108,186 matches
-
al II-lea. Istoricii consideră că Mieszko al II-lea a capitulat așa de repede din cauza situației interne grave. Bolesław I cel Viteaz i-a lăsat fiului său un regat instabil, trebuind să-și apere autonomia și poziția sa printre conducătorii învecinați. Pe de altă parte, costurile mari ale unui război de durată au dus la scăderea popularității lui Mieszko al II-lea în rândul supușilor săi, în ciuda faptului că în timpul invaziei din Saxonia regele a apărat doar teritoriul țării. În
Mieszko al II-lea Lambert () [Corola-website/Science/327681_a_329010]
-
călugări și cavaleri au fost uciși; orașe, biserici și mănăstiri au fost arse. Haosul a luat proporții și mai mari atunci când, pe neașteptate, cehii au invadat dinspre sud Silezia și Polonia Mare (1039). Ținutul a fost împărțit între mai mulți conducători locali, dintre care doar unul singur este cunoscut sub numele de: Miecław, domnitor al Mazowsze. Polonia Mare a fost atât de devastată încât a încetat să mai fie nucleul regatului polonez. Capitala regatului a fost mutată la Cracovia, în Polonia
Mieszko al II-lea Lambert () [Corola-website/Science/327681_a_329010]
-
Poliției germane, Willi Bethke. Primul atac german, din față, a fost respins, deși germanii au reușit să treacă de intrare și să intre pentru o scurtă perioadă în clădire (doi atacatori au fost uciși și șapte au fost răniți, inclusiv conducătorul unui grup). Al doilea atac a fost, de asemenea, respins. Comandantul apărării poloneze, Konrad Guderski, a murit în timpul celui de-al doilea atac din cauza exploziei propriei sale grenade cu care i-a oprit pe germanii ce spărseseră peretele. La ora
Apărarea Oficiului Poștal Polonez din Danzig () [Corola-website/Science/327708_a_329037]
-
și masive și expansiunea teritorială a avut loc în perioada 920 - 950. Procesul a continuat și statul polonez s-a dezvoltat în a doua jumătate a secolului. Protrivit cornicarului Gallus Anonymus, Polanii erau conduși de dinastia Piast. În sursele existente, Conducătorul Mieszko I Piast a fost menționat pentru prima dată de către Widukind de Corvey în Res, o cronică a secolului al X-lea din Germania. Widukind a relatat că forțele lui Mieszko au fost învinse de două ori în 963 de către
Dinastia Piast () [Corola-website/Science/327696_a_329025]
-
în colaborare cu saxonul aflat în exil, Wichmann cel Tânăr. Sub conducerea lui Mieszko (960 - 922) tribul a acceptat creștinismul și a devenit stat polonez. Viabilitatea statului în curs de dezvoltare a fost asigurat de extinderea teritorială persistentă al primilor conducători Piast. Începând cu o suprafață foarte mică în jurul Gniezno, extinderea Piast a durat în cea mai mare parte a secolului al X-lea, transformându-se într-un teritoriu aproape la fel de mare ca Polonia de astăzi. Tribul Polan a cucerit și
Dinastia Piast () [Corola-website/Science/327696_a_329025]
-
Poloniei, cu sediul în Cracovia, alocând provincia specială Senioratului care nu a fost divizat. În urma conceptului, Boleslav împărțise țara în cinci principate: Silizia, Polonia Mare, Masovia, Sandomierz și Cracovia. Primele patru provincii au fost date fiilor săi, care au devenit conducători independenți. A cincea provincie, Cracovia, trebuia să fie predată prinților, precum Marele Duce de Cracovia, care era reprezentantul întregii țări. Acest principiu s-a stricat odată cu generația fiilor lui Boleslav al III-lea, atunci când Vladislav al II-lea Exilatul, Boleslav
Dinastia Piast () [Corola-website/Science/327696_a_329025]
-
