KorAP: Find »[drukola/base=fundamenta & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...421 422 423 ...456 >

11,386 matches

Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753

echivalente celor de care beneficiau catolicii în "Statul" cărora erau acum asimilați. Prin primirea unirii, conștiința de neam a românilor transilvăneni a fost dezghiocată din valva ortodoxă înlăuntrul căreia a evoluat cu lenevie până în pragul închegării unei difuze identități etnice fundamentată pe comuniunea de credință și grai. După ce Reforma protestantă a răscolit conștiința de neam difuză a românilor transilvăneni, fixând ortodoxia ca nucleu identitar, Contra-reforma catolică, exprimată prin oferta de unire, a precipitat o tot mai clară conturare a conștiinței naționale

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
un efort imaginativ motivat ideologic, au edificat proiectul națiunii române. Procesul de elaborare a memoriei colective este catalizat, astfel, de ceea ce am putea numi "descoperirea imaginativă" a trecutului. În terminologia lui B. Anderson (2000), românii și-au "imaginat" comunitatea națională, fundamentând-o pe un trecut ficționalizat. Însă acest demers imaginativ nu trebuie asimilat noțiunilor de ficțiune sau invenție, ci mai degrabă trebuie înțeles ca o forțare imaginativă a unor descoperiri istorice. În această cheie pot fi înțelese atât excesele latiniste ale

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
completat prin conceptul lui P. Nora (1989), prin prisma căruia manualele de istorie sunt "locuri [textuale] ale memoriei" (lieux de mémoire), artefacte materiale în care sunt concentrate scriptic experiențele istorice trăite în comun ale comunității sociale. Lucrarea de față este fundamentată metodologic pe analiza discursivă a conținutului literaturii didactice românești în general și a manualelor de istorie națională în special, considerate a fi expresii textuale ale memoriei naționale românești. Analiza discursului are în centrul său ideea că realitatea socială este diferită

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
a Umanității" (p. 11), sociologia de arhivă este ferm conectată la domeniul empiric, tratând semnificațiile depozitate pe diferite suporturi materiale ca artefacte pretabile la investigația empirică. Pe de altă parte, centrarea atât de strânsă pe empiric nu incapacitează teoretic studiile fundamentate pe metoda analizei documentelor. Orientarea esențialmente empirică a studiilor elaborate pe această bază metodologică nu condamnă ineluctabil la un empirism trivial capabil să ofere doar un descriptivism steril teoretic. Cercetătorul social ce mânuiește metoda analizei documentelor poate evita, cu puțin

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
decuplată de regimul politic existent la un moment dat. În aceste condiții, vom urmări în continuare modul în care se împletesc patru dimensiuni intim sudate: regimul politic, concepția despre națiune, sistemul educațional și memoria colectivă. Premisa teoretică pe care se fundamentează întreaga analiză este că regimul politic, prin intermediul sistemului de învățământ public de stat pe care îl organizează, promovează o anumită concepție asupra națiunii care are efecte semnificative în articularea identității colective în special prin construirea unei anumite imagini despre trecut

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
pe forțele de producție, care nu ține seama de granițele naționale. Clasificarea marxistă este fără îndoială cea mai faimoasă, secționând istoria în șase stadii succesive: comuna primitivă, sclavagism, feudalism, capitalism, socialism, comunism. O periodizare evoluționistă, de genul celei marxiste, dar fundamentată pe criterii tehnologice a propus și G. Lenski (2002), acesta distingând între societăți de culegători-vânători, societăți horticulturale, societăți agrare și societăți industriale. Pe aceleași coordonate se situează și structura tripartită a istoriei umane propusă de E. Gellner (1988) ca alcătuită

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
români (Hitchins, 1998, p. 285), anul 1848 constituie un moment de răscruce în cristalizarea naționalismului politic românesc. După cum punctează și K. Hitchins, în toate cele trei Țări Române, revoluționarii pașoptiști și-au justificat revendicările de autonomie politică și independență națională fundamentându-le pe baza ideii "drepturile inerente ale comunității etnice la autodeterminare" (p. 285). Fragmentarea statală a Țărilor Române a făcut ca revendicările să aibă o coloratură locală, în funcție de circumstanțele zonale. Pe lângă dimensiunea sa socială, asupra căreia nu vom stărui, în

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
poate fi înțeles și ca o formă de altruism in-group, manifestat predilect față de membrii comunității politice cu care individul împărtășește aceleași legi și instituții sociale. Totuși, această formă de patriotism civic avansată de Aaron nu degenerează în fanatism, pentru că este fundamentat pe legea morală a creștinismului. Plasând patriotismul între principiul christic al iubirii necondiționate a aproapelui (miezul moralei creștine) și "egoismul colectiv" al exclusivismului etnic, Aaron reușește un remarcabil act de echilibristică ideologică. Cărturarul ardelean manifestă o atitudine ambivalentă față de ceea ce

