13,186 matches
-
Maria, fiica În vârstă de șaptesprezece ani a baronului Ferdinand Nicolaus Victor von Korff (1805-1869), general german În armata rusă. În familiile vechi menținute cu tenacitate, anumite trăsături faciale se repetă, purtând amprenta Întemeietorului lor. Nasul Nabokovilor (de exemplu al bunicului meu) este de tip rusesc, cârn, cu vârful ușor rotunjit și cu o mică scobitură, când e privit din profil; nasul Korff (de exemplu al meu) este un frumos organ germanic, cu o șa osoasă Îndrăzneață și un vârf cărnos
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
rusească), „cam așa cum acționează un comandant de vas pe furtună, când azvârle peste bord o parte din cargou pentru a salva restul“. Îmi dau seama acum că În această comparație epitafică Își găsește ecoul o temă epigrafică - Încercarea anterioară a bunicului de a-l azvârli pe fereastră pe reprezentantul legii. Ajuns la vârsta pensionării, Alexandru al III-lea i-a oferit să aleagă Între titlul de conte și o sumă de bani, probabil mare - nu știu exact cât valora un titlu
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
stăteam În genunchi), eram foarte preocupat să transform stalactitele ce picurau din sigiliu În, bobițe colorate stacojiu, albastru și alămiu, frumos mirositoare. În clipa următoare, zbieram Întins pe pardoseală și mama alerga să mă salveze, iar pe undeva pe-aproape, bunicul meu, țintuit În căruciorul de invalid, bătea cu bastonul În lespezile de piatră răsunătoare. Mama a avut mult de furcă cu el. Folosea vorbe de ocară. Îl confunda mereu pe servitorul care-i Împingea căruciorul pe Promenade des Anglais cu
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
La două decenii după execuția lui RÎleev pe bastionul fortăreței Petru și Pavel, În 1826, moșia Batovo a fost cumpărată de la statul rus de mama bunicii mele paterne, Nina Aleksandrovna Șișkov, ulterior baroneasă von Korff, de la care a cumpărat-o bunicul, prin 1855. Două generații de Nabokovi crescuți cu preceptori și guvernante cunoșteau o anumită potecă din pădurile de dincolo de Batovo sub numele de „Le Chemin du Pendu“, locul preferat de plimbare al Spânzuratului, cum i se spunea lui RÎleev În
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
din câte mi-aduc aminte, pe Kondratii RÎleev În timpul hoinărelilor și plimbărilor noastre cu bicicleta prin Împrejurimi. Vărul meu Îmi atrage atenția asupra faptului că generalul RÎleev, fiul poetului, era prieten bun cu țarul Alexandru al II-lea și cu bunicul meu, D.N. Nabokov și că „on ne parle pas de corde dans la maison du pendu“. De la Batovo, vechiul drum desfundat (pe care l-am străbătut cu Pușkin și Îl refăceam acum) se desfășura trei kilometri spre est, până la Rojestveno
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
obținuse pentru stăpânul lui pe micul arap al cărui strănepot va fi Pușkin). Rojestveno cred că a aparținut apoi unui alt favorit al țarului Alexandru I, și conacul a fost parțial reconstruit când domeniul a fost cumpărat pe la 1880 de bunicul meu patern pentru fiul lui cel mai mare, Vladimir, care a murit la șaisprezece ani, câțiva ani mai târziu. Fratele lui, Vasilii, l-a moștenit În 1901 și și-a petrecut acolo zece veri din cele cincisprezece care-i mai
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
arii, Încât le-a Înlocuit cu altele compuse de el. Acest gest m-a șocat, făcându-mă să mă bucur că am un asemenea strămoș; și totuși prefer doi alți strămoși, tânărul explorator deja menționat și acel mare medic patolog, bunicul matern al mamei, Nikolai Ilarionovici Kozlov (1814-1889), primul președinte al Academiei Ruse Imperiale de Medicină și autorul unor lucrări precum Despre evoluția ideii de boală sau Despre comprimarea orificiului jugular la nebuni. Dacă tot a venit vorba, aș putea menționa
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
sportiv pasionat care, Începând din 1908, a fost maestru de vânătoare al Maiestății Sale Țarul. Una dintre amintirile mai fericite din copilăria mamei a fost călătoria pe care o făcuse Într-o vară cu mătușa ei Praskovia În Crimeea, unde bunicul ei patern avea o moșie lângă Feodosia. Amândouă au făcut o plimbare cu el și cu un alt domn bătrân, renumitul pictor de peisaje marine, Aivazovski. Își amintea că pictorul spusese (repetând fără Îndoială ceea ce spusese de multe ori) că
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