minoritate mai influentă în Polonia. În 1228, Actele de la Cienia erau adoptate și semnate de Vladislav al III-lea Laskonogi. Ducele Poloniei a promis să ofere "o lege pură și nobilă conform episcopilor și baronilor". Perioada de fragmentare a slăbit conducătorii și a stabilit o tendință permanentă în istoria poloneză, prin care drepturile și rolul nobilimii au fost extinse pe cheltuiala monarhului. În 1226, Konrad I de Masovia a invitat Cavalerii Teutoni pentru a-l ajuta să lupte cu păgânii din
Dinastia Piast () [Corola-website/Science/327696_a_329025]
-
Przemysl al II-lea a devenit rege al Poloniei, însă conducea doar peste o parte a teritoriului Poloniei și a fost asasinat la puțin timp după încoronare. O unificare mai extinsă a teritoriilor din Polonia a fost realizată de către un conducător străin, Venceslau al II-lea al Boemiei, din Dinastia Přemyslid, care s-a căsătorit cu fiica lui Przemysl și a devenit rege al Poloniei în 1300. Politicile grele ale lui Venceslau au cauzat pierderea oricărui suport pe care îl avusese
Dinastia Piast () [Corola-website/Science/327696_a_329025]
-
Jakub Świnka de Gniezno a fost susținătorul reunificării Poloniei, efectuând ceremonii de încoronare atât pentru Przemysl al II-lea cât și pentru Venceslau al II-lea. Vladislav I cel Scurt și fiul său, Cazimir cel Mare au fost ultimii doi conducători din dinastia Piast în Regatul unificat al Poloniei, în secolul al XIV-lea. Regula lor nu urmărea revenirea la statul polonez care a existat înainte de perioada de fragmentare, din cauza pierderii de coeziune internă și a integrității teritoriale. Prinții Piast au
Dinastia Piast () [Corola-website/Science/327696_a_329025]
-
și Kujawy. Vladislav a fost ajutat de alianța sa cu Ungaria (fiica sa Elisabeta se căsătorise cu regele Carol Robert în 1320) și cu Lituania (semnarea pactului împotriva statului teuton în 1325 și căsătoria fiului său Cazimir cu fiica unui conducător Lituanian) iar din 1329, printr-un acord de pace cu Brandenburg. O realizare de durată a lui Ioan de Luxemburg (și cea mai mare pierdere a Ploniei) a fost forțarea mai multor principate să se alieze (1327-1329). După moartea tatălui
Dinastia Piast () [Corola-website/Science/327696_a_329025]
-
și centralizat statul polonez și a ajutat la dezvoltarea limitelor"Coroanei Regatului Polonez". A stabilit și consolidat instituțiile regale (cum ar fi trezoreria de stat). Pe plan extern, regele polonez a fost foarte activ diplomatic, încheiand contacte strânse cu alți conducători din Europa și apărând interesul național polonez.
Dinastia Piast () [Corola-website/Science/327696_a_329025]
-
îl menționează pe Osmond, însă Raul Glaber îl amintește pe Rudolf, iar Leon de Ostia, Amato de Montecassino și Ademar de Chabannes pomenesc de Gilbert Buatère. În conformitate cu cele mai multe surse sud-italiene, acesta din urmă ar fi fost desemnat în postura de conducător în vederea bătăliei de la Cannae din 1018. Ceilalți frați erau Asclettin și Rainulf, probabil cei mai tineri dintre frați. Unele izvoare, precum Glaber, afirmă că o ceată de 250 de războinici normanzi s-a oprit la Roma pentru a se întâlni
Dinastia Drengot () [Corola-website/Science/327721_a_329050]
-
Roma pentru a se întâlni cu papa Benedict al VIII-lea. În continuare, ei s-au deplasat către una dintre reședințele longobarzilor din sudul Italiei: fie Salerno, fie Capua. De acolo, ei s-au raliat forțelor lui Melus din Bari, conducătorul longobarzilor din Apulia, răsculați împotriva dominației bizantine. Normanzii din familia Drengot au obținut mai multe succese alături de Melus, până în momentul confruntării de la Cannae din 1018. În continuare, împăratul Henric al II-lea a pătruns în Italia de sud în 1022
