4,332 matches
-
nu au nimic de-a face cu această apărare. Adevăratul altruism ca apărare se sprijină pe patru fundamente, legate fiecare de rezolvarea unui conflict. Acest altruism poate fi: - un tip special de formațiune reacțională. Culpabilitatea care se leagăde agresivitatea sau ostilitatea refulate este aici evitată grație altruismului; - un mijloc de a evita agresivitatea, sursă de conflict, la fel ca în cazul anterior. Soluția este însă diferită: în loc să fie refulată, agresivitatea este deplasată către scopuri „nobile” (altruiste); - o plăcere „prin procură”. Conflictul
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
visele lor perioada anterioară formației reacționale. Ei sunt înfricoșați de faptul că visează moartea părinților (mai ales a părintelui de același sex), a fraților sau surorilor. Nu este vorba de o dorință actuală, precizează Freud, ci doar de reapariția unei ostilități resimțite în copilărie, înainte ca formația reacțională să intervină „acoperind și inhibând” această violentă dușmănie prin relații afective. Legăturile dintre altruism și afiliere au fost deja studiate anterior (vezi pp. 127-134), deci nu vom reveni asupra subiectului. Semnificația pentru patologietc
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
aproapele ca pe tine însuți”. Altruismul este injust pentru că-i privează pe apropiații subiectului, pe cei dragi lui, de dreptul de a avea o preferință. Este aberant, căci de ce să-l iubești pe străin, căruia „i se cuvine mai degrabă ostilitatea, ba chiar ura mea? El nu pare să aibă nici cea mai mică iubire pentru mine”. În sfârșit, altruismul este nociv, cel puțin pentru individ, întrucât îi cere prea mult, ducându-l la revoltă sau la nevroză. Altruismul merită deci
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
sau un traumatism” (Nunberg, 1935/1957). Anularea retroactivă se bazează pe ambivalență, noțiune ce deține unloc important în opera lui Freud și pe care o putem defini ca fiind coexistențaa două sentimente extreme și opuse, cel mai adesea iubire și ostilitate față de aceeași persoană. Freud a preluat acest termen de la Bleuler 44, care îl introdusese în 1910, considerându-l un simptom major al schizofreniei. Însă pentru Freud (1912-1913/1993), ambivalența există în afara schizofreniei și constituie un fenomen fundamental al vieții noastre
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
vieții noastre afective. Widlöcher (1983) confirmă caracterul său fundamental, estimând că „este dificil să iubești fără a urî”. Potrivit lui Freud (1909b/1979), ambivalența însoțește sentimentele excesive. În privința persoanelor relativ indiferente, individul resimte o afecțiune moderată, fiind conștient că privește cu ostilitate unele dintre defectele acestora. În schimb, o dragoste intensă nu permite ostilității să rămână conștientă; ea obligă la refularea ostilității, care mai poate reapărea la un moment sau altul, ca o străfulgerare. Ca dovadă a existenței acestei ambivalențe putem aduce
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
dificil să iubești fără a urî”. Potrivit lui Freud (1909b/1979), ambivalența însoțește sentimentele excesive. În privința persoanelor relativ indiferente, individul resimte o afecțiune moderată, fiind conștient că privește cu ostilitate unele dintre defectele acestora. În schimb, o dragoste intensă nu permite ostilității să rămână conștientă; ea obligă la refularea ostilității, care mai poate reapărea la un moment sau altul, ca o străfulgerare. Ca dovadă a existenței acestei ambivalențe putem aduce în discuție posibilitatea ca un subiect să aibă în aceeași noapte două
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
