11,031 matches
-
obstacol în calea acestei fuziuni benefice era un motiv personal: ura neîmpăcată a lui Iorga față de Stere. Se referea la acesta, numindu-l "odiosul", "cel mai detestabil dintre oameni"38. Conflictul dintre personalitatea sa și cea a lui Stere, un susținător de multă vreme cunoscut al drepturilor țăranilor, a dus la ignorarea oricăror considerații politice și la dispariția oricărei șanse de alianță politică. Iorga și-a continuat campania, neținînd seama de prețul politic plătit ani în șir de el și de
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
numeroasele ei minorități germane și evreiești), relațiile externe ale acestora și amestecul în afacerile interne ale României vor deveni inseparabile, ba chiar și complementare. Mulți partizani români ai democrației renunțaseră între timp la ea. Manoilescu, Ghelmegeanu și Armand Călinescu erau susținătorii democrației. Cu siguranță că a fost ceva mai mult decît simplul oportunism care i-a făcut să treacă de partea totalitarismului. Începînd cu 1933, Legiunea s-a impus cu consecvență, în ciuda represiunii sistematice la care era supusă. La început, regimul
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
creată o Elveție fără spiritul elvețian?191 Dar Iorga nu s-a rezumat doar la atît, scriind două pamflete la adresa contelui Bethlen. Aceste pamflete erau totodată și un atac la adresa lordului Rothemere, proprietarul ziarului "London Daily Mail", cel mai important susținător al revizionismului maghiar din Marea Britanie. Iorga a etichetat guvernul Ungariei folosind termenii de "regimul feudal de la Budapesta". Mai semnificativ este faptul că, răspunzînd afirmației ungurilor cum că românii s-au infiltrat în Transilvania în secolul al XIII-lea, Iorga a
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
amenințări legionare cu moartea s-a abătut asupra lui, iar Legiunea i-a organizat un simulacru de "funeralii" la Vălenii de Munte. Studenții legionari nu erau pentru Iorga decît simpli reprezentanți ai anarhiei și ai nazismului. Istrate Micescu, un neobosit susținător al extremei drepte pe lîngă regim, a încercat să penduleze conceptual între Iorga și Legiune. Nu m-a interesat niciodată naționalismul unui partid!"17a fost răspunsul lui Iorga. Primul atentat asupra vieții lui Iorga l-a avut ca autor pe
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Îl ataca pe orice român (pe Caragiale, pe Maniu și pe alții) care nu iubea România cu o dragoste "destul de adîncă" (sămănătoristă). Acesta este motivul pentru care Brătianu și liberalii îl urau din tot sufletul. După 1918, Iorga a devenit susținătorul evreilor (mai bine zis, al asimilării evreilor). Atunci cînd se referea la asimilarea evreilor, el se gîndea la Franța. Din nefericire, împrejurările din România nu prea semănau cu condițiile oferite de Franța. Și Iorga știa acest lucru. Sămănătorismul era de
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
asimila. Etichetat de către mulți drept "năimit evreilor", Iorga și-a pierdut răbdarea, fără însă a propune recurgerea la persecuții. Cu toate acestea, prin 1937, atitudinile "în funcție de toane" ale editorialelor lui Iorga au devenit discutabile. Poziția lui nu era deloc ușoară. "Susținătorul" și "lefegiul evreilor" era insultat aproape zilnic, amintindu-i-se de legăturile sale cu Aristide Blank, plus considerațiile cotidiene asupra "slujirii României" pe o scenă supusă unor schimbări rapide. Iorga se opunea ferm (și fără succes) violenței, o soluție gen
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
evoluționist Samuil Klein (Micu) față de ruda ascendentă a acestuia, răzvrătitul Inocențiu Klein (Micu) 84 Cugetări, pp. 83 și 228 85 Iorga își definea concepțiile sale ferme despre artă și politică chiar și în 1929: "Am fost, sîntem și vom rămîne susținători ai țărănimii. Am fost, sîntem și vom rămîne susținători ai ideii etnice. Am fost, sîntem și vom rămîne motivați din punct de vedere etic". Theodorescu, op. cit., p. 165 86 Op. cit., p. 161. "Cosmopolitismul, curent decadent al simbolismului" 87 Biblioteca critică
