1,099 matches
-
frază; cine = pronume interogativ - relativ, numărul singular, cazul nominativ, funcția sintactica de subiect. „Auzi tu, mama, cate-mi spune? Si-alearga-n sat să mai adune Și câte porecliri pe-ascuns Îmi pune?” câte = pronume interogativ - relativ, genul feminin, numărul plural, cazul acuzativ, funcția sintactica de complement direct, cu rol de conjuncție în frază; câte = adjectiv pronominal interogativ - relativ, genul feminin, numărul plural, cazul acuzativ, funcția sintactica de atribut adjectival, cu rol de conjuncție în frază;
Pronume interogativ () [Corola-website/Science/312657_a_313986]
-
mai adune Și câte porecliri pe-ascuns Îmi pune?” câte = pronume interogativ - relativ, genul feminin, numărul plural, cazul acuzativ, funcția sintactica de complement direct, cu rol de conjuncție în frază; câte = adjectiv pronominal interogativ - relativ, genul feminin, numărul plural, cazul acuzativ, funcția sintactica de atribut adjectival, cu rol de conjuncție în frază;
Pronume interogativ () [Corola-website/Science/312657_a_313986]
-
intranzitiv sau o interjecție și din punct de vedere semantic indică persoana asupra căruia se răsfrânge indirect acțiunea verbului sau căruia i se atribuie o acțiune, o însușire sau o caracteristică exprimată prin cuvântul determinat. Răspunde la întrebările următoare:Cazul Acuzativ: "despre cine?; despre ce?; pentru cine?; pentru ce?"Cazul Dativ: "cui?"Complementul indirect poate fi exprimat prin: Complementul indirect arată obiectul asupra căruia se răsfrânge indirect acțiunea exprimată de verb. Se clasifică în: Complementul indirect în dativ (cui?) se exprimă
Complement indirect () [Corola-website/Science/311116_a_312445]
-
Exemple: (vb. subst.) (pron. dem. D vb.) Complementul indirect cu prepoziție (pe ce?, pe cine?, cu cine?, cu ce?, de cine?, de ce?, pentru cine?, pentru ce?, despre cine?, despre ce?) se exprimă prin: a) substantive, pronume sau numerale in cazul acuzativ cu prepoziție; Exemplu: (vb. prep. + pr. pers. Ac.) b) verb la un mod nepersonal; Exemplu: (vb. vb. la supin) c) adjectiv precedat de prepoziție; Exemplu: (adj. Ac.) Există un tip special de complement indirect în genitiv, exprimat prin substantive, pronume
Complement indirect () [Corola-website/Science/311116_a_312445]
-
nominal prin care se identifică sau se califică subiectul. Numele predicativ este o parte de propoziție care se prezintă sub două feluri: Numele predicativ se exprimă prin: a) substantiv comun sau propriu in cazurile Nominativ, Genitiv (cu sau fără prepoziție), Acuzativ (cu prepoziție) si Dativ (cu prepoziție): b) adjectiv propriu-zis, la orice grad de comparație, in cazul Nominativ: c) pronume de orice fel,în aceleași cazuri ca si substantivul: Pronumele personale pot fi și în Dativ posesiv precedate de prepoziție cu
Predicat nominal () [Corola-website/Science/312343_a_313672]
-
propriu-zis, la orice grad de comparație, in cazul Nominativ: c) pronume de orice fel,în aceleași cazuri ca si substantivul: Pronumele personale pot fi și în Dativ posesiv precedate de prepoziție cu regim de Genitiv: d) adjectiv pronominal posesiv în Acuzativ precedat de prepoziție cu regim de genitiv: e) numerale diferite în aceleași cazuri ca și substantivul: f) verb, la modurile infinitiv, supin, participiu, și gerunziu acordat: g) adverb sau locuțiune adverbială: h) interjecție Numele predicativ mai poate fi exprimat și
Predicat nominal () [Corola-website/Science/312343_a_313672]
-
nici un semn de punctuație. Dacă este așezată înaintea regentei, ea poate fi despărțită prin virgulă, pentru a evidenția un anumit aspect al comunicării. Unele completive directe pot fi reluate sau anticipate în regentă, prin formele neaccentuate ale pronumelui personal în acuzativ. Exemplu: Verbele “a întreba”, “a ruga”, “a învăța”, “a anunța”, “a asculta”, “a sfătui” se construiesc cu două completive directe, sau pot avea un complement direct și o completivă directă. Exemplu:
Propoziție completivă directă () [Corola-website/Science/309931_a_311260]
-
prestate. Este, de obicei, principala formă de plată asupra căreia se concentrează angajatul și angajatorul ca parte a negocierii contractului de muncă. În vechime, una dintre formele timpurii de remunerație era sarea (cuvânt moștenit din latină: "sal", "salis", iar în acuzativ "salem"). Cuvântul din este un împrumut din : „suma de bani pentru cumpărarea sării, data soldaților, slujbașilor; soldă” (Pliniu cel Bătrân); „indemnizație dată magistraților”; „salariu, onorar” (Seneca), eventual, prin intermediul cuvântului din :„salariu”. Potrivit lui Jean Fourastié, originea termenului o găsim într-o
