5,949 matches
-
Pe coperta a patra este reprodus un fragment din lucrarea cunoscutului scriitor Dinu Săraru, Râmnicul meu. Articolele în proză (eseurile) și poeziile sunt însoțite de reproduceri după lucrări ale artiștilor plastici prezenți la vernisaje în edițiile anterioare ale „Rotondei Plopilor Aprinși”, semnate de pictori iluștri: Alexandra Meiloiu „Dansul mării”, Tudor Meiloiu „Visul Păsării” și „Muzicalitate”, Gheorghe Dican „Dialog” și „Stâncă și flori pe Valea Sohodolului”,, Dan Cioca „Pasărea Paradisului” și „Fără titlu”, Consuella Meiloiu „Lacrimi de anemone”și „Totem”, Marin Răducu
O CARTE-TEZAUR, DAR SCRIITORICESC PENTRU UN ORAŞ VOIEVODAL de ELENA TRIFAN în ediţia nr. 1797 din 02 decembrie 2015 [Corola-blog/BlogPost/383200_a_384529]
-
a avut curajul să înființeze și să țină în viață de peste un sfert de secol primul cotidian privat, independent din România post-comunistă, Curierul de Vâlcea, animator cultural de anvergură europeană, fondator al Festivalului Internațional de Literatură și Artă Rotonda Plopilor Aprinși” (Eliza Roha); „El, scriitorul, nu cunoaște moartea/ Și din adânc, străfulgerat de dor,/ Desface aripile visului spre poarta/ Din el - Neordinar Cuvântător.” (Lidia Grosu). „Râmnic, orașul domniei mele...” este o carte care ne apropie de trecut și prezent, dar care
O CARTE-TEZAUR, DAR SCRIITORICESC PENTRU UN ORAŞ VOIEVODAL de ELENA TRIFAN în ediţia nr. 1797 din 02 decembrie 2015 [Corola-blog/BlogPost/383200_a_384529]
-
-ndură Printre săruturi plîngem uneori. Ne învelim ca de sfîrșit de lume Unul cu altul spre a ne salva, Cu brațe-ntinse ne strigăm pe nume, De parc-un vînt ciudat ne-ar separa. Și te străbat cu facla mea aprinsă, Ca pe o beznă-a unui vechi mister, Tu, poarta vieții mele, proaspăt ninsă, Mai scîrțîind prin viscol și prin ger. Și mă cuprinzi, în tremur, ca o floare, Ce se hrănește chiar cu carnea mea... Atunci mă dărui ție
DRAGOȘ NICULESCU [Corola-blog/BlogPost/383096_a_384425]
-
cine se-ndurăPrintre săruturi plîngem uneori.Ne învelim ca de sfîrșit de lumeUnul cu altul spre a ne salva,Cu brațe-ntinse ne strigăm pe nume,De parc-un vînt ciudat ne-ar separa.Și te străbat cu facla mea aprinsă,Ca pe o beznă-a unui vechi mister,Tu, poarta vieții mele, proaspăt ninsă,Mai scîrțîind prin viscol și prin ger.Și mă cuprinzi, în tremur, ca o floare,Ce se hrănește chiar cu carnea mea...Atunci mă dărui ție
DRAGOȘ NICULESCU [Corola-blog/BlogPost/383096_a_384425]
-
mării, izbind stâncile cu sirene, Irina, îmbrăcată într-o rochie cu solzi aurii, sclipitori, cu o pelerină bleumarin și un șal alb, apăru dintre valuri, precum Afrodita din spuma mării, ținând în dinți un fir de trandafir de un roșu aprins. Fața îi era ascunsă de o voaletă neagră. În clipocirea valurilor, din dreptul stâncilor, răzbătea o melodie magică a unui tangou ritmat și misterios. Irina înaintă spre separeu, dansând în pași cadențați, pasionali, cu frângeri de trunchi senzuale. Cei din
CANAL DE AUTOR [Corola-blog/BlogPost/383088_a_384417]
-
mării, izbind stâncile cu sirene, Irina, îmbrăcată într-o rochie cu solzi aurii, sclipitori, cu o pelerină bleumarin și un șal alb, apăru dintre valuri, precum Afrodita din spuma mării, ținând în dinți un fir de trandafir de un roșu aprins. Fața îi era ascunsă de o voaletă neagră. În clipocirea valurilor, din dreptul stâncilor, răzbătea o melodie magică a unui tangou ritmat și misterios. Irina înaintă spre separeu, dansând în pași cadențați, pasionali, cu frângeri de trunchi senzuale.Cei din
