11,844 matches
-
poveștile tale, suspină Kawabata, Încercând cu mâinile tremurânde să Își facă din câteva fire de tutun și o bucățică de hârtie, o țigară. Într-un târziu, după ce a răsucit hârtia și a trecut limba peste micul sul, ca să o poată lipi, o aprinde și trage cu nesaț fumul În plămânii lui intoxicați cu tutun, hodorogiți. -Ascultă nerecunoscătorule, bășinosule, ucigaș de timp, omorâtor de muște, fiară de maidan, nici acum, după atâția ani de scormonit gunoaiele Împreună, nu ți-a intrat În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
mănânc, mă băteam ca să mănânc, cât despre Învățătură, am lăsat-o baltă foarte devreme. Știi, Antoniu, Îți spun ceva ce n-ai fi aflat niciodată, dacă nu mi-ar fi atât de rău: ești primul om de care m-am lipit În viața mea și tot primul În care am avut Încredere. Numai că tu ai citit prea mult ĂKawabata face o pauză lungă, tușește și scuipă Într-o bucată de cârpă, după care continuă: și nu ai ce vorbi cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
la intervale egale de timp, pe șinele de cale ferată. Kawabata Începe să soarbă din ceai și, după prima Înghițitură, ochii i se umplu de lacrimi. În depărtare, orașul pare un vapor luminat, pregătit de un mare bal. Cu obrajii lipiți de ferestruica murdară, Antoniu privește afară, și vede ca prin ceață, În depărtare beția de lumini a orașului, departe, inaccesibilă. Un sentiment de vinovăție față de propriul lui trecut și prezent Îl copleșește, și, pentru o clipă ar vrea să se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
reporter TV Își murdăresc Încălțările, se agită și frământă noroiul, și gunoaiele ținându-se cu mâna de nas, pentru a lua pulsul mizeriei la fața locului, nu prin ,,interpuși limbuți,, sau prin articole de ziar ,,sentențioase,,. Un timp mizeria se lipește de ei, le Înăbușă respirația, le dă fiori reci pe șira spinării, apoi o voce, de cele mai multe ori răgușită de tutun și de alcool Îi Înjură cu sete. Vocii i se alătură alte zeci de voci, sunt smulse pietre din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
și făcea tot posibilul să-l scoată În evidență și să-l lucreze. Era un băiat inteligent, nu se amăgea În privința succeselor răsunătoare, știa că mai are multe de Înfruntat până va obține laurii după care tânjea atât de mult. Lipise pe pereții camerei fotografii tăiate din reviste, cu boxeuri celebri, și văzuse de cel puțin douăzeci de ori filmul În care Paul Newman juca rolul marelui Graziano. Ben nu avea nici o Îndoială În forțele proprii și, timp de cinsprezece ani
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
o arșiță cumplită, În iulie, când pământul fierbea și orașul părea o suspendat În aerul Înăbușitor. Chipul ei inocent și luminos i s-a părut neverosimil În colcăiala umană, fierbinte. I s-a părut de asemenea straniu că cerșea. Stătea lipită de vitrina librăriei și cerșea. El nu se mai uita la oameni de foarte mult timp. Foarte rar vedea altceva decât mâna care-i arunca banul sau cea care-i dădea câte ceva de mâncare. Fata, ținea În mâini, ca pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
iubitori, care nu l-au sufocat cu o dragoste incomodă și castratoare. Elev model, a știut de mic să-și Îngrijească memoria, salvând-o de la atacurile proletcultist-șablonarde la care era supusă. Deseori, În nopțile lungi, când somnul nu i se lipea de gene, se gândea la lucruri mărețe, la Înfăptuiri epocale, la planuri de viitor care să salveze omenirea de la ignoranță, și de la conflicte. Se auzea noaptea scrâșnetul dinților lui, ca ronțăitul harnic al unui șoricel. A știut de mic ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
de frăguțe, cu blat de bezea? Kawabata râde. Un râs stins, chinuit, care-i luminează numai ochii. Barba pe care Antoniu i-a aranjat-o, i-a tuns-o de câteva zile, i-a albit de tot, și pare barba lipită Într-o cabină de machiaj, pe chipul unui Moș Crăciun de ocazie. -Mai e o săptămână și-o să ciocnim ouă roșii, o să mâncăm cozonac și-o să bem puțin vin, bucurându-ne de Învierea Domnului. Dacă ai să te simți În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
