KorAP: Find »[drukola/base=căpetenie & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...42 43 44 ...122 >

3,031 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555

veni pe terasă. îl târâse cu el pe tânărul barbar, căruia îi porunci să se așeze rezemat de balustradă. — Iată-mă, domina! îi spuse. Hippolita făcu semn către războinicul din curte. — Privește, spuse, vin încoace. într-adevăr, cel ce părea căpetenia barbarilor se apropia de redută, însoțit de doi dintre ai săi, dintre care unul cu o torță în mână, deși nu era nevoie, dat fiind că incendiul rezolva într-un mod dramatic orice problemă de iluminare. Oricum ar fi fost

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
mine. Dacă oamenii mei sparg poarta aceea, n-or să cruțe pe nimeni, iar tu o să ai soarta cea mai cumplită. Atunci, el o să moară! strigă Mabertus, înșfăcându-l de păr pe prizonier și obligându-l să se ridice, astfel încât căpetenia barbară să-l poată vedea. Pentru aceasta, îi ceru lui Clemantius să se apropie cu felinarul, după care, ținând daga ascuțită la gâtul băiatului, îi spuse Hippolitei: — Cred că băiețașul asta e fiul lui. Să dea cerul să fie așa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
răspunse fără întârziere, căci Mabertus îi sucea un braț la spate, dar Hippolita, deși nu înțelegea ce spuneau, observă că vocea sa era frântă, de teamă sau mai degrabă de rușine. Cei doi schimbară câteva cuvinte pe un ton aprins: căpetenia barbară părea mâniată, băiatul părea evident stânjenit și dădea impresia că se justifica. Imediat după aceea, bătrânul războinic schimbă câteva cuvinte cu oamenii din suita sa. Hippolita profită ca să-l întrebe pe soldat dacă înțelesese ceva din acel dialog însuflețit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
și dădea impresia că se justifica. Imediat după aceea, bătrânul războinic schimbă câteva cuvinte cu oamenii din suita sa. Hippolita profită ca să-l întrebe pe soldat dacă înțelesese ceva din acel dialog însuflețit. Mabertus răspunse, făcând semn cu bărbia spre căpetenia barbară. După cum îmi închipuiam, băiatul e fiul lui. L-a certat: i-a spus, după câte am înțeles, că a fost un prost că s-a lăsat prins. Sunt în mod cert burgunzi de dincolo de râu și am motive să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
soarelui și numai dacă o să fiți suficient de departe de aici. Eu însumi o să-l conduc până lângă tabăra ta. Alte proteste se auziră din rândurile barbarilor. Hippolitei îi păru că Geremar, care se găsea doar cu un pas în urma căpeteniei sale, schimbase cu jumătate de gură câteva cuvinte critice, poate chiar sarcastice, cu cei de alături. Nu putea auzi cuvintele sale, însă văzu, ca o confirmare, reacția fulgerătoare a lui Reinwalt. într-o clipită, acesta își trase calul îndărăt, puse

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
lui Reinwalt se apropie de el, cu privirea ațintită asupra taberei. Mabertus îl observă din semiîntuneric: îl vedea încruntat, cu siguranță rușinat de întoarcerea aceea dezonorantă. Cunoștea destul de bine mentalitatea barbarilor încât să-și imagineze că tânărul acela - fiul unei căpetenii puternice și temute - s-ar fi simțit obligat să caute tot restul vieții sale să-și răscumpere situația stânjenitoare în care se găsise cu o noapte înainte: capturându-l, Mabertus îi pătase pentru totdeauna reputația sa și îi schimbase în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
De ore întregi, în luminișul larg, nu departe de sălașul lui Ambarrus, căuta să deprindă cu un marș cât de cât ordonat toată grămada aceea de zdrențăroși ce nu erau dispuși să depună nici cel mai mic efort și căreia căpetenia lor îi pusese pretențiosul nume de „Legiunea Bagaudica“. Membrii săi, de altfel, o numeau, cu mai mult realism, „Legiunea Mâța Moartă“, după însemnul pe care, în lipsă de mai multă inspirație, ei înșiși și-l aleseseră încă din prima zi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
însemn, războinicii lui Ambarrus, cu armele lor rudimentare și cu hainele mizerabile și pestrițe, ar fi trebuit să se adune și să se încoloneze, să mărșăluiască și să se desfășoare pe câmp ca un adevărat detașament militar. în realitate, întrucât căpetenia lor, conștientă de carențele de instrucție ale armatei sale, le ordonase să se țină strict de îndrumările lui Metronius