1,557 matches
-
a afirma că un autor ale cărui deziderate sunt luciditatea, intuiția, nota de autentic și conștiința, nu are a da seama în fața tenebrelor inconștientului. Din multe puncte de vedere, afirmația ne apare îndoielnică. Un studiu recent consacră caracterul relativ al patosului lucidității, care rămâne valabil numai intre limitele operelor de factură teoretică. Acesta diseminează doar provizoriu în ficțiune, întrucât moralitatea de necontestat a personajelor narator îl susține, dar îl și estompează. Din acest motiv, un Ștefan Gheorghidiu ne apare ca un
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
o structură paralelă. Cele două cadre implică, totuși, o zonă de contact importantă, vitală în economia narativă a romanului locul în care obsesiile lui Ștefan Gheorghidiu revin, dar în registrul diferit al lucidității și al indiferenței ironice, adică antitetic față de patosul și drama începutului: Ce n-aș fi dat altă dată pentru ca să am certitudinea că mă înșală. Cum așteptam la pândă, cu fruntea arsă și pumnii crispați! Acum, când vine, îi arăt scrisoarea zâmbind. Un moment devine palidă, mă examinează alarmată
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
care chiar ar fi putut să existe, la fel de malefic, maiestuos și fascinant ca alți "monștri geniali precum Sade, Saint-Just, Fouché, Bonaparte ș.a.". Derularea firului epic și scriitura, în sensul în care canoanele retro devin o metodă premeditată, mimează un anume patos balzacian și o tramă polițistă demnă de romanele lui Eugène Sue. Porumbelul (Editura Humanitas, 2001, 112 p.), această long-short-story, impecabil tradusă de Daniela Ștefănescu, este povestea vieții lui Jonathan Noel, ambientată tot la Paris (de data asta însă în secolul
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
motiv central al gândirii filozofului grec, acel motiv care revine mereu, în noi chipuri, în tot ceea ce a scris acesta. Este vorba de contrapunerea spiritului și simțurilor, ca opoziție a binelui și răului, pe care o exalta și Weininger, de patosul scuturării lanțurilor dorințelor și aspirațiilor comune, a ridicării către ceea ce este mai înalt. În anul 1916, elaborarea cărții la care lucra ajunsese într-o fază avansată. Propozițiile reținute în redactarea finală vor fi alese dintr-un mare număr de însemnări
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
Vezi M. Drury, op. cit., p. 132. 134 Citat după N. Malcolm, op. cit., p. 125. 135 Vezi P. Geach, op. cit., p. 169. Ce putea prețui atât de mult Wittgenstein în modul de a scrie al lui Frege? Putem presupune că îndeosebi patosul onestității și responsabilității intelectuale. Cititorul lui Frege simte că ceea ce îl preocupă pe autor este căutarea adevărului; nu este vizibilă intenția de a-l impresiona printr-o exersare performantă a capacităților intelectuale. 136 M. Drury, op. cit., p. 233. 137 L.
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
nu ne va fi greu să ne închipuim în ce spirit se desfășurau discuțiile aproape zilnice dintre Russell și Wittgenstein. Mentorul lui Wittgenstein era ferm convins că este unul din primii exploratori ai unor ținuturi cu totul noi ale gândirii. Patosul caracteristic al celor care se angajează în înfăptuirea unor reforme radicale străbate cartea lui de la un capăt la celălalt. „Din timpurile cele mai vechi, filozofia a formulat pretenții mai mari și a avut rezultate mai mici decât orice altă ramură
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
pe cei capabili să jertfească totul în slujba căutării dezinteresate a adevărului, să privească în față și să-și asume fără menajamente eșecul unei întreprinderi care i-a putut costa eforturi intense și îndelungate. Pentru Russell, ca și pentru Wittgenstein, patosul acestei onestități intelectuale incoruptibile s-a exprimat într-un mod exemplar în reacția lui Frege, atunci când cel dintâi i-a comunicat un paradox care ruina rezultatele cercetărilor sale asupra fundamentelor aritmeticii. Iată câteva rânduri din răspunsul lui Frege la scrisoarea
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
îi este imprimată în acest fel, filozofia devine capabilă să aducă o contribuție reală la instituirea unei ordini sociale raționale, a societății democratice. Unul dintre membrii importanți ai Cercului de la Viena, matematicianul Hans Hahn, se exprima în această privință cu patos profetic, într-o scriere din anii ’30: „Treptat, se luminează însă de zi, iar eliberarea vine de acolo de unde a venit în lume și eliberarea politică, din Anglia. Cele mai strălucitoare nume pe calea acestei eliberări sunt John Locke, David
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2720]
-
face să râd: umbra lui Ahile e Mickey Mouse. Mereu un Michimaus (și un Mickey Șpagă) ne înfășoară în aura derizoriului. Comedie bufă. Dante, de care am mai pomenit, rămâne ascensional din motive dogmatice. Însă Infernul e temelia. Hölderlin: ce patos, ce Ellada, ce, în final, Scardanelli. Eminescu al nostru: s-a lăsat în voia "fantasiei" dar, pe dedesubt, și-a ras toate iluziile, și-a tivit manta cu ața cugetărilor Sărmanului Dionis, și-a autoadresat rechizitorii în Icoană și privaz
