10,795 matches
-
pentru a marca o sublimitate, o pasiune În grad maxim, incapabilă din pricina propriei ei forțe să se exprime. Refuzul expresiei devine o figură de stil. Văcăreștii abuzează de ea, cultivînd tăcerea, refuzul de a dezvălui un sentiment năucitor. Din această pricină și, negreșit, din altele, se produce o dematerializare a versului, o golire a lui de elemente fizice. Poezia este, de regulă, o alegorie fără atingere prea mare cu universul din jur. Subiectul se Închide În cercul unei pasiuni nimicitoare (sau
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
diiastimă de o giumătate de ceas și plin de frică, de bătaie de inimă și deznădăjduită hotărîre”. În fine, Trandafirașul norocit este rezultatul unui pariu În Împrejurări, iarăși, neprielnice scrisului. „Ticălosul poetic”, aflîndu-se Într-un loc izolat numai cu „scumpa pricină a flăcărilor sale”, a fost pus la ambiție și a improvizat stihurile cu repeziciune: „Deci el, nepierzînd vreme nici un minut, țiind trandafirașul În mînă, cu ochii plini de lacrimi, au Început a le zice din gură. Și de nu se
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fortifică sentimentul. Foarte multă văz plăcere, poemul de 17 strofe din care am citat versurile de mai sus, are În opera puțină și stîngace a lui Alecu, valoarea unei Încercări de filozofie asupra erosului. Impactul cu obiectul fiindu-i din pricini diferite interzis, poetul caută accesul spre el pe calea meditației. El vrea să intre În profunzimea lucrurilor și să descopere relația dintre ele, cum și mărturisește În limba lui Împleticită și savuroasă: „Căci intrăm În adîncime Și dă tîlmăciri mulțime
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pare purificator, suferința nu mai este dulce („amărîtul trai”). N-are darul de improvizație al fratelui său și nici rafinamentul părintelui. Este un spirit mai realist și mai auster: duce o viață retrasă, urăște luxul și petrecerile și, din această pricină, este adesea mustrător față de fratele și nepotul său, Iancu. Acestuia din urmă Îi scrie la 6 iulie 1812: „nu sînt mulțumit dă dumneata, p-acii, pentru că dormi mult, pentru că pînă a te găti, faci multe ceasuri, că nu vei a scoate
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
este adesea mustrător față de fratele și nepotul său, Iancu. Acestuia din urmă Îi scrie la 6 iulie 1812: „nu sînt mulțumit dă dumneata, p-acii, pentru că dormi mult, pentru că pînă a te găti, faci multe ceasuri, că nu vei a scoate pricinile, Înaintea dumitale și, mai la urmă, că ții pricinile cîte douo și trei zile, fără a le cerceta”* Aceluiași Iancu, mai apropiat de firea petrecăreață, galantă a Văcăreștilor, Îi trimite odată cu prefața celebrei gramatici a lui Ienăchiță, cîteva rînduri ambițioase
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Acestuia din urmă Îi scrie la 6 iulie 1812: „nu sînt mulțumit dă dumneata, p-acii, pentru că dormi mult, pentru că pînă a te găti, faci multe ceasuri, că nu vei a scoate pricinile, Înaintea dumitale și, mai la urmă, că ții pricinile cîte douo și trei zile, fără a le cerceta”* Aceluiași Iancu, mai apropiat de firea petrecăreață, galantă a Văcăreștilor, Îi trimite odată cu prefața celebrei gramatici a lui Ienăchiță, cîteva rînduri ambițioase și profetice: „trimit ca să te invitez și să te
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
contestat de critică pentru didacticismul și incongruența lui, Însă interesant pentru că retoricul Heliade vrea să prindă, aici, fantasmele onirice. El dezvăluie, indirect, și o față mai puțin cunoscută a demersului său. Va să zică, „objectele” sînt În sfadă, Înfățișarea lor, din această pricină sau din alta, este indistinctă (grămadă) și, față În față cu această priveliște, spiritul creatorului e În derută: limbajul Îl trădează, simțurile (vederea) și rațiunea (cugetul) Își pierd, cel puțin pentru un moment, prospețimea și claritatea, Însușirile lor fundamentale. Urmează
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
travaliul lent, obsesia gramaticii, iluzia perfecțiunii. În același timp: figură a răbdării și a sterilității (prin frînarea posibilităților de invenție În poezie). Alexandrescu crede că „osteneala și răbdarea pot orice dobîndi”. El pune stilul Înaintea talentului. Nu este, din această pricină, neliniștit cu adevărat În fața foii albe, n-are crize de disperare și, În genere, mîhnirea lui de a scrie Într-o limbă neformată și de a se manifesta Într-o literatură fără capodopere este contrazisă de versurile iritant de bine
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
