1,702 matches
-
tuturor. E foarte greu să întorci și obrazul celălalt, dat altă cale viabilă nu există. E foarte greu să ierți, dar abia cine reușește este puternic. E foarte greu să-ți iubești dușmanul, dar abia aceea este adevărata iubire, aproape înfricoșătoare. Gandhi se străduia sistematic să considere că erorile celorlalți sunt ale lui însuși, ceea ce aș numi un totalitarism al purității, excluzînd sexul, carnea, hainele făcute de alții ș.a. "Spiritul fără carne este perfect și este tot ce ne trebuie", spunea
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
calea țărmului vestic al Pontului Euxin. Din înaltul cerului și adâncul apelor sau al pământului, aceste drumuri au început a fi vegheate de teribile zeități, sub a căror atotputernicie, omul a fost nevoit să-și înfrunte destinul în Univers. Divinități înfricoșătoare (uraniene, acvatice și telurice) au detronat-o pe Zeița Mamă a Lumii, punând stăpânire pe întreaga lume. Doar Prometeus a fost singurul care a avut milă de suferința omului, plătind scump pentru curajul său. c. Sub ascuțișul metalelor Odată cu trecerea
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
trăsura împotmolită prin băltoace, la prima ploaie torențială, și prin troiene, la prima ninsoare mai zdravănă. Și, totuși, cumva, Carpații aveau să întoarcă roata norocului și în favoarea călătorului. Deși, într-o măsură însemnată, ținuturile noastre reprezintă un apendice al stepelor înfricoșătoare, munții au puterea de a mai tăia din asprimea climei. Peste arealul românesc s-a așternut, ca o plapumă, o climă temperat continentală. Era prielnică tranzitării în siguranță a meleagurilor noastre din acest punct de vedere. Astfel, în călătoria lui
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
din confruntarea teribilă dintre cele două sisteme totalitare macabre... Așa s-a petrecut și cu celelalte țări mici și mijlocii care au fost prinse cu sau fără voia lor în cumplitul război. Trebuia să ne așteptăm la un posibil deznodământ înfricoșător pentru ființa noastră statală și chiar națională. Să nu uităm că am ținut să ne angajăm în această înfruntare pe viață și pe moarte. Am luptat când de partea unuia, când a altuia dintre giganții odioși, cu gândul de a
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
vicisitudinilor naturii și a vitregiilor istoriei. De pildă, în tragica soartă a armenilor, refugiați pe pământurile noastre, regăsim întotdeauna licărul speranței de a rezista prigoanei imperiilor nemiloase (bizantin și otoman), nimicirii hoardelor năvălitoare (tătare și mongole) și chiar distrugerii cutremurelor înfricoșătoare. Așa cum potopul nu a reușit să scufunde arca lui Noe, niciun cataclism, oricât de devastator, nu a avut tăria de a risipi moștenirea legendarului Haik. Dar modificarea compoziției etnice a survenit nu doar în urma migrației, ci a fost și rezultatul
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
de aproape trei mii de ani, printre coșmaruri, temeri groaznice și iubiri, în mînă cu sentimente înduioșătoare de compasiune, iar refuzul diformității se însoțește cu extaze decaden-te în fața celor mai seducătoare violări ale oricărui canon clasic. Printre demoni, nebuni, dușmani înfricoșători și prezențe tulburătoare, prin-tre abisuri răvășitoare și diformități care ating sublimul, freaks și morți vii", descoperim un parcurs iconografic pe cît de vast pe atît de surprinzător. După atîtea delectări asupra diferitelor încarnări ale urîtului, cartea se încheie cu un
[Corola-publishinghouse/Science/1490_a_2788]
-
Omul Rău este unul dintre cele mai cunoscute gambituri de negociere. Charles Dickens a scris despre el în „Marile Speranțe”. În scena inițială, tânărul erou, Pip, se afla într-un cimitir când spre el a venit un bărbat mare și înfricoșător. Era evadat, iar în jurul gleznelor avea lanțuri. El îl roagă pe Pip să se ducă în sat să îi aducă mâncare și o pilă pentru a-și scoate lanțurile. Totuși, îl frământă ceva. Pe de o parte vrea să îl
[Corola-publishinghouse/Science/2304_a_3629]
-
sau mai exact a morții”, se corectează Genet într-o notă. Căci sărbătoarea teatrală „trebuie să strângă laolaltă tot ceea ce poate arunca în aer zidul ce ne separă de cei morți”. Iar pentru actori, adaugă el, trebuie „inventate straie bizare, înfricoșătoare, care n-ar fi la locul lor pe trupul unui om viu”. Astfel, traversând cele mai importante texte de estetică ale secolului XX, de la Craig și Artaud la Genet și Kantor, problema fantomei se plasează fără întrerupere și cu o
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