Dinastia Drengot () [Corola-website/Science/327721_a_329050]
-
dispariția lui Atanasie Nasta. 2000 Prin grija fiului, Dan Ion Nasta, apare sub auspiciile Societății de Științe filologice , antologia postumă de versuri intitulată E dincolo de orice zbor o treaptă. 2012 Societatea de cultură macedoromână marchează centenarul Atanasie Nasta. Atanasie Nasta conducătorul Cenaclului George Murnu întruniri lunare la Casa de Cultura a Sectorului 1 • ședinte literare cu invitați din edituri și redacții literare (Theodor Vârgolici, Zigu Ornea, Valeriu Râpeanu, Hristu Cândroveanu); • evocări de personalități aromane din domeniile filologie, istorie, traduceri, cinematografie și
Atanasie Nasta () [Corola-website/Science/327744_a_329073]
-
III-lea, cunoscut și ca "Ulrich al III-lea de Spanheim" (n. cca. 1220 - d. 27 octombrie 1269, Cividale del Friuli) a fost un nobil german. Membru al Casei de Sponheim ("Spanheim"). Din cca. 1249 până la moarte, el a fost conducător în Marca de Carniola, iar din 1256 a fost și duce de Carintia. Ulrich era fiul cel mai mare al ducelui Bernhard cu soția acestuia, Judith, fiică a regelui Ottokar I al Boemiei. El a achiziționat Carniola în urma căsătoriei cu
Ulrich al III-lea de Carintia () [Corola-website/Science/327759_a_329088]
-
mai mare al ducelui Bernhard cu soția acestuia, Judith, fiică a regelui Ottokar I al Boemiei. El a achiziționat Carniola în urma căsătoriei cu Agnes de Merania, văduva ducelui Frederic al II-lea de Austria. Începând din 1251, Ulrich a fost conducător în Carintia în comun cu tatăl său; în 1256, el i-a succedat tatălui său ca duce de Carintia. În 1260, el a încheiat întemeierea abației cartuziene din Vrhnika, începută de tatăl său. El a mai fondat și mănăstirea din
Ulrich al III-lea de Carintia () [Corola-website/Science/327759_a_329088]
-
Botezul Poloniei () a fost un eveniment care a dus la introducerea creștinismului în Polonia. A început cu botezul personal al ducelui Poloniei Mieszko I, primul conducător al statului polonez, și al curții sale. Ceremonia a avut loc în Sâmbăta Mare de 14 aprilie 966, locul exact al ceremoniei fiind subiect de dispută între istorici, orașele Poznań și Gniezno fiind cele mai vehiculate variante. Termenul de (poloneză: "chrystianizacja
Creștinarea Poloniei () [Corola-website/Science/327754_a_329083]
-
în acest sens. Cu toate acestea, influența culturală moraviană a jucat un rol important în răspândirea creștinismului pe teritoriile poloneze și adoptarea ulterioară a acestei religii. De fapt, creștinarea Poloniei prin intermediul alianței ceho-poloneze a reprezentat o alegere conștientă a unor conducători polonezi care au decis să se alieze cu statul ceh, mai degrabă decât cu cel german. Într-un mod similar, unele din luptele politice de mai târziu s-au datorat refuzului bisericii poloneze de a se subordona ierarhiei germană alegând
Creștinarea Poloniei () [Corola-website/Science/327754_a_329083]
-
În pofida acestui fapt, Albert s-a deplasat în Italia în 1132 în cortegiul regal, iar serviciile aduse lui Lothar cu acea ocazie au fost recompensate în 1134, prin învestirea sa ca markgraf al Mărcii Nordului, care rămăsese din nou fără conducător. Odată stabilit cu fermitate în Marca Nordului, Albert și-a îndreptat atenția către slab populatele teritorii de la nord și de la est. Vreme de trei ani el a fost ocupat cu campaniile împotriva populației slave ale venzilor. Dat fiind că aceștia