CANAL DE AUTOR [Corola-blog/BlogPost/383088_a_384417]
-
o jumătate de oră. După plecarea lor, liniștea își găsi locul în mijlocul peisajului de iarnă, în timp ce luminile de pe stradă se aprinseră una după alta, luminând peste tot. Cerul avea o culoare bleumarin-alburiu din cauza fulgilor de nea ce sclipeau în luminile aprinse, și alunecau cu viteză să îmbrățișeze pământul și Dunărea, din nou. Covorul alb de zăpadă începuse să strălucească pe alocuri, în timp ce viscolul se dezmorțea ușor din ațipeală și începea să alunge neaua în aer, de pe crengile pomilor. Gerul se ascuți
COCOSANA ŞI ANOTIMPUL ALB de MIHAELA MOŞNEANU în ediţia nr. 1147 din 20 februarie 2014 [Corola-blog/BlogPost/383245_a_384574]
-
purtătorul măștii. Putea să mi se întâmple ceva rău. Probabil că i s-a întâmplat necunoscutului, nu a mai apărut în serile următoare. A luat o altă înfățișare sau, poate, nu a mai venit. Azi-noapte, lumina, în donjon, a fost aprinsă... Nu exclud totuși posibilitatea infimă a unei confuzii privind identitatea Măștii. M-am obișnuit să construiesc scenarii, e îndeletnicirea mea, de fapt. Cel mai bine ar fi să părăsesc Stațiunea, am intrat într-un joc periculos și stupid. Ce mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
au fost călcați în picioare. Chiar au primit și destule măciuci, de vreme ce patru au fost găsiți morți, iar nouă și-au dat duhul pe urmă. Mulți au rămas betegi. Întregi sau nu, cei scăpați au fost goniți, casele lor mici aprinse. Magistratul a dat o Ordonanță prin care întoarcerea lor în Stațiune e interzisă pentru totdeauna. Un punct câștigat de acesta: i-a prefăcut pe târgoveți din asasini în justițiari; îl vor urma, așa crede... § Ai ucis piticii. I-ai schilodit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
medicamente, se apropie de el și mai mult. — Care este natura răului care te mistuie? Îl Întrebă, ca și când ar fi Încercat să pătrundă, prin poarta ochilor, În suferința lui. — Bila neagră, revărsată În vene. Îmi arde fruntea ca o lavă aprinsă, răspunse Dante anevoie. O străfulgerarea luci În ochii lui Teofilo. — Poate că dispun de ceva... de un leac nou, zise el. Părea fericit că avea ocazia să-i fie de folos unui bărbat atât de prețuit și, În același timp
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
gestul unui scelerat. Uiți, se vede treaba, că nu ești În lanțuri numai prin benigna răbdare a Bisericii, care Încă nu și-a Încheiat socotelile cu domnia ta. Își Împinse către el inelul, lovindu-l peste gură, În timp ce, cu ochii săi aprinși, Îi impunea să i-l sărute. Dante sărise și el În picioare, cu mâinile Întinse spre grumazul celuilalt, care Își retrăsese instinctiv capul Între umerii masivi, ca o broască țestoasă care se apără de un corb. Degetele priorului nu izbuteau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
citise. Da, chiar el. Ai ascultat vreodată o predică de-a lui, În biserica celor Patruzeci de Mucenici? Te asigur că sunt emoționante. Meșterul Ambrogio era și dânsul fascinat de ele. I-am văzut deseori Împreună, adânciți Într-o conversație aprinsă. Căpitanul zâmbi. — Poate că omul nostru din Como era un credincios. Cetatea voastră pare să atragă sufletele cuvioase, precum Angiolieri. Rostise ultimele cuvinte cu un sarcasm evident. — Mda, messer Cecco, zise Încet priorul. Un poet bizar și un om deopotrivă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