trecând mereu în zbor pe deasupra mamei sale, căreia i se arătase mai înainte în vis. El se retrage la sosirea Hecubei, iar femeia intră în spațiul tragediei înspăimântată de visul avut. Hecuba poartă în ea această imagine înscrisă în inima înfricoșătoarelor vedenii ale nopții, în inima acelor „vise cu aripi negre”, izvorâte din pământ și zămislite de întuneric, copii ai aceleiași nopți, ai acelorași tenebre care nu sunt altceva decât tărâmul morților. Apariția în vis a lui Polidoros face ca în
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Oreste își proclamă dinaintea lor victoria și justețea actului prin care a pedepsit o fărădelege, el știe prea bine că această victorie l-a pângărit, că ea va fi mereu însoțită de groaza (phobos) provocată de arătări ori de imaginile înfricoșătoare din vis. Sângele mamei sale, scurs și închegat în pământ, va cere la rândul lui răzbunare, va trezi eriniile din somnul lor. Imaginile ce se nasc în mintea lui Oreste, înspăimântătoare năluciri, sunt cele ale unor femei semănând cu Gorgonele
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
vestitor al propriei morți. Și nici nu înseamnă doar că tatăl mort lovește cu mâna fiului său aflat în viață. Fraza trebuie înțeleasă și ca o atestare a identificării lui Oreste cu erinia însetată de sânge, cu șarpele din visul înfricoșător al Clitemnestrei (monstrul - teras); pe scurt, cu Gorgo. Mai înainte însă, așa cum am văzut, corul îl asociase cu Perseu, cel ce înfruntase Gorgonele și retezase capul Meduzei. Mult mai târziu, straniul dialog dintre Oreste și sclavul frigian venit să povestească
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
că vede o arătare de pe lumea cealaltă. Răspunsul lui Oreste e următorul: „nu sunt viu, deși văd lumina”. De-a lungul acestui dialog, axat în totalitate pe tema groazei, devine treptat limpede că, prin înfățișarea lui de sălbatic, prin aspectul înfricoșător al ochilor săi arși de febră, prin privirile lui rătăcite, chipul lui Oreste îi evocă lui Menelau pe acela al unui strigoi sosit de pe alte tărâmuri. E un chip pe care se citește oroarea nelegiuirii făptuite - asasinarea mamei sale - oroare
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
cel al lui Agamemnon). Chiar înainte de a pătrunde în palat, Casandra aparține lumii celor morți, asemenea fantomelor din viziunile ei. Distanța care o despărțea de cor și care făcea din ea o figură tragică nu era oare tocmai această preștiință înfricoșătoare, privilegiu al celor ce au darul de a vedea dincolo de ecranul dintre vii și morți, al celor bântuiți nu numai de fantomele trecutului, ci și de acelea ale viitorului? O preștiință a morții grație căreia își văzuse propria moarte. Fantoma
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
sens invers granița dintre lumea celor morți și lumea celor vii, ci și, mai ales, unei experiențe a nopții, a întunericului, pe care el a trăit-o nemijlocit. O noapte încărcată de vise premonitorii, bântuite de spectre ce rostesc adevăruri înfricoșătoare, o noapte plină de toate capcanele născocite de zei, de toate momelile și amăgirile în care aceștia l-au atras. Alături de cele trei mari figuri tragice, victime ale acestor curse divine - Aiax, Heracles, Agave -, și spre deosebire de ele, o altă figură
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
cea de dincolo. Este zeul care răstoarnă ordinea cotidiană și care, „printr-un veritabil amalgam de miracole, de fantasmagorii și de iluzii”, înclină balanța când „spre înălțimi, spre o idilică fraternitate”, când „spre adâncuri, spre confuzia haotică născută dintr-un înfricoșător sentiment al ororii”. Dionysos din Bacantele este, fără îndoială, zeul parousiei (adică al celei de-a doua veniri a lui Iisus pe pământ), al epifaniei unei alterități divine cu valoare de acces la adevăr. Fondator al unei relații inițiatice - răvășitoare
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ești tu însuți într-o altă lume, ești capul acesta învăluit de tenebre, ești chipul acesta marcat de invizibil; în ochii lui Gorgo se oglindește adevărul propriului tău chip”. Oare masca eroului tragic nu-i oferă spectatorului imaginea unei alterități înfricoșătoare împreună cu oglinda în care el însuși își recunoaște propria înfățișare macabră? În această voce care pare să vină de altundeva, spectatorul nu aude cumva ecoul dublului său, răsunând dintr-o lume a umbrelor și a negurilor? IItc "II" Scena teatrului
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
aceste cuvinte din Macbeth ar putea cristaliza, fără îndoială, esența marilor tragedii shakespeariene. O „grozăvie a nopții” însemnând crimă, sânge și moarte, dar și întâlnire cu fantomele, o noapte din care se pot ivi pe neașteptate toate întruchipările acestor alterități înfricoșătoare a căror expresie radicală e spectrul. Nopțile shakespeariene sunt apăsate de spaimă, nopți de groază în care se poate întâmpla orice, nălucire sau miracol. Oare nu seamănă lumea din Hamlet cu „acea lume cufundată în beznă, în care domnește un
