12,062 matches
-
Două treime dintre vasele otomane au fost scufundate. Unele ele, grav avariate, dar încă capabile să plutească și posibil să fie reparate, au fost sabordate sau incendiate de propriile echipaje, pentru a fi luate pradă de război de către aliați. Pierderile otomane, algeriene și egiptene au fost uriașe, numeroși membri ai echipajelor au pierit fiind prinși în capcana vaselor incendiate sau care au explodat. Pierderile pe care le-a raportat Letellier lui Codrington au fost de aproximativ 3.000 de morți, 1
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
uriașe, numeroși membri ai echipajelor au pierit fiind prinși în capcana vaselor incendiate sau care au explodat. Pierderile pe care le-a raportat Letellier lui Codrington au fost de aproximativ 3.000 de morți, 1.109 răniți. Din întreaga flotă otomană au mai rămas în stare să navigheze doar 8 vase: un vas de linie cu catargele rupte, două fregate și cinci corvete. Codrington a raportat pierderea a 181 de soldați morți, 480 răniți (inclusiv fiul mai mic al lui Codrington
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Azov", "Gangut" și "Iezekiil" au fost scoase din luptă. Trei vase de linie britanice au fost trimise pentru reparații în Anglia. Codrington a trebuit să recunoască faptul că în ciuda manevrării foarte greoaie a vaselor în golf și a exploziei vaselor otomane a fost un miracol că niciun vas aliat nu a fost scufundat. În seara aceleiași zile, după încetarea luptelor din golf, vestea victoriei aliate s-a răspândit în întreg Peloponezul și mai departe, în restul Greciei. În sate au bătut
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
maritimă precum Grecia implicațiile au fost evidente: revoluția a fost salvată. Grecii au sărbătorit pentru câteva zile și nopți. Pe culmile muntoase din Peloponez au fost aprinse ruguri uriașe. Grecii au sărbătorit chiar și în zonele aflate sub controlul garnizoanelor otomane, care, demoralizate, nu au întreprins măsuri punitive. În ciuda înfrângerii de la Navarino, sultanul comanda încă aproximativ 40.000 de soldați în Grecia centrală și de sud, cu garnizoane plasate în fortărețe puternic întărite. Eliberarea Greciei era încă departe, Poarta nefiind încă dispusă
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
000 de oameni sprijinită de flota Mării Negre, având drept comandant suprem pe însuși împăratul Nicolae I, (comanda efectivă fiind însă în mâinile generalului de origine germană Peter Wittgenstein), a traversat Principatele Dunărene, a traversat Dunărea și a asediat principalele fortărețe otomane din Rumelia - Silistra, Varna și Șumen. În ciuda victoriilor importante pe uscat și pe mare (inclusiv cucerirea portului Varna), campania din 1828 nu s-a încheiat cu înfrângerea otomanilor. Silistra și Șumen a rezistat atacurilor rușilor, care au fost obligați în
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
său, a cedat în cele din urmă, la scurtă vreme după debarcarea trupelor franceze la Navarino din august. Egiptenii au părăsit Peloponezul în octombrie 1828, după un an de la distrugerea flotei. Trupele franceze au acționat în continuare pentru elimnarea garnizoanelor otomane din Peloponez, care de altfel au opus o rezistență mai degrabă simbolică. În același timp, forțele elene au recucerit controlul asupra Greciei centrale printr-o campanie rapidă. Pentru campania din 1829, țarul Nicolae I l-a demis pe și l-
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
demis pe și l-a numit în funcția de comandant pe Hans Karl von Diebitsch, care a reușit să cucerească Silistra. Această victorie a fost urmată de o manevră îndrăzneață prin care a ocolit Șumen, a pus pe fugă forțele otomane trimise să-l oprească și s-a îndreptat spre Constantinopol. Sultanul a fost forțat să cipituleze în momentul în care armatele ruse au ajuns în septembrie 1829 la 40 km de capitala Imperiului Otoman. Prin Tratatul de la Adrianopol, sultanul a
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Șumen, a pus pe fugă forțele otomane trimise să-l oprească și s-a îndreptat spre Constantinopol. Sultanul a fost forțat să cipituleze în momentul în care armatele ruse au ajuns în septembrie 1829 la 40 km de capitala Imperiului Otoman. Prin Tratatul de la Adrianopol, sultanul a fost obligat să accepte o lungă serie de pretenții ale rușilor, printre acestea aflându-se acceptarea autonomiei Greciei, așa cum fusese definită prin Tratatul de la Londra. Împăratul Nicolae I și cabinetul său nu au forțat
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
