12,062 matches
-
Bosnia. Austria atacă Serbia, iar Imperiul Rus începe mobilizarea trupelor sale în vederea apărării aliatului său Serbia. Acest lucru a dus la declararea războiului împotriva Rusiei de către Imperiul German în vederea sprijinirii aliatului său Austro-Ungaria. Foarte repede, după implicarea Franței, a Imperiului Otoman și Imperiului Britanic, cinci din cele șase mari puteri europene au devenit implicate în primul război general european de după Războaiele napoleoniene. Casus belli pentru al doilea război mondial a fost Incidentul Gleiwitz. În autobiografia sa Mein Kampf, în anii 1920
Listă de pretexte de război () [Corola-website/Science/325617_a_326946]
-
plătit tribut și anume dinastia Song a fost obligată să plătească tribut dinastiei Jin, ai cărei lideri se considerau moștenitorii de drept al titlului de „Împărat al Cerurilor”. Legea islamică stabilea jizya sau jizyah (în limbile limba arabă: جزية, turcă otomană; "cizye", ambele derivate din cuvântul persan gaziyat), o taxă per capita cerută de la cetățenii nemusulmani, o taxa suplimentară impusă populației de altă religie decât islamul, din interiorul granițelor statului islamic ("califatului"). Jizya este un impozit tip ""capitație"" (funcție de numărul de
Tribut () [Corola-website/Science/325693_a_327022]
-
populației de altă religie decât islamul, din interiorul granițelor statului islamic ("califatului"). Jizya este un impozit tip ""capitație"" (funcție de numărul de persoane și nu funcție de avere sau dimensiunea proprietății funciare, în contrast cu alt impozit musulman, anume "haraciul" (kharaj (arabă), harac (turca otomană)). Din punctul de vedere al monarhilor musulmani, jizya era dovada de necontestat a acceptării de către nemusulmani a supunerii față de stat și legile sale, care la rândul lui își aroga dreptul moștenire a statelor sau regiunilor pe care le luaseră în
Tribut () [Corola-website/Science/325693_a_327022]
-
Istoria militară a Imperiului Otoman poate fi împărțită în cinci perioade principale. Epoca fundației se referă la anii dintre 1300 (expediția bizantină) și 1453 (Căderea Constantinopolului), perioada clasică se referă la anii dintre 1451 (încoronarea sultanului Mehmed al II-lea) și 1606 (pacea de la Zsitvatorok
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]
-
de la Zsitvatorok), perioada de reformă dintre 1606 și 1826 (desființarea corpului ienicerilor), perioada de modernizare dintre anii 1826 și 1858 și perioada declinului dintre anii 1861 (încoronarea sultanului Abdülaziz) și 1918 (Armistițiul de la Mudros). Cea mai veche formă de armata otomană a fost o forță de cavalerie nomadă de stepă. Aceasta a fost centralizată de Osman I din triburile turcomane care locuiau în vestul Anatoliei în secolul al XIII-lea. Aceste călăreți au devenit forțe militare neregulate de incursiune folosiți ca
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]
-
müsellem”. Oastea a fost constituită în mare parte din mercenari străini și doar câțiva turci s-au mulțumit să accepte salarii în loc de feude (timari). Mercenari străini nu au fost obligați să se convertească la islam, atât timp cât ascultau de comandanții lor otomani. Aceasta armata regulată a fost comandată și plătită de către mari latifundiari care au câștigat putere și au devenit un fel de clasă nobilă. Mercenarii au devenit un instrument de creștere a puterii acestora de a predominanță asupra sultanului, care pur
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]
-
pe baza taxei devșirme” impus teritoriilor cucerite, dar au existat de asemenea, mai multe tipuri de alte trupe, cum ar fi Corpul halebardierilor (Baltaci). Numărul lor a crescut rapid și această forță a devenit cel mai important element al armatei otomane. În scopul de a crește numărul trupei, Murad al II-lea a dezvoltat dările umanee numite devșirme, sistem de recrutare forțată a copiilor creștini din imperiu sub formă de taxe. Murad a folosit puterea ienicerilor și s-a folosit de
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]
-
ieniceri obținute în război i-au făcut pe ieniceri subiect de interes și de studiu al străinilor contemporani. Deși în cele din urmă conceptul de armată modernă încorporează și depășește mai multe caracteristici distinctive ale corpurilor de ieniceri, iar Imperiul Otoman dizolvat trupele de ieniceri, în mintea occidentului ienicerii rămân una din cele mai pregnante simboluri ale otomanilor. Cavaleria ("Kapıkulu Süvarileri Ocağı") era formată din mai multe corpuri, cel mai important corp din cele șase existente fiind spahii, o forță de
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]
-
