11,679 matches
-
că de obicei. Tapú aștepta de mult sosirea râvnitei luni octombrie, pentru că bătrânul artist să accepte să-l tatueze, dat fiind că nici un kahuna experimentat nu acceptă clienți decât în perioada octombrie-ianuarie, nu din superstiție, ci fiindcă în această perioadă rănile se infectează mult mai puțin. — Din cauza muștelor, îi explicase băiatului maestrul sau, Hiro Tavaeárii. Se așază deasupra inciziilor și deseori le infectează, depunându-și ouăle în ele. De aceea, perioada potrivită pentru tatuat începe din octombrie, când vin ploile, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
e mort. Smulse încă trei ramuri, le prinse laolaltă formând un fel de torța, si la lumină ei caută cel mai bun mod de a coborî, cu riscuri minime, până în locul în care zăcea agresorul. Încă mai respiră. Avea o rană mare la cap și probabil mai multe coaste rupte, dar nu trebuia să ai cunoștințele de medicină ale lui Hinói Tefaatáu ca să ajungi la concluzia că puternică lovitură nu putea fi totuși suficientă pentru a sfârși cu viața unui asemenea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
fi început să fiarbă din cauza forfotei zecilor de fiare lacome, al căror număr creștea cu fiecare clipă, apropiindu-se ca niște săgeți ale groazei din cele patru puncte cardinale, atrase de mirosul sângelui care curgea în șuvoaie din sute de răni hidoase. Tapú Tetuanúi se văzu nevoit să-și acopere urechile, nemaiputând asculta urletele celor care agonizau sau trosnetul mandibulelor ce se închideau peste corpurile celor care se zbăteau să scape. În atacul sau dezlănțuit, un uriaș rechintigru se lovi de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
civilizației“, când observa mai mult decât oricând lipsa atâtor lucruri... Lucruri mărunte, lucruri care făceau viața mai ușoară, lucruri pe care de abia le luase în seamă înainte... Hârtie de toaletă, pastă de dinți, spirt cu care să dezinfecteze o rană și leucoplast cu care să o acopere, clește cu care să îndrepte un cârlig, foarfece mici ca să-și taie unghiile de la picioare... Când se întuneca, îi revenea în memorie acel bar călduț, cufundat în penumbră, tăcut și solitar, în care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
mai furioși decât înainte, iar căpușele au atacat, vârându-se sub piele ca să-și depună acolo ouăle; ouă care se vor transforma în larve și mai târziu în viermi; viermi care se vor hrăni cu carne vie, acoperind trupul cu răni puturoase. Erau zile de lupte nesfârșite, când cu o lamă de ras, un ac și cu răbdare, trebuia să deschidă acolo unde se simțea prima mâncărime, să scormonească grijuliu, să rupă punga cu ouă, să le lase să iasă cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
cu răbdare, trebuia să deschidă acolo unde se simțea prima mâncărime, să scormonească grijuliu, să rupă punga cu ouă, să le lase să iasă cu lichidul lor uleios, să urmărească acea căpușă până să o strivească și apoi să dezinfecteze rana cu spirt, iod sau zeamă de tutun. Tot corpul - în special picioarele și brațele - devenea atunci o hartă de răni supurând cu o durere surdă și permanentă, obiectiv predilect al muștelor și al țânțarilor. Căpușele erau cel mai mare blestem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
le lase să iasă cu lichidul lor uleios, să urmărească acea căpușă până să o strivească și apoi să dezinfecteze rana cu spirt, iod sau zeamă de tutun. Tot corpul - în special picioarele și brațele - devenea atunci o hartă de răni supurând cu o durere surdă și permanentă, obiectiv predilect al muștelor și al țânțarilor. Căpușele erau cel mai mare blestem al desișului, unul din prețurile cele mai ridicate pe care Natura îi obliga să le plătească pe cei care doreau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
de fotografiat... îl rugă Sierralta. O apucă pe drumul de întoarcere. Niciodată nu i s-a părut atât de mare distanța. Își zgârie brațele și fața în hățișuri și picioarele îi sângerau când ajunse la colibă, dar nu dădu atenție rănilor și nici măcar nu se odihni. Vârî într-un sac tot ce a găsit și putea fi folositor, îl aruncă pe umăr și se întoarse fără să încetinească marșul, tresărindu-i inima în piept, explodându-i plămânii și nemaisimțindu-și picioarele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