asupra Greciei. Grecii, încurajați de eșecurile militare repetate în fața puterilor europene dar și în fața armatei revoluționare elene, au refuzat să accepte orice altă soluție în afară de cea a independenței depline. În cele din urmă, aliații europeni au renunțat la susținerea suzeranității otomane asupra Greciei și, prin semnarea actului final al Confeinței de la Londra din 1832, au acceptat independența țării. Aliații au insistat însă ca nou proclamatul stat elen să fie o monarhie, nu o republică. La sfârșitul aceluiaș an, sultanul a fost
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
an, sultanul a fost forțat să accepte propunerile aliaților și a semnat Tratatul de la Constantinopol prin care recunoștea în mod oficial noul stat independent - Regatul Greciei. Teritoriul acestui regat era însă limitat doar la regiunile din care fuseseră alungate forțele otomane: Peloponez, Insulele Ciclade și Grecia centrală. Numeroase regiuni cu o majoritate etnică elenă precum Tesalia, Epir, Tracia insulele Creta și Cipru ca și restul insulelor din Secesiunea Greciei nu a reprezentat încheierea necazurilor pentru otomani. În mod ironic, cea mai mare
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Grecia centrală. Numeroase regiuni cu o majoritate etnică elenă precum Tesalia, Epir, Tracia insulele Creta și Cipru ca și restul insulelor din Secesiunea Greciei nu a reprezentat încheierea necazurilor pentru otomani. În mod ironic, cea mai mare amenințare împotriva integrității Imperiului Otoman nu venea din partea Imperiului Rus, ci din partea egiptului. După ce și-a pierdut flota și fieful ereditar promis fiului său, Muhammad Ali a cerut drept compensație pentru Ibrahim titlul de "wali" (vicerege) al proviciei otomane Siria (care cuprindea teritoriile Siriei, Libanului
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
vicerege) al proviciei otomane Siria (care cuprindea teritoriile Siriei, Libanului și Palestinei moderne). Atunci când sultanul a refuzat acest favor, Muhammad Ali și-a trimis în 1831 armata în frunte cu Ibrahim să ocupe Siria. După ce a învins cu ușurință forțele otomane locale și a ocupat provincia, Ibarhim a zdrobit armata otomană din Anatolia și a pregătit marșul împotriva Constantinopolului. Înaintarea sa a fost stopată de intervenția britanicilor și francezilor, care au obligat Poarta să-i acorde lui Ibrahim controlul asupra Siriei
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
și Palestinei moderne). Atunci când sultanul a refuzat acest favor, Muhammad Ali și-a trimis în 1831 armata în frunte cu Ibrahim să ocupe Siria. După ce a învins cu ușurință forțele otomane locale și a ocupat provincia, Ibarhim a zdrobit armata otomană din Anatolia și a pregătit marșul împotriva Constantinopolului. Înaintarea sa a fost stopată de intervenția britanicilor și francezilor, care au obligat Poarta să-i acorde lui Ibrahim controlul asupra Siriei și, în plus, și asupra insulei Creta și a regiunii
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
și a regiunii Hejaz din Arabia. Domnia sa a fost una opresivă și a provocat o serie de revolte ale localinicilor, așa cum a fost revolta arabilor palestinieni din 1834. Sultanul a încercat în 1839 să recucerească controlul asupra regiunii, dar armatele otomane au fost înfrânte din nou de forțele lui Ibrahim, care a invadat iarăși Anatolia. În acestă situație critică, Mahmud al II-lea a murit, iar pe tronul otoman a venit fiul său adolscent, Abdul-Medjid I. Britanicii și austriecii s-au
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Sultanul a încercat în 1839 să recucerească controlul asupra regiunii, dar armatele otomane au fost înfrânte din nou de forțele lui Ibrahim, care a invadat iarăși Anatolia. În acestă situație critică, Mahmud al II-lea a murit, iar pe tronul otoman a venit fiul său adolscent, Abdul-Medjid I. Britanicii și austriecii s-au temut de o posibilă dezintegrare a Imperiului Otoman și acționat direct, navele lor militare blocând Delta Nilului. Egiptenii au fost obligați să se retragă din Siria dar, pe
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
lui Ibrahim, care a invadat iarăși Anatolia. În acestă situație critică, Mahmud al II-lea a murit, iar pe tronul otoman a venit fiul său adolscent, Abdul-Medjid I. Britanicii și austriecii s-au temut de o posibilă dezintegrare a Imperiului Otoman și acționat direct, navele lor militare blocând Delta Nilului. Egiptenii au fost obligați să se retragă din Siria dar, pe de altă parte, britanicii și austriecii l-au forțat pe tânărul sultan să îi recunoască lui Ali statutul de vicerege
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
austriecii l-au forțat pe tânărul sultan să îi recunoască lui Ali statutul de vicerege ereditar al Egiptului. Dinastia fondată de Ali a continuat să conducă Egiptul până la lovitura de stat din 1952. Independența de facto a egiptenilor față de Imperiul Otoman a fost înlocuită în scurtă vreme de controlul de facto exercitat de britanici asupra politicii egiptene. După construcția canalului Suez, care a devenit imediat principala rută maritimă către India Britanică, guvernele britanice (indiferent de orientarea politică) au considerat că Egiptul
