1,129 matches
-
oră, iar trupul continuase să trăiască și inima să-i bată, cu aproape desăvîrșită normalitate, vreme de o săptămînă și mai bine. Asta era pricina pentru care balenierele veneau din toate părțile lumii, să Încarce țestoase uriașe din Arhipelagul Insulelor Vrăjite, căci nicăieri nu găseai carne de mai bună calitate, care să se mai și păstreze, pe deasupra, vie și proaspătă pînă la capătul unei călătorii extrem de lungi. O țestoasă adultă reușea să supraviețuiască la bord mai bine de un an fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334]
-
stîncile populate de sute de iguane marine, foci sau broaște-țestoase uriașe se prechimba cu adevărat Într-un spectacol insolit și fascinant. TÎnăra, mai ales, părea fascinată de misterul și magnetismul unor insule al căror nume popular era pe atunci „Insulele Vrăjite” și, cînd o enormă iguană de pămînt, cu creasta verticală și pielea stropită cu pete roșii și galbene, veni să-i adulmece juponul, cu pasivitatea unui cățeluș de salon, se aplecă să o mîngîie pe cap cu multă naturalețe, de parcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334]
-
a-l lovi Încă o dată, pentru că ei, oamenii de pe María Alejandra, erau singurii care Îl cunoșteau, care aveau certitudinea absolută a existenței sale și care știau că acolo, pe Insula Hood, sau Insula Spaniolă, cea mai solitară din Arhipelagul Insulelor Vrăjite, se stabilise pentru totdeauna un harponier monstruos cu faimă de asasin. Primul lui impuls fu să fugă, să se urce pe culmea falezei Înalte dimpotriva vîntului și să-și caute refugiu În peștera lui, avînd astfel deplina siguranță că nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334]
-
apropiau de ea și doritoare să păstreze aparențele, căci Diego Ojeda era Însurat, deși se despărțise de ani se zile de soția lui. Într-una din acele vizite, vorbi despre călătoria pe care voia să o facă În arhipelagul Insulelor Vrăjite și despre intenția de a se stabili acolo, deschizînd pe insula Indefatigable o fabrică pentru exploatarea prețiosului ulei de broască-țestoasă. - În Galápagos voi Întemeia un imperiu pentru tine, dacă mă Însoțești, spuse el În cele din urmă. Acolo vom trăi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334]
-
supușii Își părăseau Închisoarea și Își reluau munca, aruncînd din cînd În cînd cîte o privire furișă către catargul de care atîrna ceea ce părea să se fi prechimbat În steagul se simboliza Insula Hood din Arhipelagul Galápagos sau al Insulelor Vrăjite, din Oceanul Pacific, exact pe linia Ecuatorului, la vreo șase sute de mile de continent și de civilizație. Aceea era o lume În care timpul părea să nu se grăbească deloc și, monotone, zilele se scurgeau identice, una după alta, fără să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334]
-
-l pe fiul ăsta de cățea ca să-l atîrn de vela mare! O sută de bărbați ai marinei britanice debarcară cîteva minute mai tîrziu pe coastele și plajele Insulei Hood, zisă și Insula Spaniolă, În Arhipelagul Galápagos sau al Insulelor Vrăjite, și Începură să purice, de sus În jos, suprafața minusculă și accidentată. Dar cînd, o jumătate de oră mai tîrziu, ajunseră pe culmea falezei și contemplară abisul de la picioarele lor, se priviră Între ei, nedumeriți. Secundul Stanley Garret, care naviga
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2009_a_3334]
-
miros de trandafiri, (210) Iar din pod pîn-în podele un paingăn de smarald A țesut pânza subțire, tremurând în aer cald, Și în care luna bate de sclipește viorie Ș-o încarcă cu o bură, diamantoasă colbărie. Și prin mreaj-asta vrăjită vedeai patul ei de flori, (215) Ea cu umeri de zăpadă și cu părul lucitor Și mai goală este-n somnu-i, numai bolta naltă, sură 29 {EminescuOpVI 30} A ferestrei este rece și simțirea nu o fură, Dar de pînz-acoperită-i
Opere 06 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295584_a_296913]
-
Făt-Frumos aruncă buzduganu-n nori și lovi miază-noaptea în aripi. Ea căzu ca plumbul la pământ și croncăni jalnic de douăsprezece ori. Luna s-ascunse într-un nor și baba cuprinsă de somnul ei de fier se afundă în adâncul cel vrăjit și necunoscut al lacului. Iar în mijlocul lui se ridică o iarbă lungă și neagră. Era sufletul cel osândit al babei. - Am scăpat - zise fata. - Am scăpat - zise calul cel cu șapte inimi. - Stăpâne - adăogi calul - tu ai izbit miază-noaptea, de
Opere 06 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295584_a_296913]
-