1909b/1979), ambivalența însoțește sentimentele excesive. În privința persoanelor relativ indiferente, individul resimte o afecțiune moderată, fiind conștient că privește cu ostilitate unele dintre defectele acestora. În schimb, o dragoste intensă nu permite ostilității să rămână conștientă; ea obligă la refularea ostilității, care mai poate reapărea la un moment sau altul, ca o străfulgerare. Ca dovadă a existenței acestei ambivalențe putem aduce în discuție posibilitatea ca un subiect să aibă în aceeași noapte două vise succesive, unul tandru, altul ostil, despre aceeași
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
să aibă în aceeași noapte două vise succesive, unul tandru, altul ostil, despre aceeași persoană (Freud, 1923/1987). Tot aici putem aminti și visul despre moartea unei persoane iubite, care provoacă disperarea subiectului. În ambele cazuri, cenzura i-a permis ostilității, refulată în stare de veghe, să se exprime. Fiecare dintre noi posedă această ambivalență, dar în grade variabile (Freud, 1915a/1968). La pacienții cu nevroză obsesională ambivalența este atât de intensă, încât ei trebuie să recurgă la anularea retroactivă pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
apărare" A. Freud (1936/1993) explică aspectul specific și activ al ascetismului la adolescent prin creșterea cantitativă a pulsiunilor la această vârstă. În opinia autoarei, fenomenele subordonate ascetismului nu trebuie considerate o serie de procese de refulare, ci „manifestarea unei ostilități înnăscute, nediferențiate, primare și primitive între eu și pulsiuni”. În refulare, respingerea unei pulsiuni este întotdeauna selectivă. Pulsiunile care nu antrenează nici un sentiment de culpabilitate sunt acceptate: respingerea pulsiunilor nu se face niciodată la întâmplare. În ascetismul adolescentului, respingerea oricărei
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
fiu în stare de iubire pentru vreo ființă, pentru vreun lucru, nici măcar pentru mine însămi, precum bătrânii complet ramoliți”. Putem detecta oare formațiunea reacțională cu ajutorul unor teste proiective? „Subiectul prea amabil, prea cooperant, prea încrezător poate utiliza formațiunea reacțională împotriva ostilității sau a nevoii de dependență.” Anumite tipuri de răspuns sunt la fel de revelatoare, dar „este evident că armătura defensivă poate comporta unele slăbiciuni și că un conținut net pulsional («explozie», «nervi») poate fi găsit chiar într-un ansamblu pe cât posibil neutralizat
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Interesul copiilor pentru poveștile în care se vorbește despre devorare își poate găsi astfel explicația. Deoarece ambivalența față de obiectele parentale este esențială în constituirea oricărei identificări, putem presupune că rolul refulării este determinant, mai ales în conflictul oedipian. Mișcările de ostilitate față de părintele de același sex și mișcările pulsionale de dorință față de părintele de sex opus dispar la refulare sub efectul tendinței spre identificare. Procesul de identificare se combină cu mecanismul transformării în contrariu: trecerea de la pasivitate la activitate în jocurile
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
prin instalarea durabilă (chiar și după eliberare) a unui comportament paradoxal al încarceratului, care simte stimă și prietenie pentru cel care l-a făcut prizonier (și a cărui ideologie a adoptat-o) și este animat de sentimente de reproș și ostilitate față de forțele de ordine, guvernanți și față de concetățenii care refuză această nouă manieră de a vedea lucrurile” (Crocq, 1991). Putem presupune că acest tip de identificare cu agresorul, în care subiectul crede că acționează asemenea obiectului său, are ca scop
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
ales sporturile de luptă, ar putea fi astfel caracterizate. Semnificația pentru patologietc "Semnificația pentru patologie" Identificarea cu agresorul, jonglând cu identificarea și proiecția armonios diferențiate și conjugate, este un mecanism de apărare normal atâta vreme cât eul îl utilizează pentru a negocia ostilitatea manifestată de autoritatea externă. În schimb, după A. Freud, această activitate defensivă devine patologică atunci când se înregistrează o „confuzie în sentimente” și se aplică nu relațiilor de ostilitate, ci relațiilor de iubire. Acesta poate fi cazul paranoiei, atunci când proiecția excesivă
