1,576 matches
-
Ei postulează (teologia apofatică procedează la fel) că noumen-ul ne rămâne inaccesibil. Așa și este: rațiunea umană este destinată să cunoască lumea fenomenală, ființa ca Dasein, în limbajul lui Heidegger. Nu altceva susține și teologia creștină. Numai că postamentul filosofiei postmoderniste este nihilismul dus până la capăt, cu eliminarea identicului (Dumnezeu), pe când teologia se construiește de la antipod. Dificultățile filosofiei lui Derrida sunt "uriașe", cu atât mai mult, cu cât el pretinde că a părăsit definitiv teritoriul metafizicii. Că asemenea dificultate este de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
altfel spus, arheal, prin logos. Cu alte cuvinte, dacă ducem raționamentul până la capăt, ceea ce le reproșează, în ultimă instanță, Rorty lui Heidegger și Derrida e că nu au eliminat din gândirea lor modernismul decât pe jumătate. Astfel, Rorty pretinde că "postmodernist" cu adevărat este neopragmatismul, fiindcă aici ruptura de metafizică e cu adevărat dusă până la capăt. Dar el nu se recunoaște postmodernist, ceea ce înseamnă că postmodernismul nu schimbă paradigma modernismului înalt, ci o împlinește, arătându-i toate precaritățile. Încât, iată, departe
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Heidegger și Derrida e că nu au eliminat din gândirea lor modernismul decât pe jumătate. Astfel, Rorty pretinde că "postmodernist" cu adevărat este neopragmatismul, fiindcă aici ruptura de metafizică e cu adevărat dusă până la capăt. Dar el nu se recunoaște postmodernist, ceea ce înseamnă că postmodernismul nu schimbă paradigma modernismului înalt, ci o împlinește, arătându-i toate precaritățile. Încât, iată, departe de a ieși din hățiș, ne afundăm tot mai mult în tenebrele lui. Derrida pretinde că pornește de la momentul nietzschean al
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
înalt, ci o împlinește, arătându-i toate precaritățile. Încât, iată, departe de a ieși din hățiș, ne afundăm tot mai mult în tenebrele lui. Derrida pretinde că pornește de la momentul nietzschean al eliminării fundamentului. Îndeplinește, așadar, condiția primă a canonului postmodernist. Ca și discipolul său Deleuze, el consideră că nu există repetiție pură a Identicului. Deci nu există Centru incoruptibil, acesta fiind o mistificare a metafizicii și a teologiei. Și nu există, fiindcă, nerepetându-se, nu poate fi cunoscut. Cu asta
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Un Dumnezeu, presupun filosofii diferenței, s-ar fi comportat "tiranic", n-ar fi lăsat lumea liberă, împreună cu omul, să se repete în noi ipostaze la nesfârșit. Or, adevărul e tocmai contrariul, încât sofistica cea mai dezolantă se insinuează în speculația postmodernistă. Problema repetiției pure l-a bântuit și pe Kierkegaard, eșecul acesteia determinându-l să se despartă de Regine Olsen tocmai în clipa când trebuia să se căsătorească. Dar asta nu l-a împiedicat pe Kierkegaard să rămână un gânditor creștin
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
se referă la efecte, sunt diferențele din om și din lume ca produse ale creației imanente, pe când diferanța este di-ferența, adică principiul misterios care produce diferențele. De acest principiu se leagă și alte două concepte: urmă și arhi-urmă. Unii poeți postmoderniști le-au folosit ca metafore. Cazul lui Daniel Corbu, autor al volumului Cartea urmelor (2001). Diferanța, ca responsabilă a diferenței, implică prezența contrariilor, fără ca acestea să mai fie hegeliene, căci sunt diferențiatoare și diseminante. La Hegel, diferența e doar un
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Oare o face grație unei lecturi de felul celei a lui Derrida, care abia el descoperă adevărata textură din Phaidros? Iată un miracol, o altă surpriză de zile mari oferită de Eminescu, care, surprinzător, pare a gândi iarăși în cheie postmodernistă. Dar să revenim la textul eminescian, în care poetul de 20 de ani definește poezia cadavru fardat ("haine de imagini pe cadavrul trist și gol"): "Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate, / Voluptuos joc cu icoane și cu glasuri
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
zice că Platon prefera, în definitiv, jocul pederastic cu discipolii Academiei. De aici marile subtilități ale texturii din Phaidros, care au așteptat 25 de secole ca să fie descifrate de Jacques Derrida, ca pledoarie în favoarea erosului homosexual, gratuit, pur fantasmatic. Ludicul postmodernist, de o "diseminare" fără limite, își găsește, astfel, cea mai rafinată sursă prin Derrida. Se pare, așadar, că sofistica este, prin excelență, o filosofie homosexuală, prin echivocul ei hermafrodit, iar împlinirea s-a produs, pentru a doua oară în istoria
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
