KorAP: Find »[drukola/base=păgân & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...41 42 43 ...127 >

3,151 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

huni a reușit în decurs de un an, 375-376, să cucerească întreg spațiul dintre Don și Nistru, apoi s-au oprit pentru organizarea teritoriilor cucerite. Dar, între timp, a izbucnit un conflict violent în interiorul conducerii vizigote din Dacia, între grupul păgân tradițional condus de regele Athanaric și cel pro-roman, în frunte cu prințul Frithigern, convertit la creștinism și sprijinit de împăratul Valens. În fața pericolului hun, doar amânat și nu îndepărtat, o parte a vizigoților conduși de Frithigern și Alaviv cer și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a avut consecințe de durată asupra teritoriilor din această zonă. În primul rând, episcopatele creștine de la Dunăre și-au încetat activitatea, iar populația creștină romanizată a fost prigonită și a îndurat multe suferințe din partea slavilor și protobulgarilor, pe atunci neamuri păgâne. După o lungă și grea perioadă, în 864-865, bulgarii s-au creștinat, fiind subordonați canonic patriarhiei de Constantinopol. Instalarea slavilor în nordul Dunării, creștinarea bulgarilor și răspândirea culturii și limbii slavone în această zonă au avut urmări însemnate asupra vieții

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Cândești (jud. Vrancea) sau Ostrovu (jud. Mehedinți).6 Despre religia slavilor ne transmite informații Procopius din Caesarea, dar datele sunt insuficiente pentru conturarea imaginii panteonului lor și formelor ei de manifestare în secolele VI-VII. Despre vechile lor concepții religioase păgâne, Procopius notează: "Ei cred că este un singur Dumnezeu, singurul stăpân al tuturor lucrurilor și îi jertfesc boi și alte animale. Ei nu știu ce-i aceea soarta nemiloasă și nu cred că aceasta ar avea vreo înrâurire asupra oamenilor. Ei cinstesc

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sunt legate și ritualurile de înmormântare ale slavilor, incinerația, însoțită de alte practici rituale, ospețe funebre și ofrande alimentare. În contactul cu populația autohtonă, deja creștinată, din regiunea carpato-dunăreană, slavii au primit influențe privitoare la ritul și ritualul de înmormântare păgâne și chiar unele elemente creștine. În ceea ce privește organizarea social-economică și politică a slavilor în timpul marilor migrații, după izvoarele scrise, sclavinii și anții alcătuiau o uniune de triburi, condusă de un șef militar (vezi mai sus). Procopius spune că ei nu sunt

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
încât ei s-au putut înțelege ușor cu localnicii și au trăit astfel împreună, până când slavii au dispărut în mijlocul lor. Acest tablou, zugrăvit de unii istorici, este atrăgător, aproape idilic, dar nu corespunde adevărului. Slavii n-au fost, ca popor păgân, cuceritor, mai blânzi decât alte neamuri barbare ce au năvălit în Dacia. Istoricii bizantini ne înfățișează, realist, grozăvia prădăciunilor slave în sudul Dunării: orașe întregi măcelărite, robi, cei care nu puteau fi luați erau uciși, ofițeri și soldați bizantini, căzuți

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cu ajutorul lui Tervel, hanul bulgar. În schimbul ajutorului acordat, Justinian ajungea la o înțelegere cu Tervel, prin care muta pe bulgari mai jos în teritoriul primit, până la o linie care unea Marea Neagră cu Munții Haemus, având acum reședința la Aboba-Plisca. Statul păgân bulgar de la Marea Neagră păstra, la început, o alcătuire primitivă, pur militară și "gata de pradă" (Iorga). Bulgarii se așează acum, la începutul secolului al VIII-lea, în părțile de sud ale Dobrogei, din zona Cavarnei, iar organizarea este în lagăr

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
tabără) dincoace de Dunăre, în Onglos, și pradă regiunile dunărene, părțile stăpânite de creștini, el atacă lagărul cel întărit".7 Din textul cronicii rezultă că pe atunci-a doua jumătate a secolului al VII-lea-Dobrogea nu era locuită atât de slavi (păgâni) cât de creștini, latini și greci, urmașii coloniștilor din Pont. După respingerea oștilor bizantine, Asparuch și-a extins stăpânirea, în est, până la Varna (bizantină), în sud, până la Munții Haemus și, în apus, până la râul Ogost. Cele șapte triburi slave, învinse

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
stimulată și de adoptarea creștinismului latin, în jurul anului 1000, sub regele Ștefan cel Sfânt. Pătrunderea ungurilor la est de Tisa, în Crișana, Banat și Transilvania, e confirmată și de cercetarea arheologică, nu doar istorică, prin descoperiri, cimitire, morminte, piese (obiecte) păgâne, din secolul al X-lea: Biharea (jud. Bihor), Vărșand, Siclău, Mișca (jud. Arad), Cenad (jud. Timiș), Cluj, Lopedea Nouă, Stremț (jud. Alba), Deva (jud. Hunedoara) ș.a.27 NOTE 1. A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I, București, Editura

