43,150 matches
-
spațiul din afara locuinței, scoate strigăte care se aud pe toată întinderea câmpului din apropiere: „El e, tot el e, acolo, pe plantația de tutun. N-a murit”. Aflată simultan înăuntrul și în afara casei, fantoma tatălui circulă pretutindeni, ca o prezență/absență difuză ce controlează întreg spațiul. E de-ajuns să fie găsită scrisoarea pe care i-o lăsase fiului său, pentru ca, dincolo de frazele ei, să se audă vocea răposatului și adevărurile cumplit de dureroase dezvăluite de acesta: „Îmi vorbește din mormânt
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Strindberg că teatrul ne dezvăluie enigma vieții, o viață unde totul e dublu, unde totul se înscrie în tensiunea dintre corp și spirit, dintre corp și suflet. Așa se explică de ce femeia narcisistă din Mănușa neagră îndură atât de greu absența copilului, priveliștea patului gol și de ce pare atât de straniu tot ceea ce spune despre această absență, despre acest pat gol, căci, dacă vorbele ei trădează un sentiment de înstrăinare față de o realitate lipsită de o veritabilă consistență, e tocmai pentru că
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
înscrie în tensiunea dintre corp și spirit, dintre corp și suflet. Așa se explică de ce femeia narcisistă din Mănușa neagră îndură atât de greu absența copilului, priveliștea patului gol și de ce pare atât de straniu tot ceea ce spune despre această absență, despre acest pat gol, căci, dacă vorbele ei trădează un sentiment de înstrăinare față de o realitate lipsită de o veritabilă consistență, e tocmai pentru că există „prea multe corpuri și prea puțin suflet”, pentru că lumea în care trăim este o „imitație
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ni-l poate înfățișa. Suflet zbuciumat, torturat, figură a peregrinării este și Străinul din Casa arsă. Străinul crezut de toată lumea mort și care, „într-un anume fel” - sunt cuvintele lui -, chiar murise de-a binelea. Întors din America după o absență de treizeci de ani, el incarnează, asemenea unui strigoi, trecutul ce reînvie brusc și, totodată, nevoia acută de adevăr. Presupusa sa moarte nu este, de altfel, echivalentul unei morți adevărate? Nu încercase el oare, când avea doisprezece ani, să se
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
măsură de moarte sau de divinitate. O alteritate susceptibilă să devină vizibilă, să se materializeze atât prin imaginea din vis, cât și printr-o apariție efectivă, lucru deopotrivă valabil pentru un mort și pentru un zeu. Ca discurs despre prezență/absență, despre o prezență sugerată de materialitatea vizibilă a unei realități diferite, aparținând unui altundeva de ordinul invizibilului, teatrul ne oferă o posibilă cheie pentru înțelegerea teoriei artaudiene a Manifestatului. În „Despre teatrul balinez”, Artaud definește Manifestatul ca fiind „acea Fizică
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
invizibilul (fie că e vorba despre divinități, fie că e vorba despre morți) să se poată iarăși revela prin formele vizibilului. Teatrul și dublul său urmărea să reactualizeze categoria dublului în sensul ei cel mai arhaic, acela al unei prezențe/absențe pe care piatra și psyche-ul, materialitatea cea mai opacă și imaterialitatea cea mai străvezie să le cristalizeze în relația lor tensionată. Kantor sau baraca de bâlci ca teatru al morțiitc "Kantor sau baraca de bâlci ca teatru al morții" Când
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
păstrat-o în noi, ca pe o conștiință a eșecului nostru.” Acea nostalgie din care și-a tras seva tragedia greacă și care rămâne și astăzi, crede Kantor, adevăratul imbold și singura șansă a creației artistice. Arta nu presupune însă absența vieții ca „realitate de rang inferior”, o realitate ce tinde spre vid, spre zero, spre valorile mărunte, „nesemnificative”. „Iată de ce”, spune Kantor, „am înlocuit în teatrul meu noțiunea patetică divină de reîncarnare cu aceea de mistificare, omenească și banală”. El
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
zice Georges Didi-Huberman1, ele ni se înfățișează totodată ca niște „volume dormitânde”, întunecate, enigmatice, asemenea cuburilor negre ale sculptorului contemporan Tony Smith. Căci, ca și creațiile acestuia, corpurile-obiecte sau obiectele-corpuri ale lui Kantor sunt nu numai semne ale vidului, ale absenței, ci și depozitarele unei energii ascunse ce trezește stranii reminiscențe. Relicve tăcute și misterioase amintind de ceva vag și extrem de îndepărtat, ele jalonează „aventura pe tărâmul materiei și al fantomelor” a regizorului, aidoma unor pietre comemorative înălțate pe drumul unui
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