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
întâlnească fantomele, cu dubla lor semnificație: capcană diabolică și revelație a unui secret rezervat doar unor aleși 1. Noaptea în care pătrundem la începutul lui Hamlet, noaptea de după cele douăsprezece bătăi ale ornicului, disponibilă pentru posibile apariții ale spectrelor, pentru „înfricoșătoarea arătare”, este, de altfel, o noapte în care se aud mărșăluind armate în pas războinic, o noapte traversată de obscure și neliniștitoare presimțiri. E una dintre acele nopți când mormintele se deschid și când pe cer apar semne prevestitoare de
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
o beznă adâncă: toate făcliile cerului s-au stins. Nu e totuși o noapte netulburată; dimpotrivă, e o noapte torturată de coșmarul fărădelegii plănuite, bântuită de fantome, de întâlnirea cu alterități primejdioase. O noapte populată de viziuni malefice, de imaginea înfricoșătoare a pumnalului însângerat, o noapte când, în mintea răvășită de spaimă a lui Macbeth, crima se apropie aidoma unei fantome, iar teama că pietrele ar putea vorbi, trădându-i pașii ce se îndreaptă spre nevinovata-i victimă, a pus deja
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ierbii, Spre locurile-n care se-ascund cerbii 1. Evocarea unei vânători matinale nu face însă decât să dea și mai multă forță imaginii unei nopți care, chiar dacă se sfârșește în lumina soarelui, rămâne o noapte a spectrelor, a misterelor înfricoșătoare. Pădurea și ambivalența spațiilor alteritățiitc "Pădurea și ambivalența spațiilor alterității" Raportat la vânătoare 1, spațiul pădurii ca spațiu al alterității se caracterizează în Visul... prin aceleași ambivalențe ca și noaptea. Astfel, în actul al patrulea al piesei, strigătele, zgomotele ce
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
se cere să nu îndure umilința unor tratative cu trimisul Papei, ci să fie „strălucitor ca Marte, zeul războiului”. Iar când, în cele din urmă, Ioan va accepta să înfrunte vrăjmașul, el va deveni într-adevăr acel „warlike John”, eroul înfricoșător, cu chipul morții zugrăvit pe casca lui de războinic, aidoma eroilor greci pe al căror scut era înfățișată Gorgo. Un erou care va semăna moartea în tabăra francezilor. În Henric al V-lea, regele își expune viziunea asupra războiului; din
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
temut cu cât aceste spuse încep să fie adevărate. Îl derutează confuzia dintre fast și nefast, dintre bine și rău, căci, pe firul timpului pe care îl deapănă obscurele oracole, adevărul prezentului deschide perspectiva unui viitor întunecat de viziuni funeste, înfricoșătoare (horrible imaginings, horrid image). De parcă ciudatele arătări i-ar prevesti odioasele crime pe care le va făptui. Ca și pentru vrăjitoare, omorul e pentru el mai întâi un gând, o plăsmuire a minții: „is but fantastical” (termen folosit și de
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
somn adânc? Lady Macbeth doarme și nu doarme, trăiește și nu trăiește. Dincolo însă de toate aceste corespondențe între aparițiile propriu-zise și halucinațiile plăsmuite de o minte bolnavă, scena ospățului rămâne momentul în care Macbeth trece cu adevărat prin experiența înfricoșătoare a întâlnirii cu Gorgo. În scena ospățului, spectrul lui Banquo, care clatină din cap precum Comandorul din Don Juan, rămânând tăcut în ambele lui apariții și vizibil doar pentru Macbeth, spectrul acesta, așadar, va fi interpretat de către Lady Macbeth ca
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
se strecoară, iată, neliniștitoarea ambivalență a sângelui vărsat cu prilejul funeraliilor. Sânge adus ca ofrandă sufletelor strămoșilor acestor eroi dispăruți și menit să le potolească suferința și să-i îmbuneze, astfel încât cei vii să nu fie terorizați de neașteptatele și înfricoșătoarele lor apariții. Acest sânge sacrificial este însă acela al fiului Tamorei, jertfit, spune Titus, „pentru ca moartea lui să dea satisfacție umbrelor tânguitoare ale celor ce nu mai sunt”. Dar ambivalența sacrificiului nu poate fi evitată: „Nu-ți mânji mormântul cu
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
în stare să poruncească firii, dar și să-i scoată pe răposații strămoși din criptele lor. Așadar, în spatele magiei inofensive de pe insula lui Prospero sunt posibile stafii; în spatele farselor puse la cale de Prospero și de Ariel se află reversul înfricoșător al convocării fantomelor. Începând din acest moment, tema fantomei se va plasa, la Shakespeare, în centrul unei problematici mai largi, legată de puterile și pericolele asociate imaginii. O imagine care poartă în ea forța străvechilor efigii și în care se
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]