soarta poemului nu poate depinde de această necunoscută. Sincer sau complezent, Grigore Alexandrescu interoghează pe Voinescu, II: „Cum să scap de muze, de vechea tiranie, De ale lor capriții, d-a lor cochetărie, Care Întotdeauna mi-au fost supărătoare Și pricini felurite de lungă Întristare?” Întrebare, totuși, retorică. Îngrijorare puțin jucată. Poetul cunoaște remediul: tehnica de a versifica bine „stilul deslușit”. Pentru a evita o tiranie incontrolabilă, acceptă cu bucurie o tiranie controlată de legi. Este Împăcat, de altfel, cu ideea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
mă refugiam În camera mea de lucru, făcînd triste reflecții asupra șuncii expuse la fum. Acest chin le face mai fragede, mai bune de mîncat, atît este de adevărat că suferința purifică și te face mai bun. Poate din această pricină criminalii erau supuși altă dată la afumare, ba chiar și nevinovații, cărora voiau să le smulgă mărturisiri. Iată-mă, deci, În camera mea de lucru la o oră nepotrivită! Ce să fac aici, așteptînd să se facă ziuă?... Să vorbesc
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
bună cu firea cuvîntului cu care se unește. Conachi cunoaște și valoarea metaforei („metafora să numește la stihuri a potrivi lucrare străină”), dar În versurile originale o folosește rar. Instrumentul dominant În poezia română, pînă la Eminescu, rămîne asămăluirea („o pricină ce să pună drept pildă pricinii cei adevărate a stihului”). Folosind-o cu oarecare rafinament, Conachi creează o rețea de figuri (figuri În exclusivitate a erosului), punînd la temelia lor două principii clare: muzicalitatea și normalitatea (obișnuința, autenticitatea, răspîndirea) limbajului
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
se unește. Conachi cunoaște și valoarea metaforei („metafora să numește la stihuri a potrivi lucrare străină”), dar În versurile originale o folosește rar. Instrumentul dominant În poezia română, pînă la Eminescu, rămîne asămăluirea („o pricină ce să pună drept pildă pricinii cei adevărate a stihului”). Folosind-o cu oarecare rafinament, Conachi creează o rețea de figuri (figuri În exclusivitate a erosului), punînd la temelia lor două principii clare: muzicalitatea și normalitatea (obișnuința, autenticitatea, răspîndirea) limbajului. În limba aspră a lui Conachi
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a schimbat Între timp. Rămîne simțirea (patima) nediminuată, neintimidată de potopul de nenorociri căzute pe capul ei. Ea inventează mereu poezia, Întemeiază ființa, provoacă scrisul. Scriitura nu este, la Conachi, gratuită, poetul nu scrie niciodată (cel puțin așa spune) pentru „pricini străine”. N-are spor, mîna se oțărăște, mintea se Îngreuiază: „Ah, scrisul (s.n.) nu-mi sporește decît numai către tine MÎna mea se oțărăște a-nsămna pricini străine.” Însă pricinile se schimbă des, Conachi are o vocație inepuizabilă de a intimiza
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nu este, la Conachi, gratuită, poetul nu scrie niciodată (cel puțin așa spune) pentru „pricini străine”. N-are spor, mîna se oțărăște, mintea se Îngreuiază: „Ah, scrisul (s.n.) nu-mi sporește decît numai către tine MÎna mea se oțărăște a-nsămna pricini străine.” Însă pricinile se schimbă des, Conachi are o vocație inepuizabilă de a intimiza obiectul erotic, de a-l asuma rapid. Zulnia este, ca Beatrice, imaginea pură a iubirii lui. LÎngă Zulnia există În versuri Anica, Casandra, Lucsandra, Elenco, Marioara
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Conachi, gratuită, poetul nu scrie niciodată (cel puțin așa spune) pentru „pricini străine”. N-are spor, mîna se oțărăște, mintea se Îngreuiază: „Ah, scrisul (s.n.) nu-mi sporește decît numai către tine MÎna mea se oțărăște a-nsămna pricini străine.” Însă pricinile se schimbă des, Conachi are o vocație inepuizabilă de a intimiza obiectul erotic, de a-l asuma rapid. Zulnia este, ca Beatrice, imaginea pură a iubirii lui. LÎngă Zulnia există În versuri Anica, Casandra, Lucsandra, Elenco, Marioara, Marghioala, Smărăndița, față de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
naștere a fanteziei. Acel năluc al minții, pătimind un ce, țese idei și păreri, alcătuind stihuri după patimi și Înălțimea duhului”. În alianță cu muzica, stihurile au puterea „de a domoli verice inimă Împietrită”, Împietrită, spune Mumuleanu mai departe, din „pricini de amor”, căci omul este prin firea lui „rob pohtelor planisit”. Este de la sine Înțeles că poezia este provocată de aceste pohte și că ea Însăși este o pohtă superioară pentru că meditează și exprimă pe cele dinainte. Nu trebuie să
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Năcazul meu este mare Este rău, este cumplit Și să-l vindec nu am stare...” O categorie specială În patologia erosului formează jalea și dorul. Jalea este generală. Originea ei, ca și aceea a dorului, e necunoscută: „Și făr-a ști pricina jale și dor m-au lovit...”. statutul celei dinții stări este dublu: jalea ca maladie a sufletului și jalea ca expresie a unui sentiment (sub forma de jeluire). Conachi uzează (și abuzează) de amîndouă. Dorul se manifestă mai rar. Nu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