fie împărțite. Kano se împăcase cu soluția ostaticilor, cu toate că fiul său, Ulla, murise în timpul bombardamentului. Tatăl celor doi copii asasinați, războinicul care se tăvălise în jăratec în prima noapte și care mai prezenta încă un trup acoperit cu bășici și răni supurânde, conducea grupul celor care cereau răzbunare. Deodată, bătrânul Xudura, care nu deschisese gura toată ziua, ridică brațele cerând să se facă liniște, spuse ceva de neînțeles pentru albi și arătă în mod imperativ spre pădure. Kano și războinicul se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
absența și întrebările rămase fără răspuns se ascut ca lama unui cuțit, cu fiecare an nedumerirea de a nu primi răspuns devine din ce în ce mai profundă, în loc să se șteargă se adîncește și se transformă în tristețe, în amărăciune, în durere sufocantă, o rană care nu se închide pentru că nu are cum. Și cum să justifici ceea ce nu poți să-ți explici? De ce a dispărut din peisajul meu o persoană care a însemnat atît de mult pentru mine? De ce tocmai ea, care a admirat
ANOTIMPUL ILUZIILOR by CRISTI ROMEO () [Corola-publishinghouse/Imaginative/270_a_504]
-
uneori am vrea să facem anumite lucruri, dar nu le facem, pentru că nu e momentul potrivit sau nu ne simțim în stare... Legenda spune multe lucruri care să acopere o lipsă de răspuns... dar niciodată nu va reuși să închidă rana unui prezent prin amintirea îndepărtată a trecutului... sau prin presupuneri care nu înlocuiesc certitudinea adevărului... Aș vrea să-i reproșez asta legendei. Aș fi vrut să o iau la rost aseară... * Uneori cînd ne detașăm de anumite lucruri vedem mai
ANOTIMPUL ILUZIILOR by CRISTI ROMEO () [Corola-publishinghouse/Imaginative/270_a_504]
-
Mitică și-a adus aminte că trebuia să nu lase găleata pe margine. O lovitură năprasnică îi sparge arcada politicianului. Asta după ce-i belește mai întîi o bucată din pielea frunții. Văleu, țipă Barnea, rupînd-o la fugă. Oamenii sar, dezinfectează rana, pansează și, mai ales, se scuză: Este cam... sărac cu duhul, se scuză toți cei din dispensar. Măcar să mă votați... Ca o recompensă... Îhî, aprobă Barnea. Zamfir îl mîngîie pe creștet și chiar îl pupă a împăciuială. Mă ajuți, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
l-am destinat uitării. Chiar am reușit. Ai cuvîntul meu că acum cînd ne-am întîlnit, deja uiatsem totul. A fost foarte dureros pentru mine. Îmi pare rău, iartă-mă! Te-am iertat de atunci, dar acum ai descoperit o rană și din acest moment pentru mine nu mai exiști. Costel pleacă la un alt grup de colegi. Ceilalți îl urmează și Corneluș rămîne singur. N-a fost invitat la întîlnirea de zece ani. Nici la celelalte. Un om prudent Grigore
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
în corul parohiei, aduna donațiile și nu fura nici să-l pici cu lumînarea. În casa lui te omenea, îți oferea daruri, te conducea o bucată de drum ducîndu-ți bagajele cele mai grele. Pe scurt, era om de pus la rană. Cusurgiii îi căutau hibele, dar omul ăsta n-avea neam de răutate în el. Totuși și în sufletul acestui aproape Sfînt era un colț negru, dar negru, nu glumă. Vecinul lui de peste șapte case a intrat în casa lui, a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
am uitat-o. La ce folosește să bați mereu la porțile infernului, cînd atîtea gîngănii mărunte se bucură de căldura soarelui. SÎntem În viață, mai putem aștepta. și de ce cuvîntul căzut pe hîrtie se desparte de voce și de ce În rana deschisă nu mai rămîne durerea cum În amintire zăpada și frica sînt simple marcaje Într-un deșert și de ce poezia e mai puțin decît gîndul scăpat de sub talpa pantofului adio dragostea mea pacea și umbra unde vîntul nu atinge puful
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
pe picioare are copite mici despicate sub ciorapii verzi veniți să toastăm În cinstea sărbătoritului crengi de măslin coboară peste mine bice bice spinarea mea valurile bălții albe spinarea mea valurile mării moarte părul roșu al Wandei Îmi curge din răni părul negru al Annei Îmi crește pe pubis unde ți-e pășunea oierule pe căpitan Întrebați-l boierule șapte văi și-o vale-adîncă tauri mulți mi-or paște-o Încă destul turnați vin de ambră și calomel pe creștetul mielului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
urmă că nu poate intra În discuție decît un manuscris neapărut În țară? Riscurile unei asemenea Întreprinderi acel paradis le cunoștea foarte bine. De ce pe noi nu ne vede nimeni decît dacă udăm cu sîngele nostru nisipul arenei? Oare sîngele, rănile, disperarea cu care ne dezvelim pieptul În fața țevilor de pușcă sînt singurele noastre merite? SÎntem noi un popor care nu știe decît să moară? Dar atelierele noastre secrete, retortele Încinse la maximum În care inteligența și talentul se volatilizează continuu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