Remunerație () [Corola-website/Science/301487_a_302816]
-
compus), două număre (singular și plural, există și rămășițe ale dualului), trei persoane (eu/noi, tu/voi, el/ei), două aspecte (perfectiv și imperfectiv), trei moduri (indicativ, imperativ și condițional), trei diateze (activă, pasivă și reflexivă), șapte cazuri (nominativ, gentitiv, acuzativ, dativ, instrumental, locativ și vocativ) și trei genuri (masculin, feminin și neutru, feminin și neutru schimbând în așa-numit „nemasculin” la plural). Limba poloneză este unica limbă slavă în care atât în limbajul comun cât și literar se poate pune
Gramatica limbii poloneze () [Corola-website/Science/314580_a_315909]
-
una sau mai multe rădăcini implantate în regiunea alveolara a oaselor maxilare (maxilar și mandibulă), și destinat îndeosebi la tăierea, la zdrobirea și la măcinarea alimentelor. Cuvântul românesc dinte este moștenit din limba latină: "dens" (nominativ), "dentis" (genitiv), iar la acuzativ: "dentem", având același sens ca și în limba română. În latină, provine din rădăcina indoeuropeană comună (reconstruită) "°d-", "°ed", "°denk" sau "°dent" („"a mușca"”, „"a mesteca"”), de unde au ieșit, între altele, cuvintele "όδούς" (odous), plural: "έδοντες" (edontes) și "όδοντος" (odontos
Dinte () [Corola-website/Science/314816_a_316145]
-
poziția adjectivului calificativ; adjectivul demonstrativ; adjectivul posesiv și omiterea articolului în cazul posesivelor care însoțesc substantive indicând înrudirea; adjectivul nehotărât; gradele de comparație - forme sintetice; ● Numeralul: cardinal, ordinal (formarea); folosirea numeralului ordinal (exprimarea secolelor); distributiv; colectiv, multiplicativ; ● Pronumele personal în acuzativ cu și fără prepoziție; pronumele în dativ cu și fără prepoziție; pronumele relativ; locul pronumelor combinate cu în grupurile verbale, propoziția asertivă și imperativă; pronumele de politețe; pronumele demonstrativ; particulele pronominale ci, ne; pronumele posesiv; pronumele interogative; pronumele nehotărâte; ● Verbul
ANEXE din 29 august 2014 la Ordinul ministrului educaţiei naţionale nr. 4.430/2014 privind organizarea şi desfăşurarea examenului de bacalaureat naţional - 2015. In: EUR-Lex () [Corola-website/Law/265833_a_267162]
-
serviciului care era însărcinat cu pregătirea Poloniei la adoptarea monedei unice, prelungind acest termen "sine die". Acordul în număr al substantivelor și adjectivelor este destul de complex în limba polonă, întrucât există mai multe feluri de plural. La nominativ și la acuzativ (cazurile care exprimă noțiunile de subiect și de obiect), se folosesc formele "złoty", "złote" sau "złotych" și formele "grosz", "grosze" sau "groszy":
Zlot polonez () [Corola-website/Science/296629_a_297958]
-
limbii poloneze este în general fonemică, cu unele excepții (de exemplu, poate fi scris "ż" sau "rz"). Poloneza este o limbă flexionară și păstrează sistemul protoslav de șapte cazuri pentru substantive, adjective și pronume: nominativ ("mianownik"), genitiv ("dopełniacz"), dativ ("celownik"), acuzativ ("biernik"), instrumental ("narzędnik"), locativ ("miejscownik") și vocativ ("wołacz"). Există două numere: singular și plural. În trecut a existat și numărul dual. Rămășițele lui sunt vizibile în flexiunea numeralelor. Sistemul polonez al genurilor este foarte complicat din cauza combinației a trei categorii
Limba poloneză () [Corola-website/Science/296627_a_297956]
-
particularități gramaticale ale limbilor germanice mai vechi și se aseamănă cu norvegiana veche din perioada anterioară simplificărilor flexionare, asta datorită izolării sale față de țările scandinave. Islandeza modernă încă este o limbă flexionară, păstrând patru cazuri gramaticale: nominativ, genitiv, dativ și acuzativ. Substantivele pot avea trei genuri: masculin, feminin și neutru. Există două paradigme principale pentru fiecare gen: cea tare și cea slabă, care sunt, în plus, împărțite în paradigmele mai mici, conform unor criterii diverse (precum schimbări fonetice, grupurile consoanelor, etc.
