2,142 matches
-
țâfnoasă și de Încăpățânată, menajera și-a dat demisia după ceva timp, luând-o pe fiică ei de acolo. Lipsită de cea mai bună prietenă, a cărei prietenie fusese, ce-i drept, destul de Îndoielnică, Zeliha s-a simțit cuprinsă de resentimente vagi, deși nu știa prea bine Împotriva cui erau Îndreptate - Împotriva menajerei pentru că-și dăduse demisia, Împotriva mamei ei pentru că o făcuse să-și dea demisia, Împotriva prietenei ei celei mai bune pentru era cu două fețe, Împotriva surorii ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
dea demisia, Împotriva prietenei ei celei mai bune pentru era cu două fețe, Împotriva surorii ei pentru că Îi furase sora de cruce sau Împotriva lui Allah. Ceilalți fiind cu totul În afara razei ei de acțiune, a hotărât să-și Îndrepte resentimentele Împotriva lui Allah. Și fiindcă Începuse să nu mai creadă de la o vârstă atât de fragedă, nu vedea nici un motiv pentru care să nu continue să facă la fel când ajunsese la maturitate. O altă chemare la rugăciune venind de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
o Închipuia acum stând În fotoliul ei, numărând ochiurile Împletitului, făcând Încă o păturică pentru nepoată-sa. Însă soacră-sa nu a răspuns. Frustrată, Rose a repetat Întrebarea. Acesta era Într-adevăr al doilea cel mai comun efect secundar al resentimentului postmarital cronic: te făcea nu numai să vorbești singur, ci și să te Înverșunezi Împotriva celorlalți. Chiar dacă erai periculos de aproape să cedezi, nu o făceai niciodată. „De ce nu ne-ați lăsat niciodată În pace?“ Rose puse aceeași Întrebare, rând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
atât de Încântătoare Încât nu era În stare să se miște. Prin minte Îi treceau nenumărate imagini pe când ochii ei aruncau pieziș scântei de mânie pură. Acela era, Într-adevăr, cel de-al treilea cel mai comun efect secundar al resentimentului postmarital cronic: te făcea nu numai să vorbești singur și să te Înverșunezi Împotriva altora, ci și să devii irațional. De Îndată ce o femeie simțea o ură justificată, lumea se Întorcea cu susul În jos, iar absurdul părea dintr-odată perfect
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
cu voce tare: mă bucur s-o aud pe poeta din tine. Și-a pierdut șirul gândurilor, Însă doar pentru o clipă. Cred că am o legătură cu Paradoxul Ienicerilor. Ca unic copil al unor părinți divorțați și plini de resentimente cu bagaje culturale diferite, S-a oprit stânjenită de faptul că-și spunea propria poveste, Însă nevoia de a continua era prea puternică. Fiind singura fiică a unui tată armean, el Însuși copil de supraviețuitori, și a unei mame din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
să schimbe o vorbă? După divorț fuseseră siliți să ia des legătura ca să discute despre fetița lor, Însă apoi, după ce Armanoush crescuse, conversațiile lor se răriseră până când Încetaseră cu totul. Din scurta lor căsătorie nu rămăseseră decât două lucruri: un resentiment reciproc și o fiică. — Îmi pare rău că te deranjez, Rose, a spus Barsam cu o voce liniștită, dar seacă. Însă e ceva urgent. Trebuie să vorbesc cu fiica mea. — Fiica noastră, l-a corectat Rose pe un ton dur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
nu prezintă nicio urmă a unei acțiuni corozive, spuse doctorul Pervoiedov cu dezamăgire. ă Asta exclude acidul cianhidric? întrebă Porfiri nerăbdător. Doctorul Pervoiedov se întoarse către martorii oficiali, ca și cum ar spune: De ce nu îi întrebi pe ei?' Dar își controlă resentimentul ă Nu, nu. Chiar deloc. Deși exclude aproape orice altă otravă la care te gândești. Într-o anumită privință, evidențiază mai bine acidul cianhidric. Dacă a fost otrăvit, atunci a fost otrăvit cu așa ceva. Totuși, trebuie să așteptăm pentru testul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
aproximative, dar nu-mi place cuvântul, sună prea brutal, și nici nu știu dacă e întrutotul exact) și când? pricina care m-a împins să lupt împotriva mea cu o tenacitate penibilă, să afișez de timpuriu, cu o mare seriozitate, resentimente în care nu credeam, și să ascund cu grijă afecțiuni în care credeam. De cum deschid ochii privesc printre scânduri cerul, pândesc zgomotele posibile din hangar, cu toate că din momentul în care m-am suit în acest pod n-am auzit pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