în Muzeul din Naxos. Eram înconjurat de vitrine de sticlă pline de obiecte, boluri și urne străvechi, monede de aur, bijuterii și unelte. În dulapurile mai înalte se aflau statui de marmură pe jumătate distruse, fiecare cu propria listă de răni; fețe lipsă, brațe sau picioare lipsă, înlocuite cu tije de oțel lustruit. Unele figuri erau atât de distruse, că deveniseră de neidentificat. Mai multe aveau doar o suprafață netedă, poate rotunjimea unui umăr sau curbura unui stomac, cioplită și șlefuită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
Știu că vreți să ajungeți la ceva anume, dar nu... — Totul se reduce la asta: dacă vreți să studiați una dintre creaturile astea, teritorialitatea reprezintă singura dumneavoastră speranță. Dacă găsiți pe cineva care manifestă toate semnele grăitoare ale unor repetate răni provocate de un ludovician, puteți găsi rechinul. — Așa m-ați găsit și pe mine? — Angajatorul meu e foarte atent la tot ce mișcă. Doctorul dumneavoastră se gândește să scrie un studiu despre „afecțiunea“ de care suferiți. I-a arătat unui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
căzându-i de pe față. Am pornit cu spatele spre arcadă, dar Nimeni se mișcă repede și pe nepregătite, făcând pași mari spre marginea cerului de lumină și... călcând pe unul dintre dictafoane. — Nu! Cuvântul, aerul ieșiră din mine ca o rană. Nimeni lovi din nou tare cu călcâiul și carcasa mică, din plastic se crăpă. Cercul scârbos de mrene din jurul lui tresăltă când bucla conceptuală se prăbuși în sine și dispăru. Apoi se desfăcu și luxofagii se aruncară asupra mea într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
să scoată fum negru, noi ne-am urnit mai repede, apoi huruitul motorului se frânse cu un țipăt de metal frânt. Un zăngănit puternic de sub punte și apoi nimic. Ambarcațiunea pluti mai departe într-o tăcere pe care doar o rană fatală o aduce. Am răsucit cheia în contact, dar n-am reușit să provoc decât un firav, neînsemnat scrâșnet. — O, rahat, mi-am ridicat ușor mâinile de pe comenzi și-am pășit în spate. O, rahat. La prora, Fidorous lăsă arma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
dezinvoltura fratelui ei; aceeași experiență care dezvoltase În el un soi de nihilism amuzant, Îi lăsase fetei un fel de tristețe, de parcă ar fi coborît pe o treaptă mai joasă și mai nefericită a acestei experiențe. Rowe se Îndoia că rănile li se cicatrizaseră. I se părea că fata simte adînc ceea ce fratele ei perceuse numai la nivel ideatic. CÎnd o privi din nou, avu senzația că nefericirea lui Își găsise un suflet Înrudit, care refuza, Însă, să-i răspundă. Și-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
Sau ca și faptul de a fi rămas atîta timp cu ziarul deschis la aceeași pagină. „Nu-și dau osteneala să trimită oamenii cei mai buni cînd e vorba de o simplă crimă“, Își spuse Rowe, zgîndărindu-și Încă o dată vechea rană și Întrebîndu-se ce avea să urmeze. Se gîndea - nu pentru prima oară - la Henry Wilcox cu un sentiment de regret. Unii oameni - Își spunea - se exilează de bunăvoie În deșert, dar credința lor În Dumnezeu le dă tăria să trăiască
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
Îți ascundeai fața cu un ziar... Rowe o asculta, mut de uimire. Nimeni nu-i vorbise pînă acum atît de deschis despre asta. Oricît de dureroase ar fi fost, cuvintele ei erau reconfortante pentru el, ca iodul pus pe o rană - o durere suportabilă și liniștitoare. — În țara de unde vin am fost martoră la destule crime și știu că nici una dintre ele n-a fost săvîrșită din milă. Nu te mai gîndi atîta, acordă-ți o șansă. — Cred c-ar fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
avea trupuri reci Și doar vom fi, În iarbă, Iubita mea, Îndată Neantul va să soarbă Ființa separată. Am iubit puțin, Înainte, Sub forma noastră umană Poate că soarele, și ploaia pe morminte, Poate vântul și gerul Vor vindeca orice rană. 4 Annabelle muri a treia zi, pentru familie poate era mai bine. La moartea cuiva, avem mereu pornirea să spunem o tâmpenie de genul ăsta; nu-i mai puțin adevărat că mama și fratele ar fi suportat cu greu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]