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
răzvrătitul Inocențiu Klein (Micu) 84 Cugetări, pp. 83 și 228 85 Iorga își definea concepțiile sale ferme despre artă și politică chiar și în 1929: "Am fost, sîntem și vom rămîne susținători ai țărănimii. Am fost, sîntem și vom rămîne susținători ai ideii etnice. Am fost, sîntem și vom rămîne motivați din punct de vedere etic". Theodorescu, op. cit., p. 165 86 Op. cit., p. 161. "Cosmopolitismul, curent decadent al simbolismului" 87 Biblioteca critică: Nicolae Iorga, p. 82. 88 Americani și români din
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
și 1952. O sută patruzeci și cinci de „echipe de productivitate europene” au sosit În Statele Unite numai din martie până În iulie 1951, de cele mai multe ori alcătuite din bărbați (rareori femei) care nu puseseră niciodată piciorul În afara Europei. Între timp, entuziaștii susținători ai programului New Deal din structura Organizației pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), Înființată În 1948 ca vehicul pentru fondurile ERP, propovăduiau printre colegii lor europeni libertatea comerțului, colaborarea internațională și integrarea interstatală. Aceste presiuni americane au avut inițial un succes
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
inițial o tactică bine cunoscută din anii Frontului Popular și ai războiului civil spaniol: a favorizat formarea guvernelor „de uniune națională” (coaliții formate din comuniști, socialiști și alte partide „antifasciste”), care urmau să-i excludă și să-i persecute pe susținătorii vechiului regim, dar Într-o manieră precaută și „democratică”, mai degrabă reformistă decât revoluționară. Înainte de sfârșitul războiului sau imediat după aceea, fiecare țară din Europa de Est avea un asemenea guvern de coaliție. Chestiunea responsabilității pentru scindarea Europei suscită Încă experților răspunsuri
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
că Olanda nu putea rămâne În afara relațiilor internaționale, Îndeosebi În raporturile cu vecinii ei mari, iar pierderea Indoneziei amintea la timp statutul real al Olandei: un stat european mic și vulnerabil. De voie, de nevoie, olandezii s-au trasnformat În susținători extrem de entuziaști ai integrării economice (și mai târziu politice) europene. Dar acest proces n-a fost simplu și nici nu s-a manifestat ca o schimbare bruscă În sensibilitatea națiunii. Până În primăvara anului 1951, planurile și cheltuielile militare ale guvernelor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Fermierilor, strămoș al „verzilor”. Impulsionată de prima criză a petrolului, mișcarea ecologistă din Gemania de Vest a pătruns rapid În politica de masă. De la inițiative civile, demonstrații și marșuri de protest la Începutul deceniului, „verzii” - care aveau o varietate de susținători: țărani, ecologiști, pacifiști și squatteri urbani - au ajuns În 1979 să aibă reprezentanți proprii În parlamentele a două landuri. Patru ani mai târziu, după al doilea șoc al petrolului, numărul voturilor obținute În alegerile federale din 1983 a crescut de la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să-și inverseze prioritățile dacă dorea să-și atingă scopul. Dorința lui Willy Brandt de a renunța la convențiile politicii vest-germane se baza În mare parte pe experiența lui ca primar al Berlinului de Vest. Nu Întâmplător cei mai entuziaști susținători ai Ostpolitik În toate formele ei erau foști primari ai Berlinului: Brandt, Richard von Weizsäcker, viitorul președinte al federației, și Hans-Jochen Vogel, succesorul lui Brandt la conducerea SPD. Acestor oameni le era clar că Aliații vestici nu-și vor asuma