timpul că n-au cuvinte, n-au instrumente să Înregistreze ceea ce văd, ceea ce simt? Atoposul iubirii este pretextul unei Întregi literaturi... În citata Scrisoare către Zulnia, Conachi - „omul care scrie” cu lacrimi - se plînge că n-are spor să noteze pricini străine, dar are spor să-și pledeze propria-i pricină. Poetul n-are, va să zică, sentimentul atopos-ului, iar cînd spune că-l are nu spune ce gîndește cu adevărat. Are cuvinte pentru toate situațiile, nuanțele pasiunii, degeaba se plînge el! Scrisul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ceea ce văd, ceea ce simt? Atoposul iubirii este pretextul unei Întregi literaturi... În citata Scrisoare către Zulnia, Conachi - „omul care scrie” cu lacrimi - se plînge că n-are spor să noteze pricini străine, dar are spor să-și pledeze propria-i pricină. Poetul n-are, va să zică, sentimentul atopos-ului, iar cînd spune că-l are nu spune ce gîndește cu adevărat. Are cuvinte pentru toate situațiile, nuanțele pasiunii, degeaba se plînge el! Scrisul Însuși este o petrecere și un instrument de seducție. Voi
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
intervine fuga stralegica, surghiunul de bună-voie. Iată notat momentul acestei hotărîri: „În năcazul meu cel mare, că te scîrbisăși pe mine N-am avut altă ce face decît să fug de la tine. Să nu-ți mai fiu la vedere eu, pricina de scîrbire, Surghiunindu-mă de voie pentru a la liniștire.” Șiretenia Înamoratului este limpede: se constituie de la Început ca victimă, acceptă sacrificiul surghiunului pentru „a ta liniștire”, pentru a curma pricina de scîrbire (supărare). În realitate, fuga vrea să fie
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
tine. Să nu-ți mai fiu la vedere eu, pricina de scîrbire, Surghiunindu-mă de voie pentru a la liniștire.” Șiretenia Înamoratului este limpede: se constituie de la Început ca victimă, acceptă sacrificiul surghiunului pentru „a ta liniștire”, pentru a curma pricina de scîrbire (supărare). În realitate, fuga vrea să fie corupătoare, surghiunul este un șantaj sentimental. Și pentru ca șantajul să fie loial, seducătorul face la urmă o proslăvire, apropiind din nou de femeie imaginea divinității: „Decît zicîndu-ți de viață al doilea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
boala nouă ivită la femeile din timpul lui (istericalele), o boală de origine, crede el, grecească. Ea se manifestă printr-o zbuciumare „ca de-epilepsii”. Moldovencele ar fi preluat-o ca să nu fie mai prejos de semenele lor peninsulare. Fără pricină, femeile leșină, se afumă cu pene pe sub nas, gene și ochi... Poetul, om de moravuri vechi, cere bărbatului să vindece această „năbădaică” cu cincizeci-șaizeci lovituri de bici la spatele femeii: „În vreme cînd năbădaică vine Să aibă bărbatul un bici
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nepotrivite” i-ar putea aduce suferință, iar suferința l-ar băga În mormînt. Erotocrit se hotărăște să fugă, dar Înainte de asta ia chitara și cîntă În stilul lui Ienăchiță: „Arz fără de Încetare, mă usuc și mă topesc, Fără să cunosc pricina de ce atît pătimesc, Plîng, vărs păraie de lacrămi, dar toate-mi sînt În zadar, Că nu pot să-mi stingă focul, cît de puțintel măcar...”. Un Ienăchiță Într-un vers Însă de 15-16 silabe. CÎntecul purifică („parcă Îmi piere focul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
gen de curtoazie, aceeași vervă ironică, aceeași acrobație Între laudă și contestație, același spirit moralist tăios și perfid. Hristoitia Începe cu o dedicație-scuză: „Cela ce găsește vină S-o vrea s-o facă mai bine Nu stau cu el În pricină Slobod este de la mine”, urmată de un cuvînt către cititori și de o prefață. Tema primului este umilința, mai exact: afectarea unei modestii fals umilitoare. El, Pann, s-a străduit să prefacă Într-un stil frumos cartea ce vine din
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fi, în opinia sa, "opera criticilor, eseiștilor și a ideologilor", adică a scriitorilor înclinați mai mult spre reflecție și, tocmai de aceea, cu o imaginație limitată la nivelul experiențelor personale de viață și de lectură. Nu întâmplător, în categoria cu pricina sunt plasate, pe lângă scrierile literare ale lui Lovinescu însuși, cele ale lui Mihail Dragomirescu, Ibrăileanu, Călinescu, cum și ale lui Eugen Relgis, Mircea Eliade, Anton Holban și Octav Șuluțiu. Criticul apreciază că, spre deosebire de literatura memorialistică (tributară afectivității, moldovenismului "liric" și
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]