11,066 matches
-
trăsăturile delicate - bolta părului cenușiu (Încărunțise la douăzeci și ceva de ani), arcuirea pură a frunții, ochii albaștri și blânzi, grațioasa linie a cefei. Când Îl Îndemnam pe birjarul ca o păpușă de cârpă să mâne mai iute, el se apleca doar Într-o parte cu o mișcare semicirculară specială a brațului, ca pentru a face calul să creadă că va scoate imediat biciușca pe care o ținea În carâmbul cizmei de pâslă de pe piciorul drept și că acest gest va
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
salvez de primejdia asta.“ Și În acest punct, bravul autor interpolează o ciudată confesiune: „Cea mai dulce sărutare pe care am primit-o În viața mea a fost când o femeie - o făptură blondă, pe terenul de vânătoare - s-a aplecat În șa și m-a sărutat În timp ce ședeam În șaua mea.“ Să considerăm că „ședeam“ conferă durată și concretețe sărutării pe care căpitanul „a primit-o“ atât de confortabil, dar nu puteam să nu mă gândesc, chiar și la vârsta
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
este nevoie de subiect aici, pentru că toate sunt adjective neutre care joacă rolul unor substantive abstracte, pe o scenă goală, Într-o lumină discretă.) Tamara, Rusia, păduri sălbatice avansate la demnitatea de vechi grădini, mestecenii și brazii nordici, imaginea mamei aplecându-se În genunchi ca să sărute pământul de fiecare dată când ne Întorceam de la oraș la țară pentru a petrece vara, et la montagne et le grand chêne - acestea au fost lucrurile pe care Într-o bună zi soarta le-a
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
cămin masiv lângă care ședea o siluetă Întunecată, Într-un fotoliu și mai Întunecat. Am Înaintat spunând: „Numele meu este...“ și m-am Împiedicat de serviciul de ceai așezat pe preș lângă fotoliul de răchită al domnului Harrison. S-a aplecat mormăind Într-o parte ca să pună la loc ceainicul, apoi a adunat cu mâna și a turnat Înapoi terciul negru din frunze de ceai care cursese din el. Astfel a Început viața mea la colegiu, cu o notă de stinghereală
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
a ceea ce eu percepeam a fi o oprimare dureroasă; și când, În sfârșit, grosolana bulă de aer se ridica și exploda din gura lui sobră, eu trăiam un minunat sentiment de ușurare, În timp ce tu, murmurând un fel de felicitare, te aplecai să-l depui În crepusculul tivit cu alb al pătuțului lui. Știi? Mai simt și acum În Încheieturile mâinilor ecourile dibăciei cu care manevram căruciorul, de pildă apăsarea rapidă În jos a barei pentru a ridica botul căruciorului ca să-l
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
care am așteptat ore-n șir Împreună cu micul nostru fiu ( În vârstă de la doi la șase ani) să treacă un tren pe dedesubt. Am văzut copii mai mari și mai puțin fericiți oprindu-se pentru o clipă pentru a se apleca peste balustradă ca să scuipe În coșul astmatic al locomotivei care se Întâmpla să treacă pe dedesubt, dar nici tu, nici eu nu suntem dispuși să recunoaștem că din doi copii cel mai normal este cel care găsește o soluție pragmatică
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
prin altele și strecurându-se În crăpături Înguste. Astfel au străbătut grădinile și parcurile Împreună cu noi, Europa Centrală. Alei cu pietricele se reuneau și se opreau la un roind-point spre a ne privi pe tine sau pe mine cum ne aplecăm și ne concentrăm pentru a căuta o minge pe sub un gard viu din lemn câinesc unde, pe pământul negru și umed nu se deslușeau decât un bilet mov, perforat, de troleibuz, și o bucățică de tifon cu vată murdară. O
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
însuflețit ca un portdrapel în luptă poporul român în momentele grele ale istoriei. De aceea, figura lui legendară a rămas vie în conștiința poporului român de-a lungul veacurilor. Perioada din domnia lui Ștefan cel Mare asupra căreia m-am aplecat e scurtă un an și jumătate: între "strălucita izbândă" cu răsunet european, de la Podul Înalt Vaslui și înfrângerea, "dezastrul" de la Valea Albă. Este, poate, cel mai tragic moment din istoria poporului nostru, cu atât mai tragic, cu cât trecerea de la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