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
ermetizante din literatura epocii, ci capătă, în interiorul acestuia, valoare axiomatica. În viziunea critică a lui Macrì, cuvantul este element fundamental al tehnicii quasimodiene, principiu valoric, desideratum final, miez catartic spre care tinde intru împlinire esențializarea întregului suflu de inspirație și patos. În opinia sa, efortul creator se concretiza în încercarea de a tensionă momentanul și tranzitoriul într-un cuvânt unic și absolut, ce nu este explicația sau comentariul unei imagini mit prestabilite, ci devine el însuși mit, valoare în sine.255
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
a fi mai "arhaic" decât Novalis. Mai exact, la Novalis, miticul pare să fie mai mult o teoretizare (fie ea și una de mare amploare), pe când la Eminescu avem de a face cu o trăire mai intensă, mai plină de patos și "suferință" existențială, a vâstelor mitice. De unde și o altă deosebire: Novalis va crede tot timpul în restabilirea unității pierdute a vârstei mitologice din spiritualitatea umană, făcând din poezie instrumentul desăvârșit al revenirii la trecutul de aur, în timp ce pentru Eminescu
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
cu alte cuvinte, întoarcerea la poeticitate, dar, în același timp, și apelul la o motivație etică a discursului liric, toate aceste trăsături ale neomodernismului poetic românesc se regăsesc la acești poeți ce au valorificat și valorizat, deopotrivă, candoarea și luciditatea, patosul trăirii autentice și interogația morală de acut ecou expresiv"85. Pornind de la rolul estetic al neomodernismului, pe care am reținut că îl include în marea paradigmă a postmodernității, precum și ținând seama de tot acest context ideologic problematizant, Ioana Em. Petrescu
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
o vizitează/ Și, înfiorat de torturi,/ Nu se miră/ Că nu zace, în ea, nime//" (Pasul)45. Obsesia existențială, îndoită de o feminitate desăvârșită, naște, cum este de presupus, zborul, a cărui morfologie se află, undeva, între existențialismul blagian și patosul eliberator, de tip stănescian. Puntea dintre cele două lumi este, cumva, cenzurată, de această poetică a imponderabilității. Puritatea absolută, regăsibilă, în inima poeziei sale (firește, doar după ce este înlăturată mantia aridă a conceptualului), constă tocmai în această redare a emoției
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
a Luminii, așa cum Tăcerea devine o cale interioară. Iar "acest tip de idealism vitalist și nu raționalist, cred că este unul dintre elementele identitare ale poetei"53. Cunoașterea poetică inițială care se realizează, printr-o "retorică a lirismului, descinzând din patosul etic al lui Nicolae Labiș, în care elanurile temperamentale se structurează, în ritmuri ample"54 se cenzurează vizibil, ulterior, transformându-se, treptat, într-o cunoaștere realizată, prin "interiorizare și densificare lirică. Meditațiile interogative asupra sensului existenței se resorb, în cezuri
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
întoarcerea la poeticitate, cu alte cuvinte, dar, în același timp, și apelul la o motivație etică a discursului liric, toate aceste trăsături ale neomodernismului poetic românesc se regăsesc la acești poeți, care au valorificat și valorizat, deopotrivă, candoarea și luciditatea, patosul trăirii autentice și interogația morală de acut ecou expresiv"86. 2.3. Dosar de receptare critică Situarea unui autor în contextul unei anumite epoci/ generații, precum și stabilirea influenței pe care acesta o manifestă în promovarea unei anumite estetici, pe baza
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
autoarea contribuie la creearea unei noi realități, prin intermediul poeziei sale, sunt redate, pas cu pas, în textele critice dedicate operei Anei Blandiana. Literatura română contemporană, I, Poezia 111 menționează că "Ana Blandiana debutează cu o retorică a lirismului, descinzând din patosul etic al lui Nicolae Labiș, în care elanurile temperamentale se structurează în ritmuri ample. Frenezia proliferantă a imaginii sugerând o consubstanțialitate senzorială cu lumea corespunde stării de perpetuă exaltare pasională, care caracterizează primul volum Persoana I plural (1964)"112. În
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
care etica devine un imperativ al artei"119. Iubirea nu dispare în totalitate, odată cu înaintarea în vârstă, așa cum sesizează critica, următoarele volume îmbinând strigătul specific unei pătrunderi în necunoscut cu sentimental pur, nedegradat de trecerea ireversibilă a timpului: "De altfel, patosul candorii devine la Ana Blandiana o condiție a poeticului"120, iar sinceritatea se menține ca "o atitudine stilistică, soluție necesară a unei sensibilități amenințate de autocontemplare, retorica intimă a poetei constituindu-se ca suport tensional al discursului"121. Despre această