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
au transformat pe Codrington într-un erou în ochii opiniei publice britanice. Liderii armatei, marinei și diplomației britanice au fost însă profund îngrijorație de urmările acestei victorii. S-a considerat că amiralul britanic a încălcat grav instrucțiunile provocând distrugerea flotei otomane, iar acțiunile sale au compromis grav capacitatea Porții să reziste atacurilor Rusiei. Regele George al IV-lea ar fi afirmat într-un cadru public că bătălia a fost un „eveniment nedorit”. Situația politică a lui Codrington a devenit precară odată cu
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
un „eveniment nedorit”. Situația politică a lui Codrington a devenit precară odată cu revenirea ducelui Wellington la putere în ianuarie 1828, de această dată ca prim-ministru al guvernului Tory (1828-1830). Războiul declanșat în 1828 de țarul Nicolae I împotriva Imperiului Otoman nu a făcut decât să confirme cele mai negre previziuni ale politicienilor britanici și să adâncească disgrația în care se afla Codrington. La început, criticile împotriva lui Codrington au fost precaute, din cauza uriașei popularități ale acestuia. Amiralitatea și-a permis
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
gradul de amiral decât înainte de retragerea din marină în 1837. Codrington și-a petrecut ultimii ani din viață încercând să apere deciziile pe care le-a luat în Grecia. Dușmanii lui l-au învinuit că a complotat pentru distrugerea flotei otomane datorită simpatiilor sale filoelene, o posibilitate pe care Codrington a respins-o cu vehemență. Ceea ce nu se știe încă cu siguranță este dacă Codrington era conștient că odată cu intrarea flotei în golf se va declanșa bătălia. În această privință există
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Războaiele bizantino-otomane (1265-1479) au fost o serie de conflicte decisive între turcii otomani și bizantini care au dus la prăbușirea Imperiului Bizantin și la ridicarea celui Otoman. După căderea Constantinopolului în 1204 în mâinile catolicilor occidentali în timpul Cruciadei a patra, Imperiul Bizantin a fost divizat și în haos, profitând de situație Sultanatul de
Războaiele Bizantino-Otomane () [Corola-website/Science/325582_a_326911]
-
format Sultanatul selgiucid de Rum. Unul din liderii lor, Osman I, a început hărțuirea frontierelor estice bizantine. În 1299, s-a autoproclamat ca sultanul Osman I și, ulterior, teritoriile aflate sub conducerea sa au devenit cunoscute sub numele de Imperiul Otoman. Acesta a fost începutul unei serii de războaie dintre turci și greci, care se vor încheia cu căderea Constantinopolului în 1453.
Războaiele Bizantino-Otomane () [Corola-website/Science/325582_a_326911]
-
și a reconstruit-o. Iar în timpul lui Marwan a fost reconstruită că în forma inițială. În timpul sultanului Soliman Magnificul a fost restaurată. Construcția cu arcade (cupole) înconjoară de jur împrejur Kaaba, nu depășește înălțimea sanctuarului. A fost construită de sultanul otoman Selim al II-lea, planul arhitectural fiind făcut de arhitectul Mimar Sinan. A cincea reparație a făcut-o sultanul Ahmet I, iar în timpul lui Murat al IV-lea a avut loc o inundație care a distrus tot și fiind reconstruită
Kaaba () [Corola-website/Science/325586_a_326915]
-
sârbească/muntenegreană latină: "Cetinje" (se aude și se citește: "Ță-tin-ie"). În texte apare, la fel, în variantă sârbească/muntenegreană. Fondarea orașului a fost favorizată de evenimentele politice, economice și culturale a secolului al XV-lea. Războaiele de cucerire ale Imperiului otoman l-au forțat pe Ivan I Crnojević, conducătorul Principatului Zeta la acel timp, să mute capitala de la orașul-cetate Žabljak într-un loc inaccesibil pentru cuceritori, la Obod în 1475, și curând la poalele Muntelui Lovćen. Pe câmpia Cetinje, în 1482
Cetinje () [Corola-website/Science/325577_a_326906]
-
devenit țar, fiind prea tânăr pentru a domni, l-a numit pe Morozov în fruntea guvernului său. Politica externă a lui Morozov a fost pacifistă. El a asigurat un armistițiu cu Polonia și a evitat cu grijă complicațiile cu Imperiul Otoman. Politica sa internă a fost scrupulos echitabilă și a vizat ameliorarea sarcinilor publice prin limitarea privilegiilor comercianților străini și desființarea a multor birouri inutile și costisitoare de judecată. Obiectivul premierului a fost să-i găsească o soție țarului. La data
Alexei I al Rusiei () [Corola-website/Science/325597_a_326926]