Limba islandeză () [Corola-website/Science/296647_a_297976]
-
că în limbă cuvintele au relativ puține flexiuni. Există două genuri, dar niciun caz gramatical, și se face distincție între plural și singular. Analize mai vechi indică prezența cazurilor nominativ și genitiv și de asemenea există câteva urme ale cazurilor acuzativ și dativ. Adjectivele sunt comparate ca în engleză și sunt declinate în conformitate cu gen, număr și definitudine. Definitudinea substantivelor este marcată în primul rând prin sufixe, și de asemenea prin articole hotărâte sau nehotărâte. Din punctul de vedere al prozodiei, suedeza
Limba suedeză () [Corola-website/Science/296642_a_297971]
-
mult mai complex de cazuri gramaticale și deja moștenise sistemul tipic germanic al genurilor. Substantivele, adjectivele, pronumele și anumite numerale erau declinate în patru cazuri. În afară de cazul nominativ, care a rămas, au existat cazurile genitiv (mai târziu posesiv), dativ și acuzativ. Sistemul de genuri era asemănător cu cel al limbii germane moderne, având genurile masculin, feminin și neutru. Genurile masculin și feminin s-au unit ulterior pentru a forma un "gen comun" împreună cu sufixul "-en" și cu articolul hotărât "den", în contrast cu
Limba suedeză () [Corola-website/Science/296642_a_297971]
-
biserică la rit spre aspectul familial al schimbului de cadouri sau, pentru copii, „darurilor de la Moș Crăciun”. Mulți cercetători (Pericle Papahagi, Vasile Pârvan, Sextil Pușcariu, Theodor Capidan, Nicolae Drăganu), consideră că termenul provine din latinescul "calatio" cu forma sa de acuzativ "calationem". La romani prin "calatio" se înțelegea convocarea poporului de către preoții păgâni în fiecare zi de întâi a lunii pentru anunțarea sărbătorilor din luna respectivă, și, prin extindere, "sărbătoarea" în general, căci cea mai importantă calatio era aceea de la 1
Crăciun () [Corola-website/Science/296839_a_298168]
-
lui Hristos. Datele la care se sărbătorește Crăciunul sunt orientative, pentru că nu se știe data exactă a nașterii lui Iisus. Alți cercetători (între care Aron și Ovid Densusianu, Al. Rosetti, Al. Graur ș.a.) derivă cuvântul Crăciun din etimonul "creatio" (cu acuzativul "creationem", în latina vulgară "creation"/"creatiun") deci ziua creării sau a facerii lui Isus. Deși s-ar putea obiecta că acesta ar fi o concepție ariană (care socotește că Fiul este o creatură a Tatălui), se poate răspunde că poporul
Crăciun () [Corola-website/Science/296839_a_298168]
-
de artiști greci: în picioare, cu pași mari înainte, cu un fulger nivelat în mâna dreaptă ridicată sau așezat pe un tron în măreție. Numele zeului în nominativ este Ζεύς Zeus / zdeús /. Acesta este încovoiat după cum urmează: vocativ: "Ζεῦ" / zeu; acuzativ: "Δία" / Día, genitiv: "Διός" / Diós, dativ: "Διί" / dii. Zeus este continuarea grecescului de * Di̯ēus, numele zeului proto-indo-european al cerului în timpul zilei, de asemenea, numit * "Dyeus ph2tēr". Zeul este cunoscut în altă denumire ca Rig Veda ("Tatăl Cerului") sau
Zeus () [Corola-website/Science/296865_a_298194]
-
numai nearticulat, ci și articulat cu articol hotărât: "omlu atsel bun" sau "omlu atsel bunlu" „omul acela bun”. Formele pronumelui personal de persoana I și a II-a singular pentru exprimarea subiectului în graiurile din nord pot fi cele de acuzativ, "mine/mini", respectiv "tine/tini", în locul lui "io". Caragiu Marioțeanu 1997 chiar le recomandă ca normă: mini lucredzu", tini lucredz", „eu lucrez, tu lucrezi”. În schimb în graiurile din sud se folosește uneori "io" la acuzativ: "fără di io" „fără