ca o nălucă, dispărea. Se mai povestea că atunci când lopătarul apărea pe lizieră, purtându-și cu măreție coroana coarnelor de o frumusețe unică, uitai că ții în mână pușca... „Era fascinant să-l vezi!“ spuneau ei. În fața lui înțepeneai, ca vrăjit, așa cum te prindea vremea. Nici n-ai clipit a doua oară, și el într-un salt lung, lung, a dispărut în inima codrului, ca o vedenie. Te frecai la ochi, întrebându-te... „Oare, chiar a fost?“ și totuși, nefericitul moșier
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
neagră... îi sări prima în ochi. Apoi, privind șirul de bănci, se gândi că i-ar plăcea să steie și ea în una din ele, și să învețe buchea, așa cum a auzit de la Fănuță. Și, cum stătea ea, așa, ca vrăjită, deodată, simți că o mână caldă și moale căuta să-i ridice bărbia. Era chiar învățătorul... „Domnu“, cum i se spunea în sat. La început mai cu sfială, dar curajul revenindu-i repede, îl privi drept în față. Pentru ea
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
se contopea cu a ei. Era, în primul rând, un animal inteligent. Deși încă mic, formele lui armonioase îl făceau să semene cu o sculptură clasică, cioplită în piatră cu mare măiestrie. Uitându-se câteodata la el, Anuca rămânea ca vrăjită. În mușchii picioarelor lui zvelte simțea parcă țesătura subțire a nervilor. Când îl netezea pe spate cu mâna, părul catifelat, parcă, îi fremăta sub palme o lumină clară și palpabilă. Îi plăcea totul la căprior, dar mai ales aerul lui
ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
Ia ascultă, dom'le, ce ai cu mine? Ajută-mă. Dinu devine moale. A luat puiul în brațe și începe să se lamenteze. Are ochii în lacrimi. Crezi că sînt de piatră? Acum ce fac? Te duc la doctor. Parcă vrăjit, Dinu se întoarce spre sat. Plînge și mîngîie ieduțul. Căprioara face cîțiva pași după el și vorbește: Mulțumesc, Dinule! Da, îmi mulțumești și apoi pa și pusi. Dar la mine nu te gîndești? Ești obligat, Dinule. Omenia obligă. De ce, mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
cîini, pisici, peluze de iarbă cu porțiuni pîrjolite, lăsînd să se vadă pămîntul acoperit de cenușă și cioturi carbonizate, căruțe cu coviltir Încărcate de sticle și borcane goale, copii, foarte mulți copii, pe biciclete Pegas, cu rotile, mestecînd ciuingam, ascultînd vrăjiți The Queen sau Duran-Duran la casetofon. Un aer tulbure. CÎnd ai ochelarii la ochi simți nevoia să ți-i scoți, cînd nu, să ți-i pui. Pentru o clipă, ai impresia că trebuie să reglezi imaginea televizorului. Iar ai uitat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
prăbușise cu capul pe masa lustruită, fără să-i mai pese de nimic. — Chemați repede un doctor! strigă Hilfe. — SÎnt medic, zise doctorul Forester, smulgîndu-și mîinile din strînsoarea vecinilor săi, ceea ce-i făcu pe ceilalți să rupă, pe furiș, lanțul vrăjit - ca niște copii ce-și dau seama că jocul s-a terminat. — Mă tem că nici un doctor nu mai poate face nimic, rosti el peste cîteva clipe. Singurul lucru pe care-l mai putem face este să anunțăm poliția. Doamna
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
pe care gura arareori le poate emite cu o asemenea densitate. În mintea ei domnește întunericul faptelor inspirate de răul absolut, doar limba nu prea răspunde deocamdată comenzilor. Anni slăbește din ce în ce mai mult și ochii îi strălucesc întunecat pe fețișoara ei vrăjită, cum a citit Hans într‑un roman bogat în învățăminte. Dar câteodată te apucă groaza când vezi deznădejdea acestei generații oglindită în ochii Annei, care ochi n‑au în spate nici un zid, așa că grozăviile din exterior pot trece direct în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
în oglinda meschină a prezentului, a mascaradelor care m-au născut. Nimeni n-ar accepta că monstrul care a devenit - în anii care au urmat închisorii - s-a născut, poate, chiar în acele luni. Atinsese doar pentru scurtă vreme tărâmul vrăjit. Apoi, a rămas infirmă, umilită. A întrerupt, de altfel, curând această experiență. Ultimele luni de lehuzie ratată, un coșmar. A suportat golirea de tot ce crescuse tiranic într-însa, împotriva ei, dezgustând-o, umi lind-o. Atâtea forme de aservire și
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
vorbindu-i Întruna cu blîndețe. Apoi Îți amintești cum un copac, care se arcuia peste străduța Îngustă unde locuiești, a prins viață În anul acela și să-l privești zilnic pînă ce și-a atins clipa de glorie a verdelui vrăjit și tineresc. Și-ți amintești de o stradă de pe malul apei, bolovănoasă și roasă de vreme, cu viața ei golașă și aspră, cu Îngrămădirea de cocioabe, blocuri ieftine și ziduri mizerabile, Înalte, cu hidoșenia și frumusețea ei de nedescris, și-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