credincioși se mărginiseră să Îi arunce câte o privire bănuitoare, de Îndată potolită de tonul confidențial al predicatorului. După acel scurt salut, părea că și Bruno uitase de dânsul. Își desprinsese privirea, Întorcându-se cu fervoare la predică, cu ochii aprinși Îndreptați către cer. Trebuia să fie spre sfârșit, judecând după tonul său concluziv. Dar, chiar și așa, poetul nu avu nici o dificultate În a-i recunoaște imediat sursa. În acel moment, spunea ceva În legătură cu etapele succesive ale vieții omului pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
rumeguș epuiza cu repeziciune obiectul atenției lor. — Vezi cum ispitesc trupul cele șapte Păcate capitale? Numai că cele șapte Virtuți nu le lasă să-l ia pe bietul om! mai exclamă mojicul, care părea să nu piardă nici o replică din aprinsa dispută. — De ce trebuie salvată de la iad păpușa aceea? Întrebă priorul, devenit curios ca urmare a certitudinilor granitice ale interlocutorului său. — Nu pricepi? Și-a mărturisit păcatele, s-a căit! — Și e de ajuns ca să se salveze? O lăcrimioară? — Desigur, dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
ridică din adăpost și o luă la goană către pod. Încotro pleci, priorule? Îl Întrebă din urmă glasul alarmat al lui Bargello. Acolo sunt Negrii! Ai Înnebunit? Dante o luase pe scurtătură spre Ponte Vecchio. În jur auzea strigătele din ce În ce mai aprinse ale rebelilor. — De ce alergi spre ei? Fugi? Fugi și domnia ta? Poetul continuă să alerge. Bargello avea să plătească și insultele acelea. Dar acum nu era vreme. Îi revenise În minte o amintire din copilărie, când mergea pe pod cu ceilalți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
și exuberanți, spun tot ce știu și Încă ceva pe deasupra despre acel cineva glorios și exemplar, cu un aplomb evocativ care ar suna Înduioșător dacă n-ar fi puțintel cam ridicol prin exces. Bănuisem Întotdeauna În belșugul lor de vorbe aprinse dacă nu convingerea, măcar speranța secretă că o părticică din prestigiul celebrităților În cauză se transferă și asupra empiricilor lor exegeți, prin simplul fapt că și unii, și alții aparțin aceleiași geografii. Nu și aceleiași istorii, e adevărat, dar asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
martie 1314, este dat pradă flăcărilor ultimul său Mare Maestru, Jacques de Molay. Cu acestea, istoria oficială a cavalerilor templieri ia sfârșit; Începe legenda. Și Începe spectaculos: blestemul vituperat de către Jacques de Molay la adresa regelui și a Papei pe rugul aprins prinde să-și facă efectul cu o stranie operativitate. După circa o lună, pe 20 aprilie, Clement al V-lea moare sufocat, iar În noiembrie, același an, Filip cel Frumos suferă la vânătoare un accident letal. Aceeași soartă o au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
Celorlalți li se servea pe tavă calea spre o lume desăvârșită, nimic nu-i mai oprea să consemneze reușita experimentului și să tragă obloanele laboratorului: adio și n-am cuvinte... Ce tulburare Îngrijorată trebuie să fi copleșit Centrul, ce dezbateri aprinse, ce căutări disperate de soluții pentru contracararea efectelor posibile ale ideii domnului Fukuyama! Nu mi-ar fi plăcut să fiu În pielea lui atunci: cred că s-a plimbat o vreme nu cu o sabie de Toledo, ci cu un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