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
toți oamenii, indiferent de apartenența națională, ca pe frații tăi și fiii unui aceluiași Dumnezeu, nu este tocmai oportună, pentru că dizolvă sentimentele patriotice și solidaritatea națională. Încercând să concilieze inconciliabilul, Aaron recurge la un compromis, ajungând la un patriotism civic fundamentat pe legea morală a creștinismului: Gradul de civilizație, la care a ajuns partea cea mai cultivată a neamului omenesc, cere un alt patriotism cu totul deosebit de al celor vechi, și care era împotrivitor la dezvoltarea omenirii. Silința celor vechi de

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
finalitatea morală și civică pe care discursul didactic își propune să o dezvolte în pupilii aflați sub aripa educațională a școlii publice girată și finanțată statal. Întreaga epocă a iluminismului românesc de secol XIX stă sub semnul patriotismului civic pre-naționalist fundamentat pe o robustă morală creștină. Axele definitorii ale acestui patriotism civic pre-naționalist au fost postulate încă din Regulamentul școlilor din Țara Românească, adoptat în 1832, care solicita la modul imperativ învățătorilor să inculce în spiritul copiilor "cucernicia către cele sfinte

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
față de instituțiile și legile patriei oferă notele forte ale patriotismului civic care încă, cel puțin la nivelul literaturii didactice, nu a dobândit valențe naționaliste. 3.1.4. Memorii colective: gestiuni separate ale trecutului Concepția prevalentă despre patriotismul de factură civică fundamentat pe morala religioasă, propovăduind o pedagogie a supunerii față de stăpânire, a putut fi abstrasă din conținutul abecedarelor, cărților de citire și catehismelor prin intermediul cărora copiii luau contact pentru prima oară cu universul scrisului. Departe de a fi simple transmițătoare inocente

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
său cadru de referință. Originea. Piesa de rezistență a întregii armături istoriografice a Școlii Ardelene, mai puțin accentuată de către romantici, originea pur latină a românilor este axioma primară a literaturii didactice din prima generație de manuale școlare de istorie, care fundamentează întreaga demonstrație a nobilității și priorității istorice a poporului român în teritoriul dacic. Fără excepție, toate lucrările insistă la unison asupra romanității absolute a poporului român. Originea romană, cu întreaga suită de implicații simbolice pe care le include, este un

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
a coloniștilor, romanitatea pură a poporului român nu poate fi pusă sub îndoială - acesta este mesajul categoric promovat de întregul discurs didactic din această perioadă incipientă a educației istorice. Literatura didactică alcătuită din aceste prime manuale dedicate istoriei patriei, deși fundamentate pe pilonii fixați de paradigma istoriografică a Școlii Ardelene, nu îi este total fidelă acesteia. O primă abatere semnificativă de la liniile standard trasate de Școala Ardeleană în ceea ce privește principiul latinității absolute a poporului român survine în privința a ceea ce am numit a

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
al XIX-lea au fost "izbitor de similare" (p. 9). Pe fondul destrămării tot mai evidente a societății feudale bazată pe ranguri și stări și prefacerea acesteia într-o societate clasială, un proces însoțit în paralel de înlocuirea monarhiilor absolutiste fundamentate pe dreptul divin al regelui cu politii ce se legitimau în baza suveranității populare, s-a conturat o nouă matrice a echilibrului geopolitic european sub forma sistemului interstatal. În cadrul acestui sistem interstatal, statele-națiune constituiau noii actorii colectivi, fiecare revendicându-și

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
pe cărțile școlare publicate în principatele unite, ulterior în regat. Un scurt interludiu pentru caracterizarea frugală a ceea ce am numit etno- naționalism herderian se impune ca o necesitate clarificatoare. Johann Gottfried von Herder (1744-1803) este acreditat ca dezvoltatorul naționalismului etnic, fundamentat pe ideea că fiecare grup etnic, particularizat de propria istoricitate, limbă și descendență genetică, trebuie să își afirme distinctivitatea și pe plan politic. Prin teoria sa a Volkgeist-ului ("spiritul poporului"), a cărui expresie supremă este limba, Herder a inițiat procesul

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
politicii. Doctrina naționalismului etnic construită ulterior pe pilonii puși de Herder a insistat asupra ideii de națiune ca o categorie totală, având o realitate transistorică și care i se impune individului născut în cadrul ei prin puterea legăturilor ereditare și culturale. Fundamentând teoretic perspectiva primordialistă în conceptualizarea naționalismului, Herder a considerat națiunea ca fiind unitatea elementară, categoria fundamentală, a umanității (White, 2005, p. 167). Întrucât fiecare popor, națiune sau grup etnic (Volk) încorporează propriul său spirit (Geist) configurat istoricește și recognoscibil sub

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
îndrumătoare, sau chiar tratate de pedagogie, care să modeleze uniform, după tiparul aprobat statal, metodica dar mai ales mentalitatea pedagogică a dascălilor. Deceniul șapte al secolului al XIX-lea constituie momentul de răscruce al literaturii didactice de la modelul patriotismul civic fundamentat pe morala ortodoxă, către modelul naționalismului etnic. Chiar dacă morala creștin ortodoxă este păstrată, autoritățile statale inserează o nouă dimensiune fundamentală: educația națională. Această glisare înspre o educație militantistă în spiritul ideii naționale va lua treptat avânt, împlinindu-se treptat până