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sau exemplul Conciliului Vatican II. Franco a murit În sfârșit pe 20 noiembrie 1975, la 82 de ani. Refuzând până la capăt să ia În calcul orice transfer de autoritate sau liberalizare mai serioasă, Franco nu mai era util nici măcar propriilor susținători: mulți dintre ei simpatizau cu demonstranții care, mai devreme În același an, ceruseră eliminarea restricțiilor asupra presei și asociațiilor politice. Tranziția spre democrație a fost așadar asigurată chiar de miniștrii și oamenii de Încredere ai lui Franco, ceea ce Îi explică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
până la sfârșit că susține valorile fundamentale și apără instituțiile statului asistențial, În vreme ce inaugura În practică o ruptură atent calculată, Încercând să Înfăptuiască pe furiș ceea ce predecesorii nu putuseră legifera În mod deschis. Strategia nu a funcționat: laburiștii au pierdut din susținători, fără a putea să-și revendice realizările. În august 1977, din cauza bugetului redus drastic de guvernul laburist, numărul șomerilor din Marea Britanie depășise 1,6 milioane și creștea În continuare. Anul următor, În „iarna vrajbei” din 1978-1979, marile sindicate au declanșat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
legislative anticipate În care partidul lui a zdrobit și dreapta, și pe comuniști, obținând majoritatea absolută În Assemblée Nationale. Socialiștii erau stăpânii Franței. Victoria socialiștilor a fost Întâmpinată cu manifestații spontane de bucurie fără precedent. Pentru zecile de mii de susținători ai lui Mitterrand (În general tineri) care dansau pe străzi, era „marea seară”, ajunul revoluției, momentul unei rupturi radicale cu trecutul. Rezultatele electorale nu justificau o asemenea impresie. Ca și În alte răsturnări de situație electorale - victoria Frontului Popular În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
franceză identifica orice schimbare veritabilă cu revoluția politică În general și marea Revoluție franceză În particular. S-au făcut așadar comparații entuziaste cu 1871 și chiar 1791. Ce spusese Mitterrand În campanie era perfect compatibil cu interpretările celor mai febrili susținători. Ca să neutralizeze comuniștii și aripa stângă a propriului partid, Mitterrand le furase straiul revoluționar. În campania electorală crease așteptări pe care acum trebuia să le satisfacă. Epoca lui Mitterrand a debutat așadar cu o agendă ambițioasă și radicală, ce combina
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
greu de ignorat, iar popularitatea lui scădea vertiginos. Cea mai mare greșeală tactică a lui Gorbaciov În afacerile interne a fost să Încurajeze apariția unei legislaturi naționale cu vizibilitate la nivel național, puteri reale și o independență considerabilă. Elțîn și susținătorii lui ruși au realizat mult mai repede decât Gorbaciov că noul Soviet ales prin vot liber va deveni un forum pentru exprimarea nemulțumirilor de orice fel; Elțîn a devenit expert În alinierea intereselor Rusiei cu cele ale diverselor națiuni și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nici un Plan Marshall sau altă inițiativă care să-i semene măcar vag. Excepția este Rusia, unde soseau de la Washington sume considerabile sub formă de ajutoare și Împrumuturi destinate consolidării regimului Elțîn, doar pentru a se scurge În buzunarele prietenilor și susținătorilor președintelui. Investițiile străine aminteau așadar nu de efortul postbelic susținut prin care s-a reconstruit Europa Occidentală, ci de implicarea intermitentă a sectorului privat după acordurile de la Versailles: investițiile se făceau când totul mergea bine și erau retrase când vremurile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lui Silvio Berlusconi, și cu ex-fasciștii din Alianța Națională, condusă de Gianfranco Fini - ce depindeau amândouă (În special ultima) tocmai de alegătorii săraci și subvenționați din sud pe care Îi disprețuia