-mi un cadou minunat, până la copacul cel mai apropiat, unde rupea delicat o frunză și-mi spunea, oferindu-mi-o: „Pour mon neveu, la chose la plus belle au monde - une feuille verte“. Sau Îmi aducea solemn din America seria Bunicul viclean și Buster Brown - un băiat demult uitat, Într-un costum roșiatic; dacă priveai cu atenție, observai că de fapt culorile erau o masă de puncte roșii dese. Fiecare episod se termina cu o bătaie zdravănă administrată lui Buster de către
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
le Îngrămădeam mental În calea lui). Însuși Întunericul care se lăsa afară părea un deșeu al eforturilor domnului Burness de a ajunge la noi acasă. Valetul venea imediat să tragă voluminoasele transperente albastre și draperiile Înflorate de la ferestre. Ticăitul pendulei bunicului din camera pentru Învățătură căpăta treptat o intonație plicticoasă, sâcâitoare. Chiloții mă strângeau la vintre și ciorapii negri cu nervuri Îi simțeam aspri pe pielea delicată a picioarelor Îndoite, senzații care se combinau cu o umilă necesitate, a cărei satisfacere
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
de iarnă, Încununează lumina reglată din nou (cu vata din urechea lui Cazimir). Ce dezvăluie ea: un salon cald, luminos, elegant (stil „Imperiul rus“) Într-o casă Îngropată În zăpadă - ce va fi botezată În curând le chateau - construită de bunicul mamei, care, de teama incendiilor, comandase o scară din fier și astfel, atunci când casa a ars până În temelii, la puțin timp după Revoluția sovietică, acea scară lucrată cu migală, prin a cărei dantelărie se zărea cerul strălucitor, a rămas În
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
doar o sursă de răceli, Își permitea primejdiosul lux al unei băi săptămânale, Îngăduind astfel un răgaz mai lung privirii mele fugare. Ne mutasem Între timp În casa de la oraș, o clădire În stil italian din granit finlandez, construită de bunicul pe la 1885, cu fresce florale deasupra ultimului etaj și cu un bovindou la etajul al doilea, În St. Petersburg (acum Leningrad), strada Morskaia (acum strada Herzen) nr. 47. Copiii ocupau etajul al treilea. În 1908, anul comentat aici, Încă mai
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
acolo o gazelă demnă. Trebuie să adaug că În timpul acelei ședințe de duminică și a celor următoare, mai aglomerate și mai oribile, mă urmăreau ecourile unor povești de familie pe care le auzisem. În primii ani ai deceniului al optulea, bunicul din partea mamei, Ivan Rukavișnikov, negăsind pentru fiii lui nici o școală particulară pe plac, Întemeiase o academie proprie, angajând doisprezece dintre cei mai buni profesori disponibili și adunând douăzeci de băieți pentru mai multe trimestre de Învățământ gratuit, În sălile casei
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
-mi termin poezia sau altminteri să mor, eram mai mult ca oricând Într-o stare de transă. Deloc surprins, m-am pomenit, dintre toate locurile posibile, tocmai pe canapeaua de piele din Încăperea rece, umedă, puțin folosită, care fusese biroul bunicului. Pe canapeaua aceea stăteam Întins pe burtă, Într-un fel de Încremenire de reptilă, cu un braț atârnând, astfel Încât dosul palmei atingea molatic motivele florale ale covorului. Când am ieșit din transă, flora verzuie era la locul ei, brațul Îmi
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
acasă, aveam cu noi tovarăși și codrul, și Dunărea, și Carpații, și Cerul, și pe Iisus Mântuitorul ce ne-a ascultat ruga... Da! Da! A fost o minune dumnezeiască! se repede Preafericitul Mitropolit Teoctist, un bătrân alb, blajin ca un bunic. Și rugăciunile noastre, se împăunează el. Olecuță a fost și omenească, Preafericite, adaugă Ștefan cu un surâs smerit. Din nefericire, minunile nu se repetă... "Minunea" se cheamă Ștefan Vodă! strigă vornicul Bodea. Fantastic Ștefan aista, râde Ștefan înveselit. Te pomeni
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
ajutat, că și ei au a bâțâi de frica osmanlâilor, ca și moldovenii. Prea bine! Oamenii vrednici găsesc totdeauna în Moldova o pâine. Cu dragă inimă-i împământenim, slobozi să șadă și să trăiască fiecare după voia și credința sa. Bunicul meu, Alexandru, a căzut sub grea afurisenie din partea papistășimii pentru că oploșea pe toți boemii husiți persecutați ce pribegeau suferind pentru credința lor. Nu voi a călca această moștenire sfântă: toleranța și ospeția moldovenească. Cu o condiție, spune el, după ce face
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