tuturor timpurilor". "Patimile" vor mărturisi această credință în spiritul "adevărului istoric". Și totuși, nu ne cunoaștem și nu ne cinstim îndeajuns eroii, ca alte neamuri ce-i țin la mare cinste și aspiră să le fie asemenea. Ștefan s-a aplecat cu grijă asupra oamenilor de rând, "prostimea" cea multă și vrednică, "sarea pământului", care a fost puterea de nădejde în "Oastea cea mare a Moldovei", cu care Ștefan a izbândit în bătăliile lui răsunătoare. Legendarele iubiri ale Mușatinilor aruncă o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
un așa de intens prilej de a simți aroma măreției până la care ar fi putut crește istoria românească." (Lucian Blaga, Spațiul mioritic) Nu putem uita pe alt mare, mare om al nostru, martir, cărturar care cu strădanie multă s-a aplecat asupra letopisețelor, asupra pisaniilor ca să deslușească din negura vremurilor trăirea lui Ștefan Voievod, trecutul zbuciumatei Moldove: Și candela aprinsă deasupra mormântului său s-a stins uneori în zile rele. Mâini de hoți au scormonit în mormântul cel sfânt. Dar amintirea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Tot zarzavatul!... Mai mult, îi las tot aurul ce mi s-ar cuveni, că nici așa, nu se grăbește nimeni să mi-l dea... Îi las lui, osanalele toate prea se omoară după ele. Mie tot mi s-a cam aplecat: "Podu'n sus, Podu'n jos!" Lauda de pe buze, de nu vine din inimă... Îi dau... Ce să-i mai dau? Îi dau și... și locul meu din Rai! Mie să-mi dea cei cincisprezece mii de oșteni juruiți! Și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
spartă în pardoseala bisericii și săpată în pământ, adânc. Aici, deci... șoptește Ștefan cu un zâmbet crispat, "Gropnița"... Și împingând cu piciorul o sfărmătură de lespede o prăvălește în adânc bufnind surd. Ia lumânarea din mâna egumenului, îngenunchează și se apleacă deasupra gropii luminându-i adâncul. Aici deci voi visa multe veacuri", cugetă el. Se ridică și întinde lumânarea egumenului. Și "talianu' " cela ce se cioșmolește atâta cu lespedea ceea? Dați zor! Zor! Să fie totul gata! Ce grabă Doamne?! protestează
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Doamne?! protestează egumenul. Tragi rău, zău așa! Ștefan suflă în lumânare stingând-o. Vezi? Poți știi când îți bat clopotele, preacuvioase? Galioanele turcești nu pot duce pușci de mare greutate cu care să spargă turnul aista, își face socoteală Ștefan, aplecat peste meterezele turnului cel mare al Cetății Albe, chibzuind grosimea zidului cu puterea loviturilor venite din larg. Și, totuși, vom întări zidul cu piatră de Măcin. Am poruncit, de mâine chiar. La Constantinopol, își amintește Țamblac cu nostalgie, zidul lui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
și prea obosiți erau, încât nici n-au avut nevoie de pinteni și caii voiau "acasă". Au pornit într-un galop întins, înfruntând pieptiș furtuna. Biciuit de ploaie, cu pletele zălude lipite pe obraz, cu veșmintele pătrunse de apă, dârdâind, aplecat peste grumazul calului, îndemna în galop spre Suceava: "Acasă, unde-i mai bine..." "Acasă... Unde-i mai bine ca acasă?" Ștefan își ascultă gândul, lăsând piciorul stâng ce zvâcnea să atârne liber pe lângă șa; laba i se umflase de nici
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
domine Sixtus quatro". Am îngenunchiat înainte-i... Papa m-a îmbrățișat în capul scărilor: "Aaa! Serenissimul, illustrissimul Stephano Voywoda Moldaviae, carissimus in Christo filio nostrum, qui tantum bellum contra infides turcho!" Te-a binecuvântat, a lăcrimat chiar... Mi s-a aplecat de osanale! i-o retează Ștefan. Treci la fapte! Aurul!? "Care aur!?" a făcut Papa ochii mari, mirat; apoi, și-a muiat glasul: "Aaa!... Aurul... da... da..." În haznaua "carissimului in Christo filio nostrum Matheus Rex Hungariae", completează Ștefan cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Sfântul cade în genunchi, cu ochii, cu brațele implorând Cerul. "Doamne!! Aruncă-i în întunericul unde-i plânsul și scrâșnirea dinților! Trâmbițele înfricoșatei Judecăți de Apoi!!..." Ia, hușuiți pe Habacuc aista, că-mi sparie oștirea cu Apocalipsa lui! Șendrea se apleacă cu smerenie înaintea Sfântului: Binecuvântează părințele... și îl ia de braț și-l duce pe sus. Aleluia! Aleluia!... Sfântul se zbate, strigă: Piei Satana!!! Piei!!! Satana!!! Satana!!! E dus cu anasâna și strigătele lui se aud de departe: Satana! Satana
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