Liga. Așadar, dincolo de aceste antipatii reciproce și de iluziile susținătorilor mai temerari ai lui Bossi, nu s-a pus vreodată serios problema ca Italia să se scindeze sau ca vreuna dintre provincii să devină independentă. Aproape același lucru s-a Întâmplat În Franța, unde Mitterrand a realizat o descentralizare administrativă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fiecare stat din Europa Occidentală, el ar fi fost cu siguranță respins. Avantajul ideii europene În deceniile de după al doilea război mondial a fost așadar exact această imprecizie. Ca și „dezvoltarea” sau „pacea” - cu care era strâns asociată În mintea susținătorilor ei -, „Europa” era prea benignă pentru a suscita o opoziție reală 15. La Începutul anilor ’70, când președintele francez Georges Pompidou a Început să strecoare delicat În discursuri „Uniunea Europeană”, ministrul de Externe Michel Jobert l-a Întrebat pe colegul său
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Politica (stafful, publicitatea, consilierii) costă. Fondurile publice de care dispun partidele politice sunt În Europa strict limitate prin lege și tradiție și folosite de obicei numai pentru campania electorală. În trecut, dacă aveau nevoie de mai mult, politicienii apelau la susținătorii obișnuiți: colegi de partid, sindicate (În cazul stângii), afaceriști și corporații private. Aceste resurse erau acum pe sfârșite: numărul membrilor de partid scăzuse, sindicatele erau În declin și, din cauza unui consens tot mai evident pe probleme economice, firmele și Întreprinzătorii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nume, (Ileana), din care nu apar, din păcate, decât șase numere, dintre care două numere duble principalul ei finanțator, Al. Bogdan-Pitești fiind arestat. Dintre conferințele propuse, societatea nu organizează decât una, prin aducerea în țară a lui Joséphin Péladan, principalul susținător al simbolismului în artele plastice. Apărau arta nouă simbolistă, de natură creștin-catolică a mișcărei din Paris. "Magul Sar Péladan, șeful acestei mișcări, a conferențiat și la București, producând vâlvă și tulburare" spunea Constantin Prodan în 1936489. Pictorii din comitetul de
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
de comportament ale omului au fost evaluate de psihologii sociali Încă de la „Începuturile” istoriei. Interesul manifestat față de acest fenomen nu a slăbit nici până În ziua de azi, concurând cu multe concepții contemporane, mult mai moderne și rafinate, cum ar fi, Susținător al dezvoltării și stabilității piețelor Țintă pentru ofertanții de bunuri și servicii Dorințe Stimulator al creativității producătorilor, managerilor și comercianților, sentimentul de exercitare a controlului, a autocontrolului observațional al comportamentelor. Fascinația psihologilor sociali pentru atitudini a rezultat din convingerea că
COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI DE LA TRADIȚII LA INTEGRARE EUROPEANĂ by Mariana CALUSCHI, Oana GAVRIL JITAR, Mihaela ŞERBAN, Constantin NECHIFOR, Daniel URMĂ () [Corola-publishinghouse/Science/750_a_1157]
-
care consumatorul s-a orientat inițial asupra unei singure mărci dintr-o categorie de produse pe care, În general, le respinge. Atitudinile creative și modelarea comportamentului consumatorului Paul Popescu Neveanu (1978), cunoscutul creatolog român, Înscria În linia vectorilor stimulatori și susținători ai creativității creatoare, următoarele atitudini creative importante: a) Încrederea În forțele proprii; b) Înclinația puternică În direcția realizării de sine; c) interesele cognitive și devotamentul față de profesia aleasă care se includ În sensul și scopul vieții; d) atitudinea antirutinieră menită
COMPORTAMENTUL CONSUMATORULUI DE LA TRADIȚII LA INTEGRARE EUROPEANĂ by Mariana CALUSCHI, Oana GAVRIL JITAR, Mihaela ŞERBAN, Constantin NECHIFOR, Daniel URMĂ () [Corola-publishinghouse/Science/750_a_1157]