marginea orașului pe Fifth Avenue. Era o zi minunată, senină și strălucitoare, lumina uriașă și delicată a cerului albastru și fragil era puternică și aproape materială. Parcă respira, parcă se transforma, parcă se mișca Încolo și Încoace pe o țesătură vrăjită, unduitoare, alcătuită din fire cristaline și luminoase, parcă dansa și clipea pe turlele uriașelor turnuri sclipitoare, pe tot Întinsul fațadelor arzătoare ale marilor clădiri, peste mulțimea fără număr ce forfotea și umplea neîncetat strada, scăldîndu-le În lumină și culori vii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
că nu vor dispărea nicicînd din el, așa cum nimeni nu poate elimina din trupul său sîngele tatălui său, țesătura strămoșească statornică a timpului Întunecat. Iar din acest motiv, acum, În timp ce privea pe fereastra trenului, zăpezile alpine singuratice și pădurile Întunecate vrăjite, trăi sentimentul firesc al recunoașterii imediate, sentimentul că locurile acestea Îi fuseseră totdeauna cunoscute, că se afla acasă. Și acest sentiment ciudat, necunoscut, sălbatic, Înălțător Îi cuprinse, Îi inundă sufletul, ca o muzică măreață și obsedantă auzită Într-un vis
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
În afară de bătaia roților, scîrțîitul și foșnetul de piele al vagonului și armonia de sunete ciudat familiare și pline de amintiri specifică trenului - acel uriaș ansamblu simfonic monoton, care este de fapt muzica tăcerii și a veșniciei. Furat de farmecul luminii vrăjite și al timpului, tînărul rămase o vreme cu ochii țintă la fantasticul piesaj În alb și negru ce gonea pe lîngă ei, măreț și ciudat, sub strălucirea fantomatică a lunii. În cele din urmă se ridică, ieși pe culoar, Închise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
celor care treceau pe stradă și În nenumăratele momente familiare ale vieții și muncii de fiecare zi a oamenilor. Singuratic, sălbatic și obsedant, chemîndu-ne mereu din cornul cu inflexiuni unduitoare și Îndepărtate, pătrunsese În singurătatea fermecată de vreme a dealurilor vrăjite ce ne Înconjurau, În licăririle singuratice, sălbatice și trecătoare, care se ivesc și trec peste marea verde a pustiului. Războiul era prezent În strigătele Îndepărtate și În frînturile de sunete și În clinchetul clopotelor vitelor purtat de palele de vînt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
se făcuse o încercare de a se încropi o grădină cu ziduri și cât am stat jos acolo câteva minute, mi-a amintit de grădina din spatele fermei domnului Nuttall, în care mă jucam cu Joan. Dar aici, în loc de acea liniște vrăjită pe care noi o luam drept firească, auzeam uruitul camioanelor și tunetul avioanelor care treceau pe deasupra și nu ne priveau vrăbii sau grauri din copaci, ci doar porumbei de oraș și ciori negre și grase, cât niște găini mici, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
dau alta, din care ai să bei numai dimineața.... Da’ eu... Ascult-o pe baba Dochița, Toadere, că știe ce spune... Întinde palma, să mă uit în ea, și ți-oi zice și ce te mai așteaptă în viață. Ca vrăjit, Toaibă a întins mâna... Dochița a început să urmărească cu degetul liniile din palmă, în timp ce îi spunea câte în lună și în stele... Am să-ți dau și în bobi, fiindcă ceva nu-i la locul lui... Îndată a început
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
uite în sus, printre crengi. O lumină aurie se revărsa asupra copacilor; razele pătrundeau ca niște lame strălucitoare în penumbră, făcând zăpada să sclipească. De o parte și de alta a drumului, asemenea unor însemne ce marcau granița unui tărâm vrăjit, Vitellius văzu urme de animale sălbatice. Unele puteau fi chiar de lup. — Stai! exclamă gâfâind. Se sprijini de un trunchi; era atât de greoi, încât trunchiul se clătină și zăpada de pe crengi căzu peste el. — Pe Jupiter, nu mai alerga
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de oțet și prăjeală. Rândunelele zburau ca niște săgeți, coborând și ridicându-se în stoluri, dincolo de zidurile cetății, acoperite de iederă. Valerius se întoarse să privească sclipirile luminii în apă. Vârî mâna în fântână, trasă cercuri din ce în ce mai mici și numără vrăjit vălurelele care dispăreau încet-încet. „Plec“, se gândi. Își trecu mâna peste piept. Degetele dădură peste amuletă. Amuleta Velundei. O strânse în pumn, apoi o privi în lumină: strălucea, transparentă. Frumusețea ei nu pălise, de parcă Velunda n-ar fi murit, de parcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]