vieții. Cuplul actor-manechin, emblemă a teatrului morții Traversarea tuturor acestor experiențe pregătește drumul lui Kantor spre ultima și cea mai importantă etapă a carierei sale, aceea a teatrului morții. „Conceptul de VIAȚĂ nu poate fi reintrodus în artă decât prin ABSENȚA VIEȚII în sens convențional”, se afirmă explicit în „Teatrul morții”, text impregnat de ecourile marelui spectacol din anii ’70, Clasa moartă, text contemporan cu o creație în care manechinul devine răspunsul definitiv dat îndelungatelor căutări întreprinse de regizor într-un
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
dimpotrivă, că manechinul este indispensabil teatrului său, un teatru al morții, tocmai pentru încărcătura lui de materialitate datorată acestor aparențe. „Prezența manechinului e în deplină concordanță cu convingerea mea tot mai fermă că arta nu poate exprima viața decât prin absența vieții și prin recurgerea la moarte, folosindu-se de aparențe șs. n.ț, de vidul spiritual, de absența oricărui mesaj”. Iată de ce manechinul poate deveni în teatrul practicat de el „un MODEL care să incarneze și să transmită un profund
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
acestor aparențe. „Prezența manechinului e în deplină concordanță cu convingerea mea tot mai fermă că arta nu poate exprima viața decât prin absența vieții și prin recurgerea la moarte, folosindu-se de aparențe șs. n.ț, de vidul spiritual, de absența oricărui mesaj”. Iată de ce manechinul poate deveni în teatrul practicat de el „un MODEL care să incarneze și să transmită un profund sentiment al morții și al condiției omului mort, un model pentru ACTORUL VIU”. Fără îndoială, însă, că deasupra
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de artă”. Trei cuvinte scrise cu majuscule, trei criterii ce-ar putea fi întâlnite și în definirea actorului în raport cu manechinul. Și atunci, ce-ar trebui făcut pentru ca, într-o intrigă dramatică, într-un spectacol având toate aparențele vieții, să regăsim absența de viață a obiectului? „Pentru a realiza așa ceva, va trebui să transformăm din nou personajele în STRĂINI, să înlăturăm orice aparență de viață și de participare la o povestire reală a acestora”, ceea ce presupune „să le despuiem, să le supunem
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de rudimentara stelă funerară, de primul mormânt. Astfel încât tot acest ceremonial desfășurat în jurul unui cadavru prezent/absent, care nu reprezintă la Genet decât un simulacru de ceremonial, și tot acest univers spectral care trimite, în același timp, la vid, la absență și la piatra comemorativă par cu atât mai bizare! În aventura lui Genet, moartea dublează întotdeauna privirea, fie ea și cea mai frivolă. De asemenea, fiecare gest poartă pecetea morții. Pentru ceremonialul funebru cu mormânt gol și catafalc pe care
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
moartea dublează întotdeauna privirea, fie ea și cea mai frivolă. De asemenea, fiecare gest poartă pecetea morții. Pentru ceremonialul funebru cu mormânt gol și catafalc pe care nu e depus nici un cadavru real, orice privire, orice gest modelează vizibil o absență. „Aventura mea va fi funebră prin faptul că orice acțiune este, în mod categoric, trăită și gândită nu pentru a genera acțiunea următoare, ci pentru a se reflecta în ea însăși, pentru a erupe, a exploda și a se autodefini
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
autodefini cu cea mai mare rigoare, până în momentul aneantizării sale totale. Exemplu: catafalcul pe care nu se află sicriul cu trupul neînsuflețit al împăratului Germaniei oferă prilejul unei false ceremonii, simulate, găunoase, scurte sau lungi, în cinstea oricărui fel de absență”. Vrând să dea expresie acestui permanent joc între absență și prezență, spectral și piatră, vid și materialitate, joc în care vede adevărata esență a teatrului, Genet va apela și la un alt procedeu, cel al imaginii reflectate în oglindă, făcând
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
sale totale. Exemplu: catafalcul pe care nu se află sicriul cu trupul neînsuflețit al împăratului Germaniei oferă prilejul unei false ceremonii, simulate, găunoase, scurte sau lungi, în cinstea oricărui fel de absență”. Vrând să dea expresie acestui permanent joc între absență și prezență, spectral și piatră, vid și materialitate, joc în care vede adevărata esență a teatrului, Genet va apela și la un alt procedeu, cel al imaginii reflectate în oglindă, făcând din el un soi de metaforă geamănă cu aceea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
soi de metaforă geamănă cu aceea a mormântului gol. În Balconul, oglinzile multiplicate devin echivalentul mormintelor multiplicate, iar „camera cu oglinzi” ia locul mai vechii camere „a aparițiilor”. Repetatele răsfrângeri ale imaginilor anulează, în cele din urmă, realitatea, instalând o „absență solemnă”, care transformă încăperea într-o anticameră a morții. În arhitectura spațiului Marelui Balcon, înlănțuirea și întretăierea reflexelor este și o înlănțuire, o răscruce a mormintelor. Fiecare contemplare în oglinzile din saloane înseamnă o intrare în moarte, iar în Camera