Albert I, Margraf de Brandenburg () [Corola-website/Science/327779_a_329108]
-
Dominic Crossan, aderă în mod obișnuit la acest punct de vedere. Ei resping ideea că Isus ar fi fost apocaliptic, afirmând că regatul prezis era deja prezent și accesibil tuturor evreilor. Crossan subliniază că mișcarea lui Isus nu avea un conducător, cum avea mișcarea lui Ioan Botezătorul care-l alesese pe Ioan drept conducătorul lor. Pentru Crossan, Isus chema oamenii să Îl imite și călătorea ca predicator ambulant. Eshatologia lui Isus este una de acțiune personală și transformare socială, ca cea
Isus cel istoric () [Corola-website/Science/327775_a_329104]
-
ideea că Isus ar fi fost apocaliptic, afirmând că regatul prezis era deja prezent și accesibil tuturor evreilor. Crossan subliniază că mișcarea lui Isus nu avea un conducător, cum avea mișcarea lui Ioan Botezătorul care-l alesese pe Ioan drept conducătorul lor. Pentru Crossan, Isus chema oamenii să Îl imite și călătorea ca predicator ambulant. Eshatologia lui Isus este una de acțiune personală și transformare socială, ca cea a lui Gandhi, mai degrabă decât să fie apocaliptică. Acești cercetători explică afirmații
Isus cel istoric () [Corola-website/Science/327775_a_329104]
-
Gebhard (d. 879) a fost conte de Lahngau și primul membru exitent în documente al viitoarei dinastii a Conradinilor. Gebhard a fost cunoscut ca un "conducător al francilor Franks" și cumnat al markgrafului Ernest, de Nordgau în Bavaria. Gebhard ar fi fost fiul contelui Odo I de Orléans, dacă acela era identic cu Udo "cel Bătrân", conte în Lahngau între 821 și 826. În 838, Gebhard
Gebhard de Lahngau () [Corola-website/Science/327985_a_329314]
-
cu ajutorul moștenirii mamei sale, primul Ascanian în poziția de duce de Saxonia în 1139. Însă el a pierdut controlul asupra Saxoniei în scurtă vreme, în fața rivalei Case de Welf. Cu toate acestea, Albert a preluat Marca de Brandenburg din partea ultimului conducător al venzilor, Pribislav, în 1157, devenind primul markgraf Ascanian. În continuare, Albert și descendenții săi au înregistrat progrese considerabile în creștinarea și germanizarea teritoriilor din răsărit populate de slavi. În 1237 și, respectiv 1244, două orașe, Cölln și Berlin au
Casa de Ascania () [Corola-website/Science/327949_a_329278]
-
Ursul, (cele două orașe vor fi ulterior unite într-unul singur, Berlin). Emblema Casei Ascaniene, vulturul roșu și ursul, va deveni stema heraldică a Berlinului. În 1320, linia Ascaniană de Brandenburg s-a stins. După ce împăratul i-a depus pe conducătorii din familia Welfilor din poziția de duci de Saxonia în 1180, Ascanienii au revenit la poziția de duci de Saxonia, al cărei teritoriu se redusese la jumătatea sa răsăriteană. Chiar și în Saxonia răsăriteană, Ascanienii și-au putut stabili controlul
Casa de Ascania () [Corola-website/Science/327949_a_329278]
-
adiacentă din Mecklenburg (fosta Marca Billungilor). Potrivit "Res gestae saxonicae" a cronicarului Widukind de Corvey din secolul al X-lea, Saxonii veniseră din Britania pe coastă la Land Hadeln, în triunghiul format de râurile Elba și Wesser, chemați fiind de conducătorii merovingieni din Francia, pentru a sprijini cucerirea regatului thuringienilor. Mai probabil, triburile saxone din Land Hadeln, sub conducerea legendarilor Hengist și Horsa invadaseră Britania în ultimii ani ai Imperiului roman de apus. "Annales regni Francorum" menționează o campanie a francilor
Ducatul de Saxonia () [Corola-website/Science/327948_a_329277]