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
un mecanism de apărare normal atâta vreme cât eul îl utilizează pentru a negocia ostilitatea manifestată de autoritatea externă. În schimb, după A. Freud, această activitate defensivă devine patologică atunci când se înregistrează o „confuzie în sentimente” și se aplică nu relațiilor de ostilitate, ci relațiilor de iubire. Acesta poate fi cazul paranoiei, atunci când proiecția excesivă a unei dorințe față de persoana iubită se răstoarnă, devenind ură. La fel se întâmplă și cu delirurile paranoice, indiferent că vorbim despre niște pulsiuni amoroase heterosexuale sau homosexuale
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
identificare cu agresorul, expresia „mă urăște” este de fapt, printr-o proiecție excesivă, transpunerea unui „îl iubesc”. La cealaltă extremă, în melancolie, excesul de identificare cu un „celălalt” pierdut face din acesta din urmă un agresor față de care sentimentul de ostilitate inexprimabilă va fi interiorizat și întors asupra propriei persoane. Detectarea acestui mecanism în situație clinică se dovedește utilă, mai ales în cazul comportamentelor delincvente, în care capacitatea anumitor tineri de a inspira teroarea, de a face pe „prințul” înconjurat de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
vulpe, mânz sau cal - care îl protejează pe erou de vrăji și-l sfătuiește (pentru că el vorbește asemenea oamenilor). Apoi mai sunt abordate și alte teme. Rivalitatea dintre frați și surori se sfârșește de obicei prin victoria celui mai tânăr. Ostilitatea față de părinți este mai deghizată decât în reveria sângeroasă a lui Zorn (1977/1979). Astfel,nu adevărata mamă este agresată, ci dublul său: mama vitregă cea rea. Găsim aici o altă justificare a agresivității împotriva propriilor părinți. În basme, copiii
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
căsătorită cu fiul tău!”. Un sfârșit triumfal este deci imaginat la acest atac, adesea foarte anxiogen pentru alți subiecți, dar care este modificat aici în beneficiul copilului. K. Abraham (1916/1977) ne propune un caz de transformare a pulsiunii de ostilitate în iubire: O fetiță de 4 ani remarcă, pe când lua într-o zi prânzul cu tatăl ei, în absența mamei: „Ce bine că mama nu-i azi acasă! - De ce? - Că nu poate să ne întrerupă când vorbim”. Câteva săptămâni mai
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
mama devin mai precise: „Mamă, tu când o să mori? - Dar dacă eu mor, tu nu o să mai ai mamă! - Da, dar tătic tot o să mai am!”. În altă zi, ea își manifestă dorința de a-și vedea tatăl gol. Dar ostilitatea față de mamă este înlocuită, după câtva timp, de manifestări de afecțiune. De fiecare dată când mama și fiica trec prin fața magazinelor, fetița îi cere mamei să aleagă, dintre obiectele din vitrină, pe acelea pe care le dorește și o asigură
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Delureanu (Rătăcire) este „un urs”, iar alte personaje consideră lumea „o sindrofie de streini nepăsători”. Înfruntarea esențială este între lumea „de odinioară” a personajului și prezentul agresiv al colectivității, precum în Rătăcire sau în Pană Trăsnea Sfântul. Mai gravă este ostilitatea unor personaje chiar față de viață, pe care se răzbună deoarece nu-i pot asimila lecțiile și rămân buimaci. Cele mai reușite dintre personaje sunt alcătuite din stereotipii. Cu alte cuvinte, este vorba de oameni slabi, care se ascund îndărătul unor
BRATESCU-VOINESTI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285867_a_287196]
-