la mobilier, la frigidere, la calculatoare, dar și la iubire. Cea mai adevărată este iubirea În rate, aceea pe care o programezi și-o afișezi impudic pe pereții clădirilor, prin metrouri, aeroporturi, spitale ș.a.m.d. Antoniu Își strânge picioarele lipindu-le unul de celălalt, ca un elev pentru care pupitrul este prea mic și-i Îngrădește mișcările. Se gândește la apropiatul sfârșit al lui Kawabata, și, un sentiment de vinovăție Își face loc În sufletul lui. Dar dacă...âși spune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
de expoziție. Privește prin vitrină Înăuntru: Îngeri stranii de gips, colorați, În atitudini umane, sunt expuși laolaltă, cu o colonie de păsări din ghips. O intensă desfășurare de forme, părând desprinse dintr-un cretacic fabulos. Pe vitrină În stânga sus, este lipit un afiș modest, ce poartă un nume: Silvia Radu. Își amintește că a văzut cândva de mult, Într-o revista ,,Secolul 20,, ,niște imagini cu atelierul Silviei Radu și niște reproduceri cu Îngeri de ghips care l-au fascinat. Un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
se pare de prețul unei lucrări. Ca Într-un dans de caracter, bărbatul dă roată de câteva ori sculpturii pe care ,,a pus ochii,, , cercetându-o prin ochelari, ca pe o marfă de consum. Antoniu ar sta ore În șir lipit de vitrina sălii de expoziție, și nu s-ar plictisi să privească mulțimea de Îngeri și de păsări, pentru că ele s-au născut din harul și frumusețea acestei lumi. Antoniu se hotărăște să plece spre ghetou. Nu mai e mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
putut mânca, chiar dacă s-a spart și s-a umplut de cracliuri ca un geam lovit de o pietricică.. Bătrânul zace Întins pe spate, Învelit cu grijă de Antoniu, cu pătura. Are frisoane, deși două sticle cu apă caldă sunt lipite În permanență de picioarele lui. Este slăbit și nu-și mai poate mișca nici măcar capul. Urinează Într-o ploscă improvizată dintr-un bidon de apă minerală, pe care Antoniu l-a tăiat dându-i forma unui făraș.I-au rămas
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
mai repede spre moarte, decât sărăcia lucie sau mizeria cumplită. Toți visăm bogății, nimeni nu visează mizeria. Antoniu bâjbâie după o lumânare. O găsește și o aprinde, lăsând să se scurgă câteva picături de ceară pe fundul unei farfurioare, ți lipind lumânarea de el. Curenții de aer mișcă mica flacără ca pe un fir de iarbă bătut de vânt și, În lumina ei, chipul lui Kawabata pare un fragment de pictură murală, al cărui dramatism e subliniat de clar-obscurul Încăperii. Kawabata
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
lumea civilizată, constrâns să-și suporte trupul deshidratat. Stă de cel puțin două ore În picioare, cu mâinile Încleștate pe tablou, amețit de fluxul continuu de gură-cască și de chilipirgii care-au invadat maidanul prăfuit și murdar. Două blocuri hâde, lipite de maidan, cu tencuiala căzută, Înțesate de familii nevoiașe cu puzderie de copii, se Înalță ca două embleme ale mizeriei. Din ele, nelipsitele manele, țâșnesc În jeturi sonore făcând aproape imposibil dialogul. Își amintește de sandalele uzate pe care le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
nu varsă lacrimi, este numită ,,a Neidentificaților,,, adică a cloșarzilor fără acte de identitate, a vagabonzilor fără case și fără familie, a celor care locuiesc pe unde apucă În timpul vieții, laolaltă cu șobolanii și gunoaiele, cei care se Încălzesc iarna lipindu-se de conductele prin care circulă apa caldă pentru blocuri, aurolacii care mor pe străzi, având ca singură avere punga pe care o strâng În mână și din care inspiră substanța letală, cei ale căror uși sunt capacele canalelor, cei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
explicație. O femeie Încă tânără, grasă, cu trei rânduri de burți ce se revarsă peste pantalonii ce pleznesc pe ea, stă pe un scaun În fața unei măsuțe metalice pe care a deșertat un morman de bijuterii de argint, cărora le lipește bucățele de hârtie pe care sunt scrise gramajul și prețul. Femeia vorbește În timpul ăsta la un telefon mobil pe care-l strânge Între gât și umăr. Se amuză copios povestind ultimul ei voiaj negustoresc la Istambul, de unde a venit după cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