când la Voichița. Păi, iaca, iaca... Ștefan Vodă, după tată, îi moldovan Mușatin; după mamă-i muntean Basarab, strănepot de-al lui Mircea Basarab. Domnița Voichița îi munteancă, după străbunicul Mircea Basarab, și, moldovancă Mușatină, după bunica sa Elencuța, mezina bunicului meu, Alexandru cel Bun... De fapt, și Mușatinii, Basarabii avem aceeași rădăcină, ne tragem obârșia din cnejii transilvăneni ai Maramureșului. Suntem, cum s-ar zice, corcituri de moldo-munteano-transilvăneni. Sinteză a neamului românesc, cum s-ar zice, constată Țamblac. Ne-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Bun... De fapt, și Mușatinii, Basarabii avem aceeași rădăcină, ne tragem obârșia din cnejii transilvăneni ai Maramureșului. Suntem, cum s-ar zice, corcituri de moldo-munteano-transilvăneni. Sinteză a neamului românesc, cum s-ar zice, constată Țamblac. Ne-a dezbinat vitregia istoriei. Bunicii noștri, Alexandru și Mircea, s-au avut ca frații. Din păcate, nu la fel au făcut fii și nepoții lor. După cum vezi, în vinele noastre gâlgâie același afurisit sânge mușatino-basarab. Ce vrei dovadă mai bună că suntem "o singură țară
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
făcut județ cu strâmbătate. "S-a vândut" stăruie moșneagul. Ștefan se încruntă: Agapie?! El zice că Agapie s-a mânjit de la boier Chiriță și le-au hrăpit obștei broscăuțenilor, pășunea dreapta lor ocină dobândită cu hrisov bun de la Domnul Alexandru, bunicul Măriei tale, pentru că au luptat bine la Marienburg, când moldovenii i-au ajutat pe lehi în lupta împotriva cavalerilor teutoni și... Știu! îl întrerupe Ștefan, brusc indispus. Agapie, zici? mormăie el. Să mă fi înșelat eu asupra lui? I-ai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de defăimează pe pârcălab, e vai de moș?! întreabă sever. Spus! Și? Moșu', șovăie câteva clipe Tăutu, a spus că "singur își pune capu' pe butuc, da'... da' nu se teme de săcurea nepotului ce s-o știrbi în pecetea bunicului". Nerușinat moșneag! Aista pune la îndoială "dreapta judecată a Domniei mele?!" Auzi, "săcurea nepotului"... Sunt dați dracului răzășii aiștea ai Moldovei! izbucnește Ștefan în hohote de râs. Pentru dreptul lor se iau de piept și cu Dumnezeu. Nu-l văd
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
să stăm împreună la Dunăre stavilă păgânătății... E greu cu iataganul la beregată. Vai de capul lor, îi căinează Vlaicu. Toți domnii munteni până la urmă... Ce să facă și ei? Taci, cloșcă muntenească! își varsă Ștefan năduful. Toți?! Toți, în afară de bunică-su Bătrânul Mircea. ...Și de Vlaicu!... Și de Țepeș!... Parcă s-au înțeles cu toții! spune Ștefan revoltat. Toți au țâfne! Numai noi... noi, singurii care dăm totul și nu primim nimica! Mă tot îmboldesc: Fă război, că-i sfânt!" Îmi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
originile lui bulgărești au influențat atitudinea altora față de el. În nici un caz atât de grav, încât să se poată vorbi de a-ți purta crucea originii etnice. În schimb, întâmplări din îndepărtata copilărie pot avea valoare explicativă. Umilința îndurată de bunic, bătut de jandarmi, l-a putut marca definitiv pe copil. Deși folosindu-se voit de exagerare, Valeriu Cristea are dreptate să scrie: „... o simplă palmă poate traumatiza cât o deportare” (334). Drama la care mă refer se înscrie în paradoxul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
când a murit. * Astăzi, 12 august 1990, se împlinesc 35 de ani de la moartea fratelui mai mare al mamei (eu sunt cronicarul familiei, eu țin minte tot). Întâiul născut (în 1893), din seria celor șapte copii din prima căsătorie a bunicului, era, după părerea unanimă a fraților săi mai mici, cel mai înzestrat dintre ei toți. Îl chema, ca pe tatăl său, Ivan, în casă i se spunea Vanea, iar eu - unchiul Vanea (ca în una din piesele cu același titlu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
acasă, într-o noapte, pe furiș, ca să le ia cu el pe mama și pe sora ei mai mică cu doi ani (al cincilea copil, cel mai fragil dintre toți, tanti Șura, care mai trăiește, având aproape 90 de ani). Bunicul (meu) s-a opus: „Și eu cu cine rămân?”, a obiectat el, referindu-se la ultimii doi copii din prima căsătorie, de 12 și respectiv 10 ani, și la cei doi copii și mai mici din a doua căsătorie. Și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
doua căsătorie. Și astfel mama a rămas la Bolgrad și peste 19 ani m-am născut eu... la Arad. Exodul copiilor mai mari s-a datorat desigur și „casei de a doua”, ca să folosesc o expresie din Marin Preda, a bunicului meu, recăsătorit în 1915, la doi ani după moartea primei soții. Când i-a murit mama, la care ținea foarte mult și în preajma căreia a stat mai tot timpul în ultimele ei luni de viață (aceste informații le dețin de la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]