Limba aromână () [Corola-website/Science/296849_a_298178]
-
pot fi cele de acuzativ, "mine/mini", respectiv "tine/tini", în locul lui "io". Caragiu Marioțeanu 1997 chiar le recomandă ca normă: mini lucredzu", tini lucredz", „eu lucrez, tu lucrezi”. În schimb în graiurile din sud se folosește uneori "io" la acuzativ: "fără di io" „fără mine”. Complementul direct exprimat prin pronume personal se folosește în general fără prepoziție: "nu ti voi tine" „nu te vreau pe tine”. Este mai frecventă decât în română anticiparea cu pronume personal formă neaccentuată a complementului
Limba aromână () [Corola-website/Science/296849_a_298178]
-
casă";"ğăr" „vecin"). Substantivele articulate primesc articolul proclitic /al-/, din care atât /a/ cât și /l/ pot fi asimilate de sunetele din apropiere. Substantivele nedeterminate sunt marcate în general prin sufixul /-n/, care se numește "tanwīn": nominativ: "walad" (un copil); acuzativ: "walad" (pe un copil); genitiv: "walad" (unui copil). [[Adjectiv]]ele în araba literară au marcă pentru caz, număr, gen, așa cum au și substantivele. [[Pronume]]le în araba literară au marca pentru persoană, număr și gen. Există două tipuri, și anume
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
relative, nehotărâte și generale. În funcție de părțile de vorbire pe care le pot înlocui, pronumele se împart în substantivale, adjectivale și numerale. Se consideră tot pronume și ceea ce gramaticile românești consideră adjective pronominale. Pronumele personale prezintă particularitatea că formele cazuale în afară de acuzativ nu se formează de la nominativ + un sufix cazual, ci se folosesc desinențele cazuale, la care se adaugă sufixele posesive pentru obiectul posedat. Exemplu: "én" „eu”, "nálam" „la mine”, "velem" „cu mine” etc. Spre deosebire de limba română, în maghiară există numai pronume
Limba maghiară () [Corola-website/Science/297059_a_298388]
-
Mai mult, datorită cunoscutul schimb de sunete, terminațiile variate ale adjectivelor definite ("n") au fuzionat până când au mai rămas doar două terminații ("-e" and "-en") folosite pentru exprimarea unei categorii flexionare din cele șasprezece (masculin/feminin/neutru/plural împreună cu nominativ/acuzativ/dativ/genitiv - germana modernă unește toate genurile la plural). Terminațiile adjectivelor indefinite ("a/ō") au fost mai puțin afectate de către schimbul de sunete, așadar au mai rămas șase terminații ("-, -e, -es, -er, -em, -en"), distribuite într-un așa fel încât
Limbi germanice () [Corola-website/Science/296679_a_298008]
-
fix. Schimbarea terminației substantivelor și adjectivelor este numită „declinare”, iar cea a verbelor, „conjugare”. Există cinci declinări ale substantivelor și patru conjugări ale verbelor. Cele șase cazuri ale substantivului sunt nominativ (folosit pentru subiecte), genitiv (arată posesia), dativ (complemente indirecte), acuzativ (complemente directe), ablativ (folosit cu câteva prepoziții) și vocativ (folosit pentru adresare). În plus, pentru unele substantive există cazul locativ folosit pentru a arăta un loc (înlocuit de obicei cu ablativul), dar acest împrumut de la indoeuropeni este de găsit doar
Limba latină () [Corola-website/Science/296747_a_298076]