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
locuiască în țara cucerită. Pe unii dintre locuitori i-au ucis, iar pe alții i-au adus în stare de șerbie". Creștinii, "tulburați de năvălire (slavilor), au început să fugă în munți, unde alți locuitori, ferindu-se de moravurile lor păgâne, fugeau zilnic și se uneau cu cei din munți". După creștinarea slavilor, oamenii (romanicii) se întorc în locurile lor, amestecându-se cu slavii.28 Cronica prezintă icoana vieții romanicilor sud-dunăreni din vremea năvălirii slavilor (secolele VII-IX): o parte a populației

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în vedere dominația celor două neamuri turcice, extinderea dominației regatului apostolic al Ungariei a fost oprită, până la 1200, de existența dincoace de munți (Carpați) a patronajului (prezenței), adică a stăpânirii unei alte hoarde (cumanii), păstrată astfel, rămasă în mare parte păgână și dedată numai războiului. O urmă a raporturilor strânse cu ei (cumani) nu se află în numele de locuri (Iorga), așa cum s-a crezut pentru localități precum Comana, Comănești ori Comarnic, ce ar proveni de la numele întemeietorilor lor, oricare ar fi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a slujit și un interes al cruciadei apusene, ceea ce presupunea asentimentul papalității, acordul papei Inocențiu III. Prin prezența Ordinului în Țara Bârsei s-a constituit un front al cruciatei în teritoriile noastre, cu misiunea de a-i combate pe cumanii păgâni. Legătura dintre orientarea principală a cruciatei din Țara Sfântă și Ierusalim și cea din din cotul Carpaților trecea prin Imperiul latin de Constantinopol, în fond, prin lupta lor, cavalerii teutoni slujeau statul latin. Înstalați în teritoriile noastre, teutonii și-au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Constantinopolul. Ei nu au reușit să cucerească orașul (recuperat de bizantini abia în 1261), iar în 1241, țarul bulgar a murit. În timp ce, la sud de Dunăre, catolici și ortodocși se înfruntau pentru supremație, asupra întregii creștinătăți s-a abătut urgia păgână, marea invazie mongolă din 1241, care a dus la o nouă situație în această arie europeană.3 Dar confruntarea dintre cele două lumi nu s-a limitat doar la spațiul sud-dunărean, întrucât papa Inocențiu III și urmașii săi, Honoriu III

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
teritoriile cnezatelor Haliciului și Vladimirului, la acestea adăugându-se eforturile de a le aduce sub ascultarea bisericii apusene. Ca o consecință a acestor acținui, cneazul Daniel avea să recunoască suzeranitatea regatului ungar. Dar în teritoriile baltice locuite de populații încă păgâne, penetrația politică și confesională catolică începuse încă de la sfârșitul secolului al XII-lea. Pe urmele negustorilor germani, instalați la gurile Dvinei, au apărut clericii catolici care au imprimat un sens creștin apusean supunerii localnicilor baltici, livoni, estoni, pruși. Persuasiunea însoțită

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pătrundă și în teritoriile ruse, dar au fost opriți de cneazul Aleksandr Nevski (1240). De mare însemnătate sunt cuceririle Ordinului teutonic în Prusia. Încercările cnejilor poloni, de la începutul secolului al XIII-lea, de a-i supune și converti pe prușii păgâni, fie și sub mantia cruciatei, au eșuat. În urma eșecului, ducele Conrad de Mazovia a apelat la Ordinul teutonic, căruia i-a oferit în Prusia, în 1225, o compensație teritorială pentru ținuturile pierdute în Transilvania, în același an. Înaintarea în Prusia

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
teutonic din Prusia cu Ordinul gladiferilor din Livonia a consolidat și mai mult cruciata în teritoriile baltice, cuprinse în totalitate de germani. Cucerirea (ofensiva) teritorială a fost însoțită și urmată de un efort vast de convertire la catolicism a populației păgâne sau ortodoxe din aria puterilor catolice. Ordinele călugărești, cisterciții și dominicanii, au desfășurat o acțiune intensă de convertire în teritoriile baltice și ruse apusene, unde mai târziu s-au constituit structuri episcopale permanente.4 Penetrația politică și confesională apuseană a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
unui "episcop al Rusiei". Reușitele catolice în aria cumană și rusă, pătrunderea misionarilor dominicani până în regiunile Niprului și instalarea lor la Kiev, în 1229-1230, au purtat "avangărzile" misionare catolice până la marginea Europei, teritoriile dintre Volga și Ural, unde locuiau populații păgâne de seminții diverse, bulgari (Bulgaria Mare), unguri (Ungaria Mare). Zelul misionar al călugărilor dominicani nu a dat înapoi în fața dificultăților și primejdiilor oricât de mari. Cu asentimentul papalității, dominicanii din regatul Ungariei s-au străduit să-i convertească pe ungurii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de seminții diverse, bulgari (Bulgaria Mare), unguri (Ungaria Mare). Zelul misionar al călugărilor dominicani nu a dat înapoi în fața dificultăților și primejdiilor oricât de mari. Cu asentimentul papalității, dominicanii din regatul Ungariei s-au străduit să-i convertească pe ungurii păgâni de la periferia Europei, în a doua misiune din 1234-1235dominicanul Iulian a reușit convertirea lor la creștinism, după ce a ajuns singur în regiunile lor de la răsărit de Volga. Pătrunderea (atacul) mongolilor dincoace de Urali, în 1236-1237, a impulsionat încă o dată apropierea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
reușit convertirea lor la creștinism, după ce a ajuns singur în regiunile lor de la răsărit de Volga. Pătrunderea (atacul) mongolilor dincoace de Urali, în 1236-1237, a impulsionat încă o dată apropierea de Roma, în sânul lumii ruse. Ajuns în țara mordvinilor, locuitori păgâni din zonă, dominicanul Iulian află despre dorința lor de a se converti la creștinism. Reușitele lumii catolice în spațiul cuman, rus apusean și baltic, la începutul secolului al XIII-lea, după cucerirea Constantinopolului, au inspirat papalității proiectul de a integra