adevărată insultă, pentru care o palmă răsunătoare pe obrajii mei era prea puțin; de obicei, asemenea obrăznicii aveau urmări și mai rele. Rezultatul a fost că ne îndepărtam unul de altul și că amestecam în relațiile dintre noi din ce în ce mai multe resentimente care m-au împins, ori m-au ajutat, să vreau să fac totul pe dos. Îi plăceau lui romanțele? Eu le detestam. Se lăuda că muncise din greu ca să-și întemeieze un rost? Cu atât mai mult m-am simțit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
plecând, am izbucnit în plâns; și pe primul care a venit să mă întrebe de ce boceam, l-am zgâriat până la sânge. Adevărul e că tata n-a bănuit niciodată câte lacrimi am vărsat în contul eforturilor de a-i demonstra resentimentele mele. De câte ori venea la școala de corecție, îi râdeam în nas. După ce pleca, mă duceam în dormitor, îmi puneam perna pe cap și plângeam în voie. O dată, am auzit din coridor, trăgând cu urechea, ce discuta cu directorul. Îl sfătuia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
normal pentru că a zis: „Bănuiam”. Eram, datorită ipohondriilor, febrelor mele ciudate și stărilor proaste pe care le aveam uneori, cărora li se adăuga ulcerul, prea dependent de medici ca să-i pot iubi. Când apelam la ei, o făceam cu un resentiment aproape, de parcă ei erau vinovați că le ceream ajutorul. De Dinu însă mă simțeam atras. Era psihiatru - deși la azil nu lucra în specialitate, trata bătrânii pentru toate, reumatism, dezinterie, gută, boli de circulație sau dureri de șale - iar problemele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
păstrându-și aerul semeț, la care contribuiau probabil și formele ei pline. Aștepta să fie salutată de cei cu care se întâlnea și nimic n-o făcea mai fericită decât sentimentul că nu lăsase nimic la întâmplare. Încât, aș spune, resentimentele bătrânilor față de ea erau afectuoase. Când o bufniță și-a găsit să devină limbută chiar în dreptul ferestrelor Moașei, mulți s-au oferit să iasă pe țărm cu felinare aprinse, ca să prindă pasărea blestemată ori măcar s-o alunge. Țin minte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
nu mă arătasem la înălțime. Nu mai venim niciodată aici, bâigui ea și îi tremura bărbia. Era încă sub impresia șocului. În loc s-o liniștesc, am fost de-a dreptul mojic. — Mai bine taci. Îmbracă-te și hai să mergem. Resentimentele pe care le înăbușise până atunci dorința au ieșit la suprafață, agravate. Laura mi se părea vinovată de tot, că mă găseam acolo, că tremurasem, că mă simțeam umilit, și tot drumul până la azil am tăcut dușmănos. Abia la despărțire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
cu comedia.“ Belbo nu răspunsese. Se uita În altă parte, ca și cum, din discreție, ar fi vrut să evite să asculte un dialog pe care-l surprinsese din Întâmplare. Agliè insistase, conciliant, ca și cum i-ar fi vorbit unui copil: „Vă Înțeleg resentimentul și, dacă-mi permiteți, rezerva. Înțeleg că vă repugnă să mărturisiți un secret atât de intim și de râvnit unei plebe care până mai adineauri v-a oferit un spectacol atât de puțin edificator. Ei bine, secretul dumneavoastră mi-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2111_a_3436]
-
în ajutor. — A venit să-l vadă pe Ralph. Ralph e tatăl lui Fran. Carrie o studie pe Fran cu un interes subit. Deci de aia se afla bătrânul aici, din cauza fiicei. Desigur. Lucrul ăsta explica - dimpreună cu furia și resentimentele la care se așteptase și cărora era sigură că le putea face față - distanța stranie pe care părea s-o păstreze Jack față de ea, un lucru cu mult mai neliniștitor. Carrie trebuia să fie foarte aproape de cineva pentru a-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
colaboraționismul din perioada ocupației germane). Un gest de „neutralitate antirăzboinică” fusese însăși plecarea din țară, în 1915, a viitorilor dadaiști Marcel Iancu și Tristan Tzara. După despărțirea lor din 1918, cei doi comilitoni se vor reîntîlni — dincolo de frontiere și de resentimente — în paginile Contimporanului. Primul număr al revistei apare pe 3 iunie 1922. Ca redactor - deocamdată - este menționat doar Ion Vinea, iar printre colaboratori îi întîlnim pe dr. Nicolae Lupu (reprezentant al aripii de stînga din Partidul Țărănesc), H. Streitmann, Dem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