unor probleme artistice de mare actualitate. Această poezie fixează atitudinea critică a autorului față de unele laturi negative ale criticii noastre actuale, subliniind în același timp, în imagini convingătoare, necesitatea unei îndrumări ideologice și artistice principiale. Poetul își declară pătimașa sa ostilitate față de criticii înapoiați, paralizanți, care sugrumă cu prejudecățile și schemele lor prefabricate, cu lipsa lor de consecvență, creația plină de îndrăzneală și noutate a tânărului poet: Nu. Sensibilitate iască, Și-napoiat ca Tata Noe, Un critic prost, să zăpăcească Pe-
Literatura în totalitarism by Ana Selejan () [Corola-publishinghouse/Science/2301_a_3626]
-
intelighenției nihiliste radicale, pe care a surprins-o probabil cel mai bine Dostoievski, În Demonii. Nu e vorba numai de personaje extremiste, precum Serghei Neceaev, ci și de atâția dintre membrii intelighenției ruse, această clasă construită pe resentiment și pe ostilitate față de valorile liberale, spune profesorul Pipes. Existau atacuri Împotriva instituțiilor liberale pe care statul rus, mai ales În urma reformelor din 1905-1906, Începuse să le creeze. Existau partide politice, Duma, Parlamentul, existau alegeri. Rusia se moderniza, fără Îndoială. La un moment
Schelete în dulap by Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș () [Corola-publishinghouse/Science/2223_a_3548]
-
care se poartă), cu acțiunile militare care au ca scop distrugerea unor obiective militare și cu cele ale unor militanți ai terorismului internațional, care atacă deliberat civili și viața normală a unei țări. În momentul de față, antiamericanismul include deci ostilitatea față de Statele Unite ca putere economică, militară și culturală globală. Se adună aici toți cei care nu pot suporta acest lucru, de la dreapta catolică până la pacifiștii protestanți din Europa de Vest. Cineva, cred că Michnik, scria foarte bine că Întâlnim de la pensionare, foste
Schelete în dulap by Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș () [Corola-publishinghouse/Science/2223_a_3548]
-
mișcării antiimperialiste din anii ’60 care nu mai au ce face și Își regăsesc tinereațea protestând pe stradă Împotriva războiului din Irak, până la adolescenți care descoperă acum „splendoarea” tezelor troțkiste, de la fundamentaliști mahomedani până la fundamentaliști ortodoxiști. Antiamericanismul mai include și ostilitatea față de piața liberă, demonizată În acest mit politic. El cuprinde un lucru cel puțin la fel de important: rezistența la ideea diversității. Cei care manifestă Împotriva Americii ca putere globală manifestă de fapt Împotriva a ceea ce este și reprezintă ea: triumful diversității
Schelete în dulap by Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș () [Corola-publishinghouse/Science/2223_a_3548]
-
salvării. Nici o altă religie nu a pus cu atâta acuitate ca iudaismul problema salvării, nici pe cea a dreptății, mai cu seamă a celei sociale. Prezența evreilor În diverse părți și timpuri ale lumii a generat adeseori fenomene de profundă ostilitate, manipulate fie de către instituțiile religioase, fie de către cele politice. Există o istorie a antisemitismului creștin, ca și una a antisemitismului socialist. Babeuf, de pildă, numea la un moment dat antisemitismul care se dezvolta În mișcarea socialistă germană și cea franceză
Schelete în dulap by Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș () [Corola-publishinghouse/Science/2223_a_3548]
-
așezați în spațiul Serbiei și Croației de astăzi au format un grup omogen, ei fiind urmașii familiilor de comercianți veniți din Italia (dar și din Spania și Portugalia), cu precădere din Veneția, unde prezența lor rămâne totuși continuă dincolo de nenumăratele ostilități. Suntem în secolele evului de mijloc, atunci când Ragusa (Dubrovnik) e unul dintre cele mai interesante centre de confluență ale Europei; Ragusa e poarta de intrare a evreilor care vor forma comunitățile din vestul Balcanilor. Mai târziu, apare o eterogenitate a
Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est by Victor Neumann () [Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578]