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și necredincioși. În același scop, papa se angaja să remită regelui a treia parte din dijmele ce i se cuveneau din regatul Ungariei pe timp de șase ani. În 1334, papa Ioan XXII proclama o cruciadă împotriva "schismaticilor, tătarilor și păgânilor" și, totodată, el oferea iertarea păcatelor celor ce își vor jertfi viața în război, favoare repetată în 1339, la cererea regelui, de noul papă Benedict XII. În 1345, după atacarea Poloniei de mongoli, același papă cerea organizarea unei cruciade și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
1234). Or, tocmai "pseudoepiscopii" aceștia sunt de cea mai mare importanță (Iorga), ei nu sunt alții decât acei "chorepiscopi" de prin schiturile de lemn, menționați înainte de anul 1000. Pe acești stareți-episcopi (vlădici) nu-i puteau așeza cumanii, pe atunci încă păgâni. Ei proveneau dintr-o evoluție organică a populației locale, însă dăinuirea lor era cu neputință fără ocrotirea și îngăduința căpeteniei turanice. Episcopul, de orice caracter ar fi fost, presupunea și pe conducătorul politic (voievodul) și ceata sa militară. Stăpânirea turanică

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
că au participat și oșteni români în cadrul unor cete proprii. Participarea românilor la expedițiile militare (cruciatele) este numai un episod din contribuția lor la aceste acțiuni deoarece, aici, pe pământul lor, românii au avut propria lor cruciată împotriva marilor năvăliri păgâne, începând de la huni până la mongoli. Din secolul al X-lea, pecenegii, uzii și cumanii n-au ajuns în centrul Europei, ci au fost opriți în această zonă de forțele locale (autohtone). Pe pământul românesc au luptat și forțe cruciate străine

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
seamă dușmani ai noștri". Atunci (1324) s-a dat o nouă luptă cu tătarii, iar în urma victoriei creștinilor, regele dăruiește papei doi prinși. Reiese limpede că Basarab, domnul transalpin, ajutat de regele ungur, suzeranul său, angajase o nouă luptă cu păgânii tătari, cf. Panaitescu. Folosindu-se de aceste mișcări, Băsarabă a luat, dincolo de moștenirea sa proprie, pământuri regești de dincoace de munte, a urmat un război despre care nu știm nimic și apoi pacea, cf. Iorga. După el, într-un document

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ca pe un aliat de fapt sau potențial al "necredincioșilor", în speță al tătarilor. Însă Basarab nu a ezitat să lupte împotriva tătarilor ("hostes crucis"), alături și cu sprijinul suzeranului său, pentru consolidarea poziției sale față de mongoli. Strădaniile sale împotriva păgânilor erau confirmate de scrisoarea papei Ioan XXII trimisă din reședința sa de la Avignon, în februarie 1327: Aflând de credința ta, ca principe catolic și favorabil sediului apostolic al Romei..., ești ca un stâlp neclintit ce susține credința adevărată, turn al

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ta, ca principe catolic și favorabil sediului apostolic al Romei..., ești ca un stâlp neclintit ce susține credința adevărată, turn al puterii, apărător al evlaviei...Ne bucurăm când ne gândim la faptele tale cele pline de laudă (...) pentru nimicirea neamurilor păgâne" (DRH D, I, p. 39-40). Păgânii erau, în acest context, tătarii și despre învingerea lor de către Basarab a mers vestea până la curtea papală. Învingător în lupta cu tătarii, în relații bune cu suzeranul său, Basarab de la Argeș era cel mai

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
care mai apăreau încă în pâlcuri, în aceste regiuni, căci dominația lor nu însemna decât strângerea dijmei de la supușii lor est-carpatici, așa cum procedaseră anterior neamurile turcești, pecenegii și cumanii. Tot prin acești ani, în jurul lui 1350, precizează Iorga, și lituanii păgâni ("liftele păgâne", cf. cronicile), aflați în luptă cu regele catolic al Poloniei, Cazimir, "umblau prin preajma hotarelor Moldovei", cum se exprimă același istoric. Campaniile regelui Ludovic în Moldova, împotriva tătarilor, mai ridică o problemă (Iorga). Tătarii nu pot trăi aici, la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]