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
aer impersonal al rostirii înghețate în forme limpezi, corespunzătoare regimului ascetic al spiritului, masca inflexibilă de erou tragic, pornit în căutarea tonurilor clare, într-o lume pândită și coruptă adesea de compromisul etic. Dacă existența etică, deși nu lipsită de patos, rămânea oarecum exterioară și mecanică în volumul de debut, ea este în aceste cărți expresia unei confruntări dramatice cu lumea: o voce de om singur și având conștiința solitudinii sale își apără spațiul de absurdă puritate în raport cu logica ineluctabilă a
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
mine,/ Decât am fost eu vreodată./ Așa cum putrezirea/ E mai aproape de fruct/ Decât sâmburele lui./ Așa cum sâmburele așteaptă./ Numai trecerea verii,/ Să se desfacă din fruct,/ Eu trebuie numai s-aștept/ Viața să treacă" (Trebuie numai să aștept) De altfel, "patosul candorii devine la Ana Blandiana o condiție a poeticului, ipostaziere lirică, într-o stare de echilibru ambiguu, în care sinceritatea nu este decât o atitudine stilistică"96. Condiționată de același anotimp, anticipat în volumul anterior, poeta încearcă și de această
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
lucrările pe care profesoara de la Universitatea ieșeană le-a elaborat. Un puls viu, debordant, animă consistentele studii, în care exegeta se investește ca într-o senzual-cerebrală iubire. O îmbrățișare în care jubilația nu perturbă, decât arareori, limpezimea privirii intense, iscoditoare. Patosul, ținând de fibra adâncă a acestui temperament, e stăpânit de un, câteodată poate inaparent, dar perceptibil simț al măsurii. O aură de mlădie erudiție conferă distincție demersului cărturăresc al Elvirei Sorohan, demers în care aplombul argumentației își păstrează, în turul
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
217); ""Actualizarea scenică" a textului îl are ca actor pe însuși autorul (...). Oricum, autorul își menține tiranic prezența ca personaj povestitor care regizează totul" (p. 222); "Dintre ascultători, pe rând, în chip regizat, se ridică un actor-retor, consumând de fapt patosul oratoric, refulat, al autorului. Regizor și actor totodată, el se zbuciumă necontenit sub toate măștile, creează și distruge, apără și acuză, plânge și râde pentru a-și regăsi liniștea" (p. 300). Singurătatea... "Râsul lui molipsește auditoriul și cititorii, protagonistul adevărat
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
reușim să o evităm cel mai adesea, oprindu-ne în pragul unei alegeri greșite. Dar nu întotdeauna. Personajul Tyrone merge cu siguranță mai departe decît omul Denis, căci talentul scriitoricesc îl îmbracă într-o densitate dramatică aparte, lipsită însă de patos și de obcenitatea metaforelor războinice. Irlanda însăși, cea văzută de Chalandon, e departe de a fi raiul pășunilor verzi pe care zburdă oi grase și vesele, ci e o țară dură, săracă, îndîrjită, dar demnă, răbdătoare și, uneori, cîntătoare. Fericit
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
răsfrînge cu infinite reverberații perverse, multiplicate de ingenuitatea adolescenței și de ignoranță. Stilul autoarei tranșează și el cu faconda și fastul obișnuite ale frazărilor africane cunoscute. Aici, totul e neted, concentrat, precis, voluntar distant, o scriitură rafinată, dar lipsită de patos. Niciuna din etnii nu e denunțată în sine, nu se caută vinovății singulare sau colective, nimic nu este explicitat, dar factualul pur conduce inevitabil spre dramă: în ura crescîndă, generată de rivalități și gelozii, în ipocrizia și duplicitatea profesoarelor, în
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
mine, condensarea nu e o alegere deli berată. Dimpotrivă, mereu mă gîndesc să scriu pe larg. Abia în timp ce scriu scurtez treptat, ca în 14, unde, pe marginea unui subiect care se pretează la asta, Războiul cel Mare, doream să evit patosul. Și atunci, am tăiat, am tot tăiat... P. Modiano În asta rezidă reușita incredibilă a romanului dvs.: să pui în atît de puține pagini toată grozăvia unui război, despre care s-au scris atîtea cărți. J. Echenoz De fapt, totul
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
este la fel de veche ca filosofia însăși, și "postmodernismul" este atunci și expresia pentru sfârșitul filosofiei, și chiar și a formei ei celei mai cotidiene ca ideologie"321. Logos-ul disprețuit este, astfel, un motiv determinant al "dispariției" filosofiei în postmodernism; patosul pentru rațiune, înscris în "fizionomia" filosofiei încă de la Socrate, este oarecum discreditat în discursul postmodern, care își afirmă preferința pentru incomensurabilitate, diferend, pluralitate și diferență. Dincolo de această privire generală asupra subiectului, care poate conduce spre o concluzie "apocaliptică", lucrurile au
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]