echivocul ei hermafrodit, iar împlinirea s-a produs, pentru a doua oară în istoria gândirii umane, în postmodernism. Iată de ce postmodernitatea a devenit o civilizație a minorităților de orice fel, având, totuși, ca paradigmă minoritățile sexuale. Se explică și de ce postmoderniștii au descoperit și în filosofia lui Michel Foucault un stâlp de nădejde, fiindcă și în gândirea acestuia echivocul rezultă tot dintr-o ființă homosexuală. La un moment dat, Foucault și-a mărturisit public înclinațiile homosexuale și comentatorii săi au sesizat
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
murim cu ele..." În poveste e unitate dialogică a lumii, cum ar spune Părintele Stăniloae. De aceea, povestea e cea mai aproape de credință, de iubirea aproapelui, căci trăim deopotrivă în noi și în alții. Rămâne o enigmă de ce se încăpățânează postmoderniștii să nege adevărul din artă, deci, implicit, și arheitatea ei, preferând numai cadavrul, masca cea fără de viață. Oameni inteligenți fac eforturi uluitoare de a vărsa râuri de cerneală împotriva identității. Un domn pe nume Leon Wieseltier a scris chiar și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
rezultate, pentru a desemna ceva din această transformare"120. Înțelesul cuvântului inuman, dacă ne gândim bine, este mai aproape de critica umanismului la Nietzsche și la Michel Foucault, la Unamuno, la Ortega y Gasset, la Emil Cioran decât de "noul umanism" postmodernist, propovăduitor de amuzament fără limite. Lyotard, de exemplu, împărtășește afirmația lui Th. Adorno din 1969: "Arta rămâne fidelă oamenilor numai prin inumanitatea sa față de ei". Dimpotrivă, postmodernismul, cum am văzut, propune o educație întemeiată exclusiv pe joc, pe distracție, o
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a constat în adăugarea prefixului rela verbul a scrie, rezultând rescrierea modernității. Dar cu aceasta ajungem la dilema farfuridiană a revizuirii fără a se schimba nimic. Căci putem rescrie modernitatea și cu prețul falsificării cântarului, recăzând în sofistică. Iată de ce postmoderniștii au continuat să și-l revendice pe Lyotard de principal precursor, încurajați și de echivocul exprimării: "Structural și fără-ncetare, modernitatea e grea de propria-i postmodernitate"122. În consecință, adevăratul adversar al modernității este clasicitatea: "Mai mult decât postmodernitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
123. Cu această afirmație, postmodernitatea poate căpăta un ascendent neașteptat deoarece pretinde că rescrie nu numai modernitatea, dar și tot ce a precedat-o. Ajungând în acest prag al echivocului, Lyotard distruge distincțiile temporale din istorie dintr-o certă perspectivă postmodernistă. El acuză modernitatea, împreună cu alți teoreticieni ai postmodernismului, că, introducând ideea de progres în lume, a inventat și desfășurarea istorică în perioade, epoci, curente culturale, școli artistice etc. Întrucât periodizarea istoriei și a istoriei artei este o obsesie a modernismului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
compromițând conceptul însuși de postmodernism. Cu asemenea argument, Lyotard ne reamintește șubrezenia întemeierii culturii pe simulacre. Și asistăm la o nouă punere în ordine a lucrurilor, riscând aceleași artificii sofistice, căci de astă dată nu se mai recunoaște noutatea revoluției postmoderniste: "Postmodernitatea nu este o epocă nouă. Este rescrierea câtorva caracteristici revendicate de către modernitate și mai ales a pretenției sale de a-și întemeia legitimitatea pe proiectul de emancipare a umanității întregi prin știință și prin tehnică. Dar această rescriere, așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
deja o ideologie literară exclusivistă a <<clasei gânditoare>>, a grafomanilor cu... studii înalte, atât de siguri pe ei"133. În schimb, un Ion Bogdan Lefter, ilustrând cu asupra de măsură categoria "grafomanilor cu... studii înalte", a rămas fidel ideologismului înverșunat postmodernist, jurând pe neostângismul political correctness. Așa-numitul curent al politicii corecte de sorginte americană, care se pretinde matrice a unei gândiri postmoderne, nu-i decât ideologia numită a "neocomunismului american". Asta a constatat-o și a spus-o și un
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pe neostângismul political correctness. Așa-numitul curent al politicii corecte de sorginte americană, care se pretinde matrice a unei gândiri postmoderne, nu-i decât ideologia numită a "neocomunismului american". Asta a constatat-o și a spus-o și un "filosof postmodernist" ca Horia-Roman Patapievici, încă din Politice. Chiar și în domeniul strict literar, cum a simțit-o și Liviu Ioan Stoiciu, postmodernismul este o ideologie bazată pe principiul comunist cine nu e cu noi e împotriva noastră, încât percepem cu stupoare
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
același număr al revistei Feed back, e publicat, cu un interviu luat de Daniel Corbu, și un alt grafoman postmodern, pe nume Călin Vlasie, care a ajuns la o așa torpoare ideologică, încât toți cei care nu sunt "liberali" și postmoderniști "toleranți" (ca dânsul!) nu pot fi decât etichetați cu epitete dintre cele mai înfiorătoare (mai rău ca pe vremea stalinismului). Astfel, conform standardelor postmoderniste ale numitului, Eminescu nu poate fi decât "idiotul național", "primul antisemit, primul antiliberal și primul antimodern