Mehmed al II-lea a impus selectarea spahiilor doar din rândul etnicilor turci care erau proprietari de pământ în interiorul granițelor imperiale. Corpul de spahii a devenit Spahiilor în cele din urmă cel mai mare din cele șase divizii de cavalerie otomane, fiind omologul călare al ienicerilor, care luptau pe jos. Printre obligațiile spahiilor era și să călărească alături de sultan la parade și ca gardă de corp. La început armata avea un sistem eterogen. Unitățile iregulare mari, slab pregătite, care nu erau
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]
-
aproape complet înarmată cu arme de foc. Motivul acestui fapt a fost tactica aplicată: infanteria și artileria slăbea inamicul cu foc, după care se năpustea cavaleria urmată de ieniceri și trupele iregulare. Acest mecanism adesea era eficient, dar făcea armata otomană o armată învechită și slabă. În primul rând cavaleria putea fi trimisă în luptă decisivă doar în condiții bune de teren și vizibilitate. Pe teren impracticabil era necesară folosirea infanteriei, dar pentru acest lucru infanteria otomană (exceptând ienicerii) nu au
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]
-
eficient, dar făcea armata otomană o armată învechită și slabă. În primul rând cavaleria putea fi trimisă în luptă decisivă doar în condiții bune de teren și vizibilitate. Pe teren impracticabil era necesară folosirea infanteriei, dar pentru acest lucru infanteria otomană (exceptând ienicerii) nu au primit pregătirea necesară. Infanteria europeană aplicând diferite tactici putea să oprească atacul cavaleriei otomane, astfel că din nou era necesară infanteria, dar corpul de ieniceri datorită numărului insuficient nu era întotdeauna în stare să rezolve problema
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]
-
luptă decisivă doar în condiții bune de teren și vizibilitate. Pe teren impracticabil era necesară folosirea infanteriei, dar pentru acest lucru infanteria otomană (exceptând ienicerii) nu au primit pregătirea necesară. Infanteria europeană aplicând diferite tactici putea să oprească atacul cavaleriei otomane, astfel că din nou era necesară infanteria, dar corpul de ieniceri datorită numărului insuficient nu era întotdeauna în stare să rezolve problema. Turcii datorită jafurilor în lupte au capturat multe tipuri de arme de foc(puști, muschete, flinte, pistoale etc.
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]
-
Koca Mi'mâr Sinân Âğâ (turcă otomană: خواجه معمار سنان آغا; turcă modernă: ) (cac. 1489/1490 - d. 17 iulie 1588) a fost un arhitect-șef otoman (turcă: "Mimar") și inginer civil al sultanilor Suleiman Magnificul, Selim al II-lea și Murad al III-lea. El a fost
Mimar Sinan () [Corola-website/Science/325749_a_327078]
-
Koca Mi'mâr Sinân Âğâ (turcă otomană: خواجه معمار سنان آغا; turcă modernă: ) (cac. 1489/1490 - d. 17 iulie 1588) a fost un arhitect-șef otoman (turcă: "Mimar") și inginer civil al sultanilor Suleiman Magnificul, Selim al II-lea și Murad al III-lea. El a fost responsabil pentru construirea a mai mult de trei sute de structuri mari și altele mai modeste, cum ar fi școlile
Mimar Sinan () [Corola-website/Science/325749_a_327078]
-
Londra. Au mai fost invitați la negocieri și Imperiul Austriac și Regatul Prusiei, dar guvernele acestor puteri europene au refuzat să-și trimită reprezentanții la Londra. Acest tratat privea Grecia, aflată în plin război pentru obținerea independenței de sub dominația Imperiului Otoman. Tratatul își propunea să pune capăt conflictului și vărsărilor de sânge. Imperiul Rus a semnat acest tratat, deși era împotriva principiilor Sfintei Alianțe semnate din partea rusă de țarul Alexandru I. Practic, implica recunoașterea unui nou stat (Grecia) și distrugerea balanței
Tratatul de la Londra (1827) () [Corola-website/Science/325796_a_327125]
-
ocuparea unei poziții cât mai bune în cursa pentru putere în răsăritul Mediteranei. Cele trei puteri și-au oferit serviciile de mediatori între părțile aflate în conflict. Prevederile tratului au fost acceptate de greci, dar a fost respins se Poarta Otomană. Această respingerea a fost un motiv suficient de bun pentru trimiterea în apele teritoriale elene a unei „misiuni de pacificare” formate din vase militare din Regatul Unit, Franța și Rusia. Operațiunea navală din răsăritul Peloponezului pentru punerea în aplicare a
Tratatul de la Londra (1827) () [Corola-website/Science/325796_a_327125]
-
în cele din urmă de confruntarea din Golful Navarino. Pentru completarea punerii în aplicare a tratatului, a fost deplasată în zonă o „forță de interpunere” terestră franceză. În 1821 grecii s-au ridicat la luptă împotriva ocupației puterii suzerane - Imperiul Otoman. La începutul rebeliunii, grecii au câștigat o serie de victorii și și-au proclamat independența în 1822. Victoriile elenilor s-au dovedit însă efemere, pe de-o parte pentru că insurgenții s-au fragmentat rapid în mai multe facțiuni rivale, care
Tratatul de la Londra (1827) () [Corola-website/Science/325796_a_327125]
-