caracteristique par le goût developé des couleurs. (Nr. 52.) Numărul 67 al revistei reproduce o ilustrație a artistului plastic sîrb Jo Klek, Composiție, pentru ca numărul 64 să semnaleze un „manifest poetic antieuropean” al lui Mitzic, din care răzbat frustrările și resentimentele locale („balcanice”) împotriva Occidentului „colonizator”: „Zenit din Belgrad ne trimite «manifest poetic antieuropean» al lui Liubomir Mitzich, «Avion sans appareil», manifest poetic lansat Europei civilizate, de rezumat cu amenèe est le fruit de la culture européene sur le continent balcanique”. Acesta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Severinului, drapelul avantgardei”. După această panoramă succintă — primele două traduceri ale unor poeme „noi” sîrbe („Margă și mîna neagră“ de St. Jivanovici și „Barbar amestec“ de Liubomir Mitzic, ultimul — un manifest al „barbarogeniei” sîrbe și un elogiu simili-futurist al „pericolului”). Resentimentele „balcanice” față de Occident caracterizează și poemul lui Mitzic: „Dacă ochii balcanici nu includ creerul occidentalei arte/ Dacă orientala arteră nu capătă sînge european/.../ În sînge pur reflectăm ochii conduși de ideea voastră/.../Trăzniți zenitiști barbarogenie/.../Barbarogenie salvator pilot barbar ideoplan
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
așezării pe temelii stabile a unei culturi încă tinere, statornice, însă de la o vreme excesive, stereotipuri de orientare clasicistă a gustului literar”. Nu întîmplător, în virtutea acestei prejudecăți clasicizante, „autorul Paginilor bizare face parte din categoria celor care se citesc cu resentiment, și așa se face că aproape unanimitatea criticii românești s-a constituit ca supra-eu colectiv, taxînd-o ca bufonerie și minimalizînd-o”. Refuzul justificat al conservatorismului protocronist nu justifică însă și delirul apologetic al autorului: „opera lui Urmuz (...) este, în contextul românesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Cooper și aveam o imagine mai clară a conflictelor și tensiunilor dintre membrii ei. Se părea că Linda nu era chiar atît de liniștită și Împăcată pe cît crezusem la prima noastră Întîlnire și că exista, În mod categoric, un resentiment legat de faptul că nu putuse să urmeze o carieră. Ghicisem deja că era una din acele femei care-și Împlineau ambițiile prin intermediul copiilor lor și fiecare cuvînt al ei venea să Îmi confirme impoteza. Linda era extrem de mîndră de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
nu ni se va Întîmpla niciodată. Dar sigur că exact asta mi se Întîmplă și ni se Întîmplă. Primele cîteva săptămîni sînt oribile și, În majoritatea serilor, mă Întind În pat cu spatele la Dan, ca rezultat al Încă unei certe, alte resentimente nerostite erupînd noaptea tîrziu, Într-o rundă de cuvinte Înverșunate și de voci ridicate. Căci eu sînt aceea care se trezește odată cu Tom, În fiecare noapte. Chiar de mai multe ori. Eu sînt cea care nu poate să plece de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
brațele tatăului său, În weekend, ca să pot avea o pauză, dar luîndu-l iarăși de la el cînd constat, cu exasperare crescîndă, că Dan habar n-are cum să-și liniștească propriul fiu. Și tot eu sînt plină de furie și de resentimente și de epuizare cronică. Cea care a Început să ducă disperat dorul serviciului, dar care nu se poate deprinde cu ideea de a-și părăsi copilul măcar o după-masă, necum toată săptămîna, și care s-a hotărît să rămînă acasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
Se spune că oamenii nu trebuie să meargă la culcare certați. Numai de-ar fi totul atît de simplu. Atunci cînd ne certăm, mereu ne culcăm fără să ne Împăcăm, iar cînd ne trezim, avem parte de aceleași tăceri, aceleași resentimente, aceleași acuzații. În dimineața asta, mă prefac că dorm. Nu vreau să fiu nevoită să mă uit la Dan, să vorbesc cu el, să fiu În preajma lui, așa că stau Întinsă În pat, ascultînd cum se ridică și pleacă din cameră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1966_a_3291]
-
iunie 1827, când Ion Vlad Pădurețu, fiul Mariei Ionașcu, și-a înscris numele pe actul de proprietate, devenind Ion Ionescu. De aici încolo începe istoria Ioneștilor, ajunsă până la Andrei Ionescu, pe care Zogru îl așteptă acum, încercând să-și învingă resentimentele și înmuindu-se la gândul că în el zace sângele lui Ioniță Bubosu, pe care l-a văzut ultima oară pe la 1500, sprijinit de cei doi băieți, bătrân și obosit, rugându-se și plângând în fața porții în care Zogru era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2299_a_3624]
-
a-i telefona; știa că era singură În apartament cu fiu-său, și-o imagina În scaunul cu rotile, nu departe de telefon. Nimic nu-l obliga să Îngrijească o infirmă, așa Îi spusese, și Bruno știa că murise fără resentimente. Scaunul cu rotile, făcut bucăți, fusese găsit lângă primele trepte ale scării. Christiane avea obrazul tumefiat și gâtul rupt. Bruno figura la rubrica „persoană de anunțat În caz de accident”; Christiane murise În drum spre spital. Complexul funerar era situat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]