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
care a ajuns la o așa torpoare ideologică, încât toți cei care nu sunt "liberali" și postmoderniști "toleranți" (ca dânsul!) nu pot fi decât etichetați cu epitete dintre cele mai înfiorătoare (mai rău ca pe vremea stalinismului). Astfel, conform standardelor postmoderniste ale numitului, Eminescu nu poate fi decât "idiotul național", "primul antisemit, primul antiliberal și primul antimodern vehement", "imoral" până la monstruozitate, încât cel mai moral dintre oamenii pe care i-a dat acest pământ e bănuit a fi "primul scriitor român
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Progresul deplin, nestânjenit și linear reprezintă drumul cel mai scurt spre stagnare și moarte. Această tendință este împiedecată, întârziată și, de fapt, contracarată de reacția unor gesturi creatoare"136. Sublinierea precarității conceptului de progres în istorie este o atitudine tipic postmodernistă, or, Culianu se dovedește un reprezentant al modernismului înalt. Nemoianu pariază pe un paradox: cu cât ritmul istoriei este mai rapid, cu atât lumea se apropie mai mult de stadiul entropic, al omogenizării în dezordine. În acest cadru, cultura, conservatoare
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cele din Germania lui Hitler), ci și acestea pot, la rându-le, mutila majorități. Comunismul a fost o ilustrare a acestui tip de antiteză monstruoasă, căci minoritarul partid comunist (de 1000 de membri!) a ajuns să distrugă o națiune întreagă. Postmodernista "politică a corecturilor" își merită numele de "neocomunism american", fiindcă pune sub semnul întrebării dreptul la existență a națiunilor, precum altădată internaționalismul proletar. Iar globalismul actual, conceput, în mintea unora, împotriva națiunilor, declarate entități anacronice, se fundează pe aceeași aberație
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
altminteri, poetul scrie cuvântul Lumină cu majusculă, dovadă că are conștiința transparenței spirituale), așa cum se prefigurează în teologia Părintelui Stăniloae. De aceea, nu este productiv să lauzi cosmopolitismul, eliminând din ecuație specificul național, pledând împotriva identității, precum o fac gânditori postmoderniști ca Guy Scarpetta 143 sau Leon Wieseltier 144, urmați cu zgomot de epigonii lor din România. E vorba, în definitiv, de o gândire în antiteze monstruoase, fiind ca și cum ai lăuda omenirea ca întreg (cosmopolitism), dar ai ucide individualul, deși crezi
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
retragere gasteropodică în sine, zice Dieckhoff, ci e "mai degrabă condiția indispensabilă a progresului", într-un "mediu cultural accesibil, comprehensibil, care poate fi stăpânit, decât într-un cadru cultural necunoscut, cu reguli de funcționare enigmatice". Nomadismul pe care pariază apostolii postmoderniști, nu e un fenomen agreat de națiunile puternice, consolidate economic și cultural, ci e produsul dramatic al sărăciei și al neîmplinirii în sânul propriei națiuni. Este exodul celor subdezvoltați, al celor care se simt străini în propria țară, nedreptățiți de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
caută acest drept aiurea. Printr-o experiență similară au trecut statele "bananiere" din America de Sud. Iată de ce în oligarhiile de tipul celor din România postcomunistă nu e loc pentru naționalism, sentimentul național, ca demnitate umană, fiind împins în deriziune și bășcălie postmodernistă sau repede etichetat ca extremist și antidemocratic, căci el deranjează buna companie a corupților distrugători de națiune. Am văzut reacția, la nivel ideologic, a unui Ion Bogdan Lefter, privitoare la național. Iată și o mostră, premiată, venită de la un creator
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
revoluția a pecetluit o resurecție a neocominternismului deghizat în deminternism, cum a sesizat omul politic basarabean Mircea Druc155. Așa s-a ajuns ca eticheta "naționalist" să fie o rușine nu numai în defunctul socialism, dar și în regimul postcomunist. Ideologii postmoderniști au produs o falie adâncă în intelighenția românească, foarte apropiată de prigoana împotriva elitelor naționale din "obsedantul deceniu" 1950-1960. Cum ar zice Eminescu: "Ei brațul tău înarmă, ca să lovești în tine / Și pe voi contra voastră la luptă ei vă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
înfrângere a pontificatului său, care este și cea mai grea înfrângere a Europei. El trebuie să fi murit cu o imensă neliniște pentru viitorul Europei. Acest papă luminat avea o gândire transmodernistă, pe când croitorii politici ai Uniunii Europene sunt încă postmoderniști. Acum se vede importanța lepădării de Dumnezeu a postmodernității, care a cuprins ca un cancer elitele Europei. Deosebirea esențială dintre Constituția Americii și cea a Noii Europe aceasta va fi: America se recunoaște, în legea fundamentală, o creație creștină, pe când
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]