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
analiștii actuali ai naționalismului, ca de pildă: concepția voluntaristă a națiunii ca "plebiscit zilnic" (Renan, 1990, p. 19), esențialitatea uitării istorice în crearea națiunii (p. 11) sau definiția idealistă a națiunii ca "principiu spiritual" (p. 19) și ca solidaritate colectivă fundamentată pe o formă specifică de "conștiință morală" (p. 20). Nesensibilizat de aceste reflecții profund novatoare, Delavrancea nu rezonează decât cu ideea importanței limbii în fenomenul național. Mi-aduc aminte că acum 30 de ani Rénan ținu o conferință la Sorbona

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
Daciei. Iar A.D. Xenopol deplânge faptul că românii "nu alcătuesc un singur stat, ci eĭ trăesc împărțiți în deosebite grupe, fiind parte neatârnațĭ, parte supuși unor stăpâniri străine" (Xenopol, 1897, p. 9). Pe lângă unitatea etnică, lingvistică și teritorială care o fundamentează, revendicarea unității politice actuale se sprijină pe precedentul istoric al unității primordiale a statalității medievale românești. N. Iorga, spre exemplu, evidențiază baza istorică a unității politice românești, afirmând că circumstanțele politice ale secolului al XIV-lea erau propice pentru "ridicarea

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
ai îngenunchia la picioarele noastre" (p. 56). Narcisismul eului național merge mână în mână cu pedagogia urii celuilalt antinațional. Programul educațional predat în școala militară a națiunii conține, dincolo de iubirea aproapelui național și ura celuilalt non-național, și o etică marțială, fundamentată pe apologia febrilă a războiului: "Scopul suprem al armatei este războiul" (p. 97), motiv pentru care națiunea înarmată și militarizată trebuie să fie permanent pregătită pentru a fi în prag de război. Etica marțială presupune metamorfozarea celor patru virtuți cardinale

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
conține o impresionantă colecție de citate culese din publicistica epocii și reproduse in extenso, care reușesc să șocheze lectorul prin vitriolantele vituperații adresate programului reformator urmărit de generația pașoptistă. Democrația, la pachet cu toate instituțiile sale constitutive - parlamentarismul, sistemul electoral fundamentat în instituția votului universal, pluripartidismul - este denunțată violent ca un sistem politic iremediabil viciat, o importație din occidentul decadent moral care alterează organismul social românesc. Rațiunea carteziană este adusă și ea în fața plutonului de execuție discursivă, în sarcina ei reținându-se

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
plecat din Dacia Traiană și funcționarii precum și bogătașii care, cu averea lor, puteau trăi oriunde. Mare mulțime însă [...] a rămas pe loc" (p. 59). Astfel poate fi pledat cazul pentru țărănismul originar al poporului român, în baza căruia putea fi fundamentat proiectul unui "stat țărănesc" elaborat de doctrinari ai autohtonismului ca Nae Ionescu. Continuitatea statalității românești este de asemenea păstrată neatinsă ca dovadă a permanenței politice românești. Suntem, totuși, departe de excesele reperabile în Prescurtarea lui Heliade Rădulescu, de pildă, în

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
serie de torsiuni concepționale, toate în sensul unic al radicalizării progresive a naționalismului românesc. Astfel, de la concepția primă a unui patriotism civic și a unui naționalism inclusiv, s-a trecut gradual către articularea din ce în ce mai strânsă a unui naționalism etnic exclusivist, fundamentat pe sânge și sol (Blut und Boden), cu puternice accente xenofobice. Expresia supremă a acestui "fanaticism naționalistic" îl reprezintă, desigur, antisemitismul devenit ideologie oficială a "Statului Național-Legionar" (1940-1941). Cariera seculară a ideii naționale românești va fi terminată abrupt odată cu instaurarea

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
a fost diluat. Însă acceptarea ideii naționale s-a realizat doar ca o concesiune tactică, înțeleasă ca o necesitate practică în vederea atingerii idealului comunist al societății post- naționale. În formulele lor ideologice pure, naționalismul și comunismul sunt mutual exclusive, fiind fundamentate pe principii de viziune și diviziune inerent antitetice. În practica politică însă, compromisurile nu pot fi ocolite, astfel că ideologii pragmatici au fost forțați de împrejurări să împreuneze antinomiile doctrinare. Doctrina patriotismului socialist este rezultatul direct al compromisului ideologic al

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
rându-i redusă la istoria partidului. Pe fondul acestei conversii a naționalului în social, antreprenorii mnemonici însărcinați de partid să restructureze memoria românească efectuează o serie de "reșapări semantice" prin care întreaga ordine temporală cu conotații naționale pe care se fundamenta memoria românească este re-semnificată într-un registru socialist. Acest proces este evident în cazul a ceea ce am numit "calendaristica simbolică" a memoriei naționale, despre care am arătat că avea ca centru ziua de 10 mai, cu puternice semnificații regaliste. În locul

[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]