o dă să bea.. Antoniu mulțumește, și-i Întinde o bancnotă de 1 leu, pentru o narcisă și o lumânare. Ea Îi dă două flori, ,,așa e obiceiul la mort,, , după care, Își mută privirea la ,,chilipirurile,, turcești, continuând să lipească micile etichete.. Printre sutele de cruci simple de lemn, pe care stă scris ,, Neidentificat,, se zăresc capetele celor patru bărbați: preotul funcționarul și cei doi gropari. Antoniu grăbește pasul, mergând printre cruci ca printr-un lan de porumb. Lumânarea s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
vine să ieși din casă. O cicatrice oribilă, perfect dreaptă, Îi taie orizontal fruntea În două, ca un hotar Între două ținuturi. Partea de sus ,,a ținutului,, e brăzdată de cute adânci. Partea de jos este Întinsă și pare adăugată, lipită de cicatricea-hotar. Gâtul gros, de boxeur, are lățimea tărtăcuței care ține loc de cap. Ochii apropiați care se mișcă În toate direcțiile ca niște bile cu care cineva se joacă, au o privire rea, și sfidătoare. Mâinile monstruoase, enorme, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
-Nu poți dormi cu mine. Nu e loc. De altfel, vezi și tu,,, Ă Antoniu Îi face semn să intre și să priveascăă, ce pat Îngust am,,. Arătarea se Încruntă, Își scoate guma de mestecat din gură și i-o lipește pe frunte lui Antoniu. -Taci! Să nu mai scoți nici un cuvânt. Nu-mi spui mie ce să fac. Nu cumva vrei să-ți arăt repartiția? Am o repartiție pentru iad și alta pentru maghernița asta. Pumnul pe care i-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
de loviturile primite, a mai avut puterea să găsească cartea cu Psalmi și caietele În care Își scria istoriile. Le -a pus Într-o sacoșă de plastic, În care a Îndesat două cămăși, un sacou și un prosop. Si-a lipit urechea de pieptul nemernicului, Încercând să audă bătăile inimii .. Nu era mort, slavă Domnului! Respira, și asta l-a umplut de bucurie pe Antoniu. Nu vroia să-și Încarce conștiința cu nici o moarte, nici măcar cu a unui nemernic. Și-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
domnule Lynch-Gibbon. N-o să puteți accepta această intimitate cu seducătorul soției dumneavoastră. — Nu mă număr printre sălbaticii dumneavoastră, doamnă Klein, am spus, și nu cred în vendete. Atunci mi-am amintit că și despre ea se spusese că este sălbatică. Lipită de ușă și încordată, atât de aproape de mine, îmi părea ceva negru și intangibil. — Zeii întunericului nu pot fi păcăliți, domnule Lynch-Gibbon, spuse ea șoptit. Poate că nu e treaba mea dacă sunteți hotărât să vă arătați slab și să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
ambele mâini mânerul sabiei și uitându-se la șervetul tăiat. Am observat că respiră greu. Apoi își apropie din nou scaunul de masă și se așeză. Ridică sabia ca și cum ar fi fost un obiect foarte greu și-și răcori fruntea lipind-o de lamă, rotindu-și încet capul în contact cu ea cu o mișcare ce aducea a mângâiere. Apoi o puse pe masă, ținând în continuare o mână pe mâner. M-am uitat la mânerul lung de culoare închisă care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
a bate. Scările și palierul aveau o înfățișare mai nouă căci se refăcea vopsitoria și, stând pe loc, am privit o grămadă de gunoi rămasă de la vopsitori și am încercat să-mi curăț cu un plic vopseaua care mi se lipise de mână. În aer plutea un miros neobișnuit. În cele din urmă, cum vizitatorul nu dădea semne că ar vrea să plece, iar râsetele arătau că totul este în ordine, am bătut la ușă și, după puțin timp, am intrat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
clipă, nu-i așa? A fost o adevărată minune că am rămas legați unul de altul. — N-a fost rău deloc, am răspuns. Iar asta numai datorită ție. Oricum, planșele de Audubon nu vor mai fi o problemă. — Iubitule! Își lipi fața de genunchii mei, plângând și râzând. Se auzi din nou soneria. N-aveam nici un chef să mai primesc oaspeți, dar m-am dus totuși să deschid. Mi-a trecut prin minte gândul nebunesc că s-ar putea să fie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]
-
totul și o să mă pot întoarce la o viață normală. Era atâta amărăciune în glasul ei încât m-am ridicat și, aplecându-mă spre ea, am sărutat-o pe frunte. Sprijinindu-mă ușor de umărul ei, am rămas cu obrazul lipit de părul ei auriu bogat. Începuse să încărunțească. Într-o zi, fără a băga de seamă transformarea, voi constata că nu mai este auriu. 23 După ce rămăsese stabilit să mă duc ca mesager în Pelham Crescent, am vrut să amân
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1892_a_3217]