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
și a mausoleului - au fost alese pentru a exprima acea alianță a materialului cu imaterialul, despre care Genet vorbește pe larg în Fragmente. El susține aici, așa cum am mai arătat, că aventura funebră în jurul unei „ceremonii închinate oricărui fel de absență” vizează „construirea unei civilizații spectrale”, dar că scopul ei nu poate fi atins „folosind alte vocabule în afara celor ce reflectă o realitate compactă și continuă”. În teatru, spectralul nu există decât dacă e înscris în vizibil, în materialitate. În teatru
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
pe Gorgo numai pentru că nu se uită la ea direct, ci prin oglinda unui scut pe care i-l ține în față zeița Atena, protectoarea lui; el îi privește, așadar, doar imaginea reflectată, Gorgo fiind, de fapt, „absentă în prezența/absență a imaginii ei”, ceea ce nu implică totuși o ruptură totală între lucrul real și lucrul reflectat, căci imaginea răsfrântă de scutul eroului își păstrează întreaga ei putere de a semăna teroarea. Apropiată încă de eidolon, ș...ț aruncând o punte
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
jocurile reflectării teatrale triumfă, până la urmă, un spectral în care corpul își pierde realitatea, dar în care se afirmă forța imaginilor. În reflexul spectral, ceva persistă totuși din puterea adevăratelor fantome. Corpul costumat și manechinul sau actorul-statuie ca „bloc de absență” Glorificare a imaginii și a reflexului, construcție a cărei arhitectură țesută din materie și din cuvinte se deschide spre vid, pentru ca „din acest vid să se desprindă o aparență care să arate vidul”, cum se spune în „Straniul cuvânt de
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
a ieși cât mai repede în întâmpinarea morții. Dar tocmai pentru a se identifica, pentru a se contopi cu reflexul, cu imaginea lor reflectată, și pentru a atinge acea zonă a celei mai depline libertăți, unde totul se cristalizează în „Absență” și în „Moarte”, personajele din primele tablouri ale Balconului - Episcopul, Judecătorul, Generalul - au nevoie de întreaga materialitate a teatrului. Căci numai datorită fastului teatral al ornamentelor costumului său Episcopul poate recuceri fortăreața de unde fusese alungat și unde își regăsește atributele
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
recuceri fortăreața de unde fusese alungat și unde își regăsește atributele esențiale ale funcției sale, a cărei exercitare îi împrumută ceva din încremenirea solemnă a statuilor. Ceea ce-l determină, chiar în momentul când își afirmă hotărârea de a se îndrepta spre „Absență”, spre „Moarte”, să i se adreseze costumului său și să reia replica și la sfârșitul tabloului: „Podoabe! Mitră episcopală! Dantele! Odăjdii aurite, voi, mai ales voi mă apărați cel mai bine de lume”. Într-adevăr, sub carapacea ornamentelor, corpul viu
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ambivalența marionetei și a manechinului, acesta din urmă fiind, în același timp, echivalent al zeului-obiect, eidolon vibrând de energiile invizibilului și imagine moartă, figură imobilă a unei realități absente. Pentru Genet, actorul se înscrie, așadar, în tensiunea dintre prezență și absență, imobilitate și mișcare, tensiune la exprimarea căreia sunt chemate să participe, așa cum se întâmplă în cazul Wardei, costumul, imaginea reflectată în oglindă și manechinul. Uneori, acestora li se asociază cadavrul - aranjat după datină și expus ca efigie. În tabloul al
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
să-și realizeze visul de a înscrie forța apariției fulgurante în aparența actorului. Pentru ca imaginea să aibă strălucire, ne amintește Genet în „Echilibristul”1, trebuie ca ea să se îndepărteze de viață, trebuie ca Echilibristul să devină acel „bloc de absență” prin care este desemnat metaforic omul mort. „Cu alte cuvinte, să nu existe decât ca apariție”, își dorește dramaturgul. Singurătatea Echilibristului în lumina reflectoarelor trimite, pentru Genet, la singurătatea lui Narcis fascinat de propria-i imagine, dar un Narcis în
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
care o revărsaseră la vremea lor marile figuri tragice - Fedra, Antigona etc. -, „ansamblu în sfârșit scânteietor de litere”. Statuie modelată din lut ori cioplită în marmură și statuie înălțată din cuvinte - acesta este colossos-ul teatrului. Întrepătrundere a simulacrului locuit de Absență cu piatra funerară, actorul, grație fulgurantei sale apariții/dispariții, ne deschide o clipă poarta prin care zărim teritoriile lumii de dincolo. Epilog sau elogiul neliniștiitc "Epilog sau elogiul neliniștii" Spre ce miez ascuns al teatrului ne conduce întâlnirea cu fantoma
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]