din noaptea precedentă și s-o urmez Întocmai. Uneori, reușeam. Precaritatea luminii de care dispuneam reprezenta totuși un impediment serios. Nu-mi puteam face o idee despre configurația locului pentru că, la maximum doi metri de mâna În care țineam bricheta aprinsă, Întunericul Își reintra viguros În drepturi. Tot bâjbâind de colo colo, mă mai pricopsisem și cu teama că gazul se va sfârși Înainte de vreme, cu toate că, la plecare, alesesem dintre cele câteva brichete pe care le aruncam neglijent În geamantan la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
aveam nevoie și pentru Întoarcere. Din precauție, În primul rând, și din frica de a nu mă rătăci și de a nu fi În cameră la miezul nopții, când avea să mă caute Eveline, În al doilea, nu țineam flacăra aprinsă tot timpul, pășind mai mult prin beznă și redeclanșând-o doar din când În când. Idee falimentară, fiindcă mi-a indus o spaimă nouă: dacă se termină piatra? Pe asta n-o mai verificasem la plecare. Și tot așa... Vreau să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
și trebuie să rostesc din nou ceva cu glasul lui Wagner, iar de data asta nu-mi mai iese, ce mă fac? Peste două-trei ore urma să revin aici Însoțit de Eveline; am fi găsit poarta la perete și lumina aprinsă - veselie mare: explicații, anchete, poate chiar mult mai rău. Am rămas nemișcat, holbându-mă către locul unde colosul metalic se resorbise fantomatic În perete. Ce avea de gând bestia? Mi-am tras În gând o palmă morală și un perdaf
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1884_a_3209]
-
la mătușa Despina care-l scăpase de râie, la toți cei care, într-un fel sau altul, îi desăvârșiseră personalitatea. Tuturor acestora le aducea acum mulțumire în cuget și se gândea, în timp ce Cosette se apropia zâmbitoare, cu ochii ei negri, aprinși, că va trebuie să facă mult mai mult pe viitor, să muncească mai cu sârg, să fie mai activ, ca să răsplătească astfel încrederea pe care cei de-acasă o aveau în el. Episodul 56 COSETTE — Vino după mine! - îi șopti
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
crâșma lui Kir Haciaturian. Broanteș ridică uimit ochii. — Da, da, nu te mira - spuse Cosette - sunt pedepsită pe viață. Turcii, care au atât de dezvoltat simțul eternității, nu dau pedepse decât pe viață, ori pe moarte. De aceea - șopti Cosette aprinsă - te rog, ia-mă cu tine în Moldova! Vreau să scap de aici! Mi-e dor de clinchetul tălăngilor, de susurul izvoarelor, de mugetul zimbrilor, de zborul berzelor care se duc în țările calde, de oamenii care se uită după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
nu i-am mai scris. Sună. — Cine-i? — Lumina. — Un moment. Mă Întorc În cameră să sting veioza. S-a Întunecat brusc, deși e ora zece dimineața. Deschid. — Vai, cum m-ai speriat, doamna Oprișan. — Te-am prins, aveai lumina aprinsă, așa-i? — Nu, numai veioza, tocmai scriam ceva și... — Eh, lasă, lasă, ce te-ai fîstîcit așa, că n-am să te torn io, că nici dumneata, dacă te rugai de ceva nu m-ai refuzat. — Știu, dar uite că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
D. deschide ochii. În cameră e liniște deplină. Pe masă au rămas cîteva farfurii cu resturi de friptură, foi de salată mînjite de maioneză, pahare, unele Încă neîncepute În care lumina filtrată a lampadarului face să pulseze o inimă roșie, aprinsă, altele abandonate la jumătate cu vinul adormit În așteptare și cele goale, transparente ca suflarea unui muribund. Exitus. Domnul D. se ridică din fotoliu ușor, pe fața destinsă apare un zîmbet șmecheresc de puști care pune la cale o șotie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]