ușurare iese din piepturile oamenilor cu capetele plecate. Ștefan tace câteva clipe, apoi, cu altă voce, calmă, și un zâmbet abia schițat: De-aș avea mulți "proști" de aiștea, care, cu prețul capului, să-și apere credința, spune și se apleacă tainic spre tânăr. Auzi, mă, Nae-Năică cum îți zice-, de-om scăpa, și tu și eu, și, de-oi mai freca cu șezutul Scaunul acela de la Suceava, să vii, să mă cauți. Am o vorbă cu tine... Năică, înviat din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
mult îmi pasă mie de "Veșnicie"! Am vândut-o! De mult am vândut-o... Vorbești cu păcat, de te răzvrătești împotriva ei. Totdeauna Soarta ți-a fost prielnică, amintește-ți de Podul Înalt... "Podu-n sus, Podu-n, jos!" Mi s-a aplecat! De "Valea Albă" nu mă întreabă nimeni?! Și ce amestec are "Soarta" în toate aiestea?! Eu! Eu sunt de vină! Multora le-am rămas dator c-o viață. N-aveau decât una... Mă mustră cugetul. De-aș putea răscumpăra sângele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
gură. Iar am sfeclit-o! Ți-am spurcat bisericuța cu drăcușori... Cum plec, fă o sfeștanie, o molitvă de curățire; afum-o cu tămâie, spal-o cu agheasmă... Mulțămesc de găzduire și de povața cea bună, spune Ștefan și se apleacă adânc înaintea lui Daniil. Daniil se ploconește adânc, cât îl lasă oasele bătrâne: Măria ta, tot hâtru... Prea mare a fost cinstea... Numai să ai grijă de tine, Ștefane... N-ai grijă. Mie nu mi se poate întâmpla nimic, se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de cunoscuți și ei, nezugrăviți în întregime, cu destule suprafețe albe, mă uit și încerc să ascult și simt cum picioarele mi-au amorțit și tot trupul mă doare. Când mi se pare că am ajuns la capătul răbdării, mă aplec spre tata și îi șoptesc că „nu mai pot”. El mă ceartă, tot în șoaptă, dar nu la modul „clasic”, îndemnându-mă, pur si simplu, să stau liniștit, ci dându-mi-l de exemplu pe Iisus, a cărui moarte pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
puzderie; se iscase un vânt puternic, prevestitor de ploaie (și totuși nu a plouat), care le-a scuturat din copacul pe care altfel nici nu l-aș fi observat poate. Revăzându-le, mi-am amintit „totul”. Profund tulburat, m-am aplecat, am luat de jos una și am băgat-o în servietă. Acum, când scriu, se află pe birou, în fața mea; o contemplu îndelung, o iau în mână, o cântăresc și o pipăi. Nu s-a schimbat deloc din vremea copilăriei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
sau să meargă la cinematograf ori la teatru, în vizite etc. Probabil acest flux uman dens, incitant, cu care sufletește mă contopeam, rumoarea veselă, sărbătorească pe care o degaja, spațiul securizant al străzii de îngustime medievală (fereastra peste care mă aplecam dădea parcă tot într-o casă) au jucat un rol important în pregătirea acelei explozii interioare de care mă despărțeau puține clipe. Mai era apoi, după cum am spus, acea minunată seară de mai, caldă, senină - pentru mine cel puțin, pentru
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
curentul acelui șuvoi uman, de efluviile serii de mai, ea însăși a pătruns pe strada Matei Corvin, ca un superb, multicolor dirijabil, plutind deasupra mulțimii, între cele două rânduri de case foarte apropiate; și pe care, dacă m-aș fi aplecat un pic mai mult în afară l-aș fi putut atinge cu mâna când ar fi trecut, cu o majestuoasă lentoare, prin dreptul ferestrei mele. Într-o seară de la sfârșitul lui mai 1954, am simțit o sfâșietoare nevoie de fericire
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
departe de casă, tanti Aniuta nu a avut o viață de invidiat. O văd (eram la tanti Șura și la unchiul Costea, în locuința lor de pe Berzei - cuvânt pronunțat nemțește de tanti Aniuta: Berțai, spre hazul general) citind în picioare, aplecată peste masă, într-o revistă rusească, un lung poem clasic al lui Lomonosov. Dintre cei trei oaspeți ai noștri, ea părea cea mai marcată de educația sovietică. Odată a întrebat-o cu o vie îngrijorare pe tanti Șura dacă e
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
un singur gând în cap, simțind cu toate acestea cum de-abia (tocmai) acum viața mi se umple de sens. * Dimineața, înainte de a mă așeza la masa de lucru, stau câteva minute la fereastră, cu partea de sus a corpului aplecată în afară, respir adânc, îmi umplu plămânii cu aer curat, îmi fac rezerva zilnică de oxigen, să-mi ajungă, privind, de la înălțimea etajului doi, spațiul dintre cele două blocuri cu cinci nivele și șase intrări fiecare, plasate spate în spate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]