40,073 matches
-
sunt mult prea proaspete pentru a fi numite astfel și devin motive care anticipează și explică natura relației sale cu Suzanne. Cei doi au o legătură simbiotică, oferindu-și reciproc mijloacele pseudouitării ca singură modalitate de a combate amintirile, Îngropând trecutul și trăind unul prin celalalt. Moartea fiicei mai mari Într-un banal accident de mașină spulberă această legătură, iar viața de familie ia forma unui tipar susținut de rutină și de gesturi care dezindividualizează treptat pentru a tempera durerea. „Acest
ALECART, nr. 11 by Ioana Lionte () [Corola-journal/Science/91729_a_92884]
-
de clipele acelea. Nici nu trecuseră bine câteva luni și, cu privirea ațintită la dalele albe sau galbene ale unui spital improvizat, deja nu mai știam de ce nu mă urcasem cu el În trenul acela.” Finalul cărții suprinde eliberarea de trecut/ Împăcarea cu sine a protagonistului protagonistului prin reluarea legăturii cu prietenul pierdut, o Îndreptare a trecutului prin prezent care dizolvă apăsarea vinei și asigură Împăcarea istoriei mici cu cea mare prin actul rememorării, al recompunerii și asumării propriilor decizii. Romanul
ALECART, nr. 11 by Ioana Lionte () [Corola-journal/Science/91729_a_92884]
-
sau galbene ale unui spital improvizat, deja nu mai știam de ce nu mă urcasem cu el În trenul acela.” Finalul cărții suprinde eliberarea de trecut/ Împăcarea cu sine a protagonistului protagonistului prin reluarea legăturii cu prietenul pierdut, o Îndreptare a trecutului prin prezent care dizolvă apăsarea vinei și asigură Împăcarea istoriei mici cu cea mare prin actul rememorării, al recompunerii și asumării propriilor decizii. Romanul lui Jean Mattern concretizează printr-o prismă personală exercițiile de supraviețuire ale acelor colectivități și ale
ALECART, nr. 11 by Ioana Lionte () [Corola-journal/Science/91729_a_92884]
-
realității: „Știu atunci că Roy Îl iubise și că asta ar fi trebuit să fie de ajuns. Doar că el nu Înțelesese nimic la timp.” Ultimele două părți ale romanului prezintă viată lui Roy după 30 de ani subordonată Încă trecutului. El se Întoarce În Alaska, În locul În care a avut loc sinuciderea reală a tatălui, iar mai apoi În Ketchikan unde se angajează la o crescătorie de somoni și discută cu amanta tatălui său căreia nu reușește Însă să Îi
ALECART, nr. 11 by Irina Popa () [Corola-journal/Science/91729_a_92877]
-
elimină spațiul ficțiunii eliberatorii, Întorcând cititorul În realitatea personajului ce va rezuma metaforic relația cu tatăl său prin scena din bucătărie, narată la persoană a treia și Încheiată cu izolarea fiului de propriul părinte, fapt ce marchează eliberarea autorului de trecut: „Băiatul supraviețuiește, desigur, pentru că este la mii de kilometri depărtare. Tatăl nu are tot atâta noroc. Lumini roșii, copacii tăcuți.” Revenind la persoana Întâi, autorul Încheie romanul cu imaginea tatălui, acum iertat de toți, dar mai ales, de propriul fiu
ALECART, nr. 11 by Irina Popa () [Corola-journal/Science/91729_a_92877]
-
șifonierul din camera 202 a Hotelului Kreuzer, este singurul martor al morții Dorei Wilms provocate indirect de către un vizitator anonim. În Încercarea deslușirii adevăratei Înșiruiri de evenimente din acea zi de vineri, el va fi nevoit să-i cerceteze Întreg trecutul acestei „minette”, să se confrunte cu propria identitate sexuală, să se definească și să accepte că nimic din ceea ce știe (sau credea că știe) despre ceilalți nu este adevărul absolut. Asemenea versurilor preluate din melodia auzită În camera de zi
