nămeți de la pol te cuprind... Cetate, azi moare poetul În brațele tale tușind... * Psalm
Plumb. Cu voi. Scântei galbene. Stanțe burgheze by George Bacovia [Corola-publishinghouse/Imaginative/295560_a_296889]
-
antilipicios. Din păcate, nu pot, am răspuns nu așa de tăios pe cât aș fi făcut-o dacă cealaltă jumătate de bani pe care comitetul lui mi-o datorează ar fi fost pusă la adăpost în contul meu curent. Era o lașitate din partea mea, dar pusesem ochii pe o pereche de cizme ca ale Belindei Fine și mă îndoiam că managerul meu bancar mi-ar acorda un împrumut pentru o asemenea investiție. —Bine, dar ce-ar fi să fixăm o altă întâlnire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
Cum m-ați cunoscut? Am izbucnit în râs. Mai râsesem în acea seară? Un râs rău, dar nu-mi păsa. În fond, îmi spuneam în gând, de ce nu ți-aș spune? Te-am dorit atunci, dar din prostie sau din lașitate n-am știut, n-am avut curajul să-ți vorbesc. Căutam doar să-ți fiu în preajmă. De ce să n-o afli acum? De ce să nu râd acum și de acea frântură de timp care rămăsese nepovestită în mine? — De ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
măiestria cu care buldozerele curățau în câteva ceasuri, în câteva zile, locul sfințit, de ctitorire din vechime. Mi-am întrebat, adeseori, sufletul: eu de care parte sunt? Mi-era rușine să-mi răspund că, fie doar și din frică, din lașitate, trecusem de partea celor care ucideau bisericile. Acel difuz sentiment al înstrăinării în propriul timp, al nevenitului din nici un trecut, al insului nelegat decât de prezentul clipei mă ducea, adeseori, să cred că până și dărâmarea bisericilor făcea parte din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
1968 când, nici acum nu știu cum s-a întâmplat, m-am trezit în șuvoiul care pornise de la Căminul 6 Martie și, amestecat între alții, urcasem Bulevardul până aproape de Piața Universității. Instinctul m-a făcut să fug de acolo aproape de capăt? Frica, lașitatea și probabil simțul de conservare m-au împins să mă întorc. Până în ’89 mi-a fost teamă să spun că am fost în acea coloană. După ’89, mi-a fost rușine să spun că am fost și am fugit. Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
furios: „Acolo s-a produs adulteru’, s-a stricat spița și a început prăbușirea casei“. Avea o patimă neobișnuită în felul în care mișca bățul pe perete, o ciudă pe numele ciudate bolborosite, le certa pentru nu știu ce greșeli făcute, pentru lașități neînțelese de mine și, mai ales, îl dojenea pe un oarecare bastard, pocnindu-l cu bățul: „Tu trebuia să rămâi acolo, în legea ta, în nenorocirea ta, ce-ai mai venit să le strici rosturile?“. L-am urcat cu greu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
pentru autograf. Nu m-am simțit umilit acceptând târgul. Pentru că nu-mi pasă. Nevoie de bani am. Un autograf (dedicație) pentru mine nu înseamnă nimic. Un târg, doar, ca în bazarurile Orientului... Mi-e somn doar. Poate din frică, din lașitate. Dar iarăși, de aici, începe „truda cuvântului“. Și am uitat să-mi iau și ochelarii de acasă, așa că nici nu pot citi ce-aș fi vrut în dimineața aceasta. Ora 12.00. A venit, totuși. Schimb de dedicații. Îmi dă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
mine - să ies beat în lume. Să mă duc beat de dimineață la serviciu, să discut cu feluriți amețit, să duhnesc permanent a băutură, cu limba împleticită, cu scrisul șui, ilizibil și toate celelalte, multe și penibile. Deși - cu o lașitate pe care încerc s-o reprim - îmi pare ușor rău că nu s-a găsit cineva atât de tare, cu atât de multă putere asupra mea, care să mă determine să nu mai beau. Nu prea văd ce ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
spre școală. În dimineața aceea mă aștepta în poarta casei lor, unde ar fi trebuit să fie poarta. Doi pari înfipți în pământul din capătul unei poteci. N-aveau nici gard. — Ai auzit mașina? m-a întrebat. Instinctiv, cu o lașitate care m-a urmărit toată viața, am spus nu. De altfel, nu cred că-i lașitate. E tot felul nostru parșiv, strămoșesc de a-ți ascunde gândurile în fața celuilalt. De a nu avea încredere așa, din primul imbold, în altcineva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
fie poarta. Doi pari înfipți în pământul din capătul unei poteci. N-aveau nici gard. — Ai auzit mașina? m-a întrebat. Instinctiv, cu o lașitate care m-a urmărit toată viața, am spus nu. De altfel, nu cred că-i lașitate. E tot felul nostru parșiv, strămoșesc de a-ți ascunde gândurile în fața celuilalt. De a nu avea încredere așa, din primul imbold, în altcineva. Am încercat mai târziu să mă dezbar de această perfidie. Nu am reușit deplin nici până
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
fel de semne adulmecate de mine, după gesturile celor din preajmă, după priviri suspicioase sau complice. Îi știam că existau, mi-era teamă de ei. Pentru a-mi birui teama, tocmai, căutam să mă port cât mai firesc. Prudența mea, lașitatea mea, spaimele de tot felul le lăsam în ceața unei neavute demnități, mimând un comportament cât mai obișnuit, normal, firesc în nefirescul acelei spaime surde, continue. Nu am fost niciodată curajos. Demn, nici atât. Dar mi-am ascuns lașitățile întotdeauna sub
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Prudența mea, lașitatea mea, spaimele de tot felul le lăsam în ceața unei neavute demnități, mimând un comportament cât mai obișnuit, normal, firesc în nefirescul acelei spaime surde, continue. Nu am fost niciodată curajos. Demn, nici atât. Dar mi-am ascuns lașitățile întotdeauna sub astfel de măști, lăsând să se bănuiască un caracter integru, demn, sever până la intoleranță. Îmi era, de fapt, întruna frică. Paralizantă frică, înghițitoare de elanuri și de entuziasme, molcomă frică fără de nume a celui care, prea bine știind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
deschid gura. Îmi amintesc impactul surd, teribil al loviturilor ce cădeau fără milă asupra prietenului meu. Și acum mă mai dor. M-am limitat să mă refugiez În acea convenabilă strînsoare a polițiștilor, tremurînd și vărsînd În tăcere lacrimi de lașitate. CÎnd Fumero se plictisi să tot scuture o greutate moartă, Își descheie pardesiul, se deschise la fermoar și Începu să urineze peste Fermín. Prietenul meu nu mișca, părînd o boccea de rufe vechi părăsită Într-o baltă. În timp ce Fumero Își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]