de acord. Sultanul a refuzat să accepte protocolul, pe care îl considera un amestec în afacerile interne ale imperiului și o reflectare intereselor britanice în regiune . Imperiul Rus aflat sub conducerea țarului Nicolae I și-a accentuat presiunea asupra Imperiului Otoman impunându-i practic semnarea Convenției de la Akkerman pe 7 octombrie 1826. Țarul încerca să producă schimbări rapide și ireversibile, dar progresele erau prea mici pentru așteptările sale. Canning a propus să amenințe Poarta cu retragerea ambasadorilor de la Constantinopole și cu
Tratatul de la Londra (1827) () [Corola-website/Science/325796_a_327125]
-
Unit, fără să mai aștepte răspunsul oficial al Austriei sau Prusiei. Evenimentele s-au precipitat după numirea lui George Canning în postul de prim-ministru al Regatului Unit pe 12 aprilie 1827 și luarea cu asalt a Atenei de către trupele otomane pe 5 iunie. Cabinetul lui Canning a fost format la sfârșitul lunii aprilie. Guvernul britanic a redactat pe 11 mai un proiect de acord, iar pe 22 mai a adoptat varianta oficială a acestuia. Acest text se dorea versiunea finală
Tratatul de la Londra (1827) () [Corola-website/Science/325796_a_327125]
-
se dorea versiunea finală a tratatului și conținea toate prevederile Protocolului de la Sankt Petersburg și cele ale proiectului francez. De asemenea, proiectul britanic conținea un articol, la început secret, inspirat de proiectul rus, prin care se acorda o lună Imperiului Otoman să accepte medierea, refuzul căreia ar fi dus la rechemarea ambasadorilor părților semnatare, recunoașterea independenței Greciei și instituirea unei blocade navale. Pe 1 iunie, regele Carol al X-lea a aprobat această variantă de tratat. Pe 6 iunie, Metternich a
Tratatul de la Londra (1827) () [Corola-website/Science/325796_a_327125]
-
odată armistițiul semnat, conflictul urma să fie considerat ca rezolvat : În ceea ce privește sancțiunile, ele au fost cuprinse într-un articol secret, care a fost făcut public pe 13 iulie în ziarul "Times ". Această clauză prevedea că, în cazul în care Imperiul Otoman avea să refuze semnarea tratatului, puterile europene să recunoască Grecia prin numirea de consuli pe lângă guvernul elen și interpunerea unei forțe militare între părțile beligerante . O serie de șase anexe (de la A la F) au fost atașate tratatului pe 12
Tratatul de la Londra (1827) () [Corola-website/Science/325796_a_327125]
-
forțelor navale ale puterilor semnatare, care trebuiau să prezinte tratatul insurgenților greci. Dacă elenii acceptau medierea, amiralii trebuiau „să ia cele mai eficiente și rapide măsuri pentru încetarea ostilităților și vărsărilor de sânge” (Anexa D). în cazul în care Poarta Otomană ar fi refuzat să accepte prevederile tratatului, (amiralii urmau să fie puși la curent cu eforturile ambasadorilor lor), comandanții flotelor aliate urmau să „folosească toate mijloacele [...] pentru obținerea unui armistițiu imediat” și să organizeze escadre care să împiedice sosirea în
Tratatul de la Londra (1827) () [Corola-website/Science/325796_a_327125]
-
flota. Numai că viceregele Egiptului nu putea să facă un asemenea lucru, atâta vreme cât era oficial supus al sultanului. Flota egipteană s-a alăturat forțelor terestre ale lui Ibrahim, după ce a ancorat în baza navală de la Navarino. Pe 9 iunie, Imperiul Otoman trimis semnale clare că nu va accepta medierea, interpunerea unei forțe străine de pacificare sau semnarea unui armistițiu. Tratatul de la Londra nu a schimbat cu nimic situația de pe teren. În plus, flotele franceză și britanică din estul Mediteranei nu erau
Tratatul de la Londra (1827) () [Corola-website/Science/325796_a_327125]
-
de pe teren. În plus, flotele franceză și britanică din estul Mediteranei nu erau suficient de puternice pentru ca Poarta să se teamă de represaliile occidentalilor și să accepte termenii tratatului. Pe 16 august, tratatul a fost prezentat oficial ministrului de externe otoman. Pe 30 august, ministrul de externe otoman a declarat că nu i s-a prezentat niciun document oficial al puterilor occidentale. Pe de altă parte, guvernul revoluționar elen a acceptat pe 2 semnarea unui armistițiu, în ciuda comandanților militari greci și
Tratatul de la Londra (1827) () [Corola-website/Science/325796_a_327125]
-
britanică din estul Mediteranei nu erau suficient de puternice pentru ca Poarta să se teamă de represaliile occidentalilor și să accepte termenii tratatului. Pe 16 august, tratatul a fost prezentat oficial ministrului de externe otoman. Pe 30 august, ministrul de externe otoman a declarat că nu i s-a prezentat niciun document oficial al puterilor occidentale. Pe de altă parte, guvernul revoluționar elen a acceptat pe 2 semnarea unui armistițiu, în ciuda comandanților militari greci și a comandanților occidentalilor prezenți în tabăra elenă
Tratatul de la Londra (1827) () [Corola-website/Science/325796_a_327125]