ALECART, nr. 11 by Cătălina Dontu () [Corola-journal/Science/91729_a_92883]
-
Balcicul), situate Într-un timp bine determinat, Într-o istorie deja consacrată, prin intermediul unui personaj al cărui destin imprevizibil nu pare a ține Însă cont de legile obișnuite ale cronologiei. REALITATE ȘI COMPLEXITATE: 7 VIETI = 1 PERSONAJ Fiecare experiență din trecutul acestuia se soldează În final cu o „moarte”, părând un simplu vis: „Privind În urmă, amintirea mea Îmi pare un vis amețitor. Nu pot distinge decât umbre În semiîntunericul unei nopți Înghițite de vina și de abisul trecutului... Dacă eu
ALECART, nr. 11 by Andrei Pașa () [Corola-journal/Science/91729_a_92879]
-
experiență din trecutul acestuia se soldează În final cu o „moarte”, părând un simplu vis: „Privind În urmă, amintirea mea Îmi pare un vis amețitor. Nu pot distinge decât umbre În semiîntunericul unei nopți Înghițite de vina și de abisul trecutului... Dacă eu eram cel ce Ținea În brațe ființa asta care mi se dăruia cuprinsă de o dorință nebună, Înseamnă că azi nu mai sunt În viață”, „Privind În urmă, amintirea mea Îmi pare o poveste născocită...”). Felix Kannmacher, protagonistul
ALECART, nr. 11 by Andrei Pașa () [Corola-journal/Science/91729_a_92879]
-
cu lupta oarbă pentru supraviețuire. Bonă pentru fata lui Marcu, ospătar la cazinoul lui Șlomovici, prieten apropiat și ajutor al lui Vona, Felix ajunge să fie condamnat la moarte, reușind Însă să evadeze și să trăiască o viață În care trecutul nu Încetează să-și arunce dureroasele umbre asupra prezentului. Dincolo de drama propriu-zisă, un rol important Îl au poveștile pe care protagonistul nu Încetează să le depene ca „monedă de schimb” și „talisman” Împotriva vremurilor de restriște. Inserând discret fictivul În
ALECART, nr. 11 by Andrei Pașa () [Corola-journal/Science/91729_a_92879]
-
ajungă la bucuria revederii după mai mulți ani, bucurie ce se transformă Într-o dragoste ce nu mai poate fi ascunsă. Ajuns la bătrânețe, trecut deja prin șapte morți, Felix pare să o aștepte În zadar pe ultima. Având un trecut ce a lăsat nenumărate răni necicatrizate, protagonistul caută neabătut sensul prezentului, evitând orice loc sau persoană care i-ar aminti de sursa existențelor sale anterioare: „Mi-era teamă că, scriindu-mi amintirile aveam să mă apropii prea mult de trecut
ALECART, nr. 11 by Andrei Pașa () [Corola-journal/Science/91729_a_92879]
-
trecut ce a lăsat nenumărate răni necicatrizate, protagonistul caută neabătut sensul prezentului, evitând orice loc sau persoană care i-ar aminti de sursa existențelor sale anterioare: „Mi-era teamă că, scriindu-mi amintirile aveam să mă apropii prea mult de trecut și să-l retrăiesc. Și mă cutremuram la gândul că odată Încheiată cartea n-aveam să simt decât un gol și o zădărnicie mută.” „Cu siguranță că În locurile copilăriei mele voi trăi aceeași senzație ca la mormântul acela, senzația
ALECART, nr. 11 by Andrei Pașa () [Corola-journal/Science/91729_a_92879]
-
senzație ca la mormântul acela, senzația unei rădăcini mute”. Totuși, o Întâlnire Întâmplătoare la Întoarcerea sa după mulți ani În România, Întoarcere pe care a evitat-o cu Înverșunare, Îl face să privească În față cea mai dureroasă parte a trecutului său. Și atunci Felix face ce a făcut Întotdeauna: reînvie, reușește să Înece trecutul În fericirea revederii - de data acesta fără să mai fie nevoie de Încă o moarte. Dualitățile viață-moarte (privită ca elementul de tranziție către o nouă viață
ALECART, nr. 11 by Andrei Pașa () [Corola-journal/Science/91729_a_92879]
-
Întoarcerea sa după mulți ani În România, Întoarcere pe care a evitat-o cu Înverșunare, Îl face să privească În față cea mai dureroasă parte a trecutului său. Și atunci Felix face ce a făcut Întotdeauna: reînvie, reușește să Înece trecutul În fericirea revederii - de data acesta fără să mai fie nevoie de Încă o moarte. Dualitățile viață-moarte (privită ca elementul de tranziție către o nouă viață), identitate adevărată-identitate falsă, Întâmplare realăpoveste propuse de Jan Koneffke În romanul său trimit la
ALECART, nr. 11 by Andrei Pașa () [Corola-journal/Science/91729_a_92879]
-
moment de tăcere m-am Întrebat și eu cum poți iniția oare oamenii de aici Într-o manea cântată jazz cu niște versuri ale căror referințe emoționale sunt total intraductibile? Mi-am dat seama că trauma lăsată În noi de trecut, de felul de a gândi al părinților noștri, de comunism, de limbajul neputincios pus să Înlemnească oamenii, dar și de ce se Întâmplă acum, În aceste vremuri, la noi În țară, acasă, toate acestea nu pot fi arătate altora. Le știm
ALECART, nr. 11 by Victor Vașuta () [Corola-journal/Science/91729_a_92889]
-
merită, cu toate că „domnii” de la București susțin contrariul. Și numai eu știu pân ce emoții am trecut la repetiția generală din cauza lui Petrică, căci nimeni nu mai avea încredere în el și nici n’a cântat prea bine la această repetiție din cauza trecutului. Iar dacă el ar fi „....o” și de data asta, ei bine, eu m’aș fi ales cu niște atacuri de nu mai puteam niciodată să mă prezint la Scala: fără îndoială, s’ar fi spus atunci: acest dirijor român
Muzicieni români în texte și documente (XX) Fondul Ionel Perlea by Viorel COSMA () [Corola-journal/Science/83155_a_84480]
-
Dacă Jonathan Safran Foer este copilul „minune" al literaturii americane contemporane, cum scriam în Alecart numărul 7 Bret Easton Ellis devine copilul „psihotic" al literaturii de peste ocean. Safran Foer și Easton Ellis sunt incomparabili. Foer își asumă un trecut ce nu îi aparține pentru a-și defini identitatea ca scriitor. Ellis găsește în prezentul hollywoodian, superficial până la refuz, identitatea sa, atât fictivă, cât și reală. Amândoi sunt cum nu se poate mai diferiți. Îi unește abilitatea halucinantă de a
ALECART, nr. 11 by Amalia Kalince () [Corola-journal/Science/91729_a_92901]
-
carieră unică în istoria muzicii, G. Puccini preia practic ștafeta și își spune primul cuvânt, pornind pe drumul ce îl va conduce către o poziție egală marelui său predecesor. În niciun caz nu poate fi vorba de o confruntare între trecut și viitor în teatrul liric. Falstaff-ul lui G. Verdi este viitorul, așa cum G. Puccini este viitorul teatrului liric italian, viitor pe care însă îl construiește pe temelia fermă a tradiției și cuceririlor verdiene. Între 1893, Manon Lescaut și 1896, Boema
Verdi ?i Puccini sau teatrul muzical italian ?i drumul s?u de la tradi?ie la modernitate by Laura Podoleanu () [Corola-journal/Science/84198_a_85523]
-
care așa, cum a făcut și prințesa Eboli în Don Carlos de G.Verdi, eroina își acuză frumusețea pe care o găsește vinovată pentru tot ceea ce i s-a intâmplat și, în transă, (ex.3) parcă în delir își vede trecutul care o acuză nemilos. Ca și Bellini și Verdi, Puccini obține succesul dorit doar la a treia încercare cu Manon Lescaut (1893)<footnote Dorsi, Fabrizio /Rausa/Giuseppe - Storia dell’opera italiana, ed. Bruno Mandori, Pavia, 2000, p. 508 footnote>. G.
Verdi ?i Puccini sau teatrul muzical italian ?i drumul s?u de la tradi?ie la modernitate by Laura Podoleanu () [Corola-journal/Science/84198_a_85523]
-
poți asculta fără să clipești auditiv. Cu fiecare clipire ieși tot mai mult din incidența evenimentului, întrucât determini un interval între clipa ta (de după fiecare clipire) și locul temporal-continuu al OS, care rămâne astfel tot mai în urmă, respectiv în trecutul tău. Ca și cum, după fiecare clipire, OS s-ar micșora tot mai mult, până la micronica mărime a punctului, ca dimensiune elementară (indivizibilă). Dacă, ascultând o OS, nu survin alte sunete care s-o bruieze, clipirea poate consta într-o percepere a
Aspecte ale relației timp - operă by George Balint () [Corola-journal/Science/83152_a_84477]
-
poemul “La steaua”: Icoana stelei ce-a murit / Încet pe cer se suie; / Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem, și nu e. Pe linia timpului, privitorul se află înapoi față de timpul propriu al stelei, văzând-o dinspre trecutul ei. Dar dacă cel plecat ar avea o viteză superluminică (peste limita absolută), ne-am putea imagina ca, întorcându-se, să treacă înapoi (ca printr-o gaură de vierme<footnote Numele de gaură de vierme (Wormhole) provine de la analogia cu
Aspecte ale relației timp - operă by George Balint () [Corola-journal/Science/83152_a_84477]
-
deopotrivă pe sine și pe celălalt, timpuiți (îmbătrânind) tot mai dinspre momentul nașterii lor și, probabil, până oricând înainte de acesta, ceea ce corespunde unei expresii de amintire. A percepe OS sub aspectul amintirii, se traduce prin a o zări dinspre un trecut asincron cu cel al autorului către un prezent sincron amândurora, ca finalitate comună. A doua analogie presupune ca, pornind de la aspectul ciclic (de refren) al TA din stadiul melosoniei, să ne imaginăm perechile strat-secvență din stadiul actual ca pe niște
Aspecte ale relației timp - operă by George Balint () [Corola-journal/Science/83152_a_84477]
-
sunet către neauzirea din umbra lui. Obiectul OS devine formativ, prin însuși procesul de acordaj (întru tăcere). Sub aspectul durabilității, forma comportă expresia unei finalități pregătitoare, ca durată precursiv-rarefiată. Orientată astfel, OS corespunde unui timp dezatractor, care, retrăgându-se spre trecut, determină un acum cadențial (ultim), tot mai stins (în diminuendo). Pe direcția acestui acum terminal, cu fiecare ciclu secvențial OS se amplifică în anterioritate, pe un profil oblic dezinent, respectiv un katabasis în întunecimea sau cel al sonorității operei. Aceasta
Aspecte ale relației timp - operă by George Balint () [Corola-journal/Science/83152_a_84477]
-
refugiat marea masă a comunităților de exilați, formând o adevărată diasporă a culturii andaluze. Până în ziua de astăzi există enclave și comunități relativ închise, ce și-au păstrat tradițiile și muzica, putându-se chiar vorbi despre o oarecare nostalgie a trecutului. Problematica transmiterii și a notației muzicii arabe Încă din perioada preislamică, muzica practicată în regiunea Orientului Mijlociu și Peninsula Arabiei nu avea un sistem de notație. Transmiterea se efectua conform principiilor tradiției orale, de la maestru către elev. Aceștia din urmă
Muzica Arabo-Andaluz? (I) by Cezar Bogdan Alexandru Grigora? () [Corola-journal/Science/84195_a_85520]
-
se convertesc. „Criticul, dacă vrea să fie vizibil, trebuie să intre în jocul publicității, să promoveze cărțile apărute la marile edituri." - CE IMPACT ARE OPINIA CRITICILOR ÎN RECEPTAREA DE CĂTRE PUBLICUL LARG A UNEI CARȚI? A avut un impact imens în trecut. Astăzi, criticii profesioniști trebuie să se adapteze cerințelor pieței. Pentru a exista, un critic are nevoie de un spațiu în care să se exprime. Dezvoltarea criticii literare ca disciplină umanistă se datorează și dezvoltării presei. Presa scrisă astăzi este în
ALECART, nr. 11 by Antonio Patras () [Corola-journal/Science/91729_a_92902]
-
textului, rămânând la suprafața unei execuții ce poate fi stearpă, pentru că nu caută relații interne structurale, ci se mărginește să emită sunetele aproximativ cum sunt notate; sau, dimpotrivă, a modifica textul până la distorsiune, sacrificându-l în numele comunicării expresive - aparține astăzi trecutului. Ea a făcut loc în zilele noastre tendinței spre o organizare sonoră coerentă în scop de comunicare, cât mai conformă normelor constituite în timp ale limbajului muzical, care să poată dezvălui conținutul spiritual expresiv al operei respective, respectând întrutotul indicațiile
Interpretul ?i textul. C?teva nota?ii by Constantin Ionescu-Vovu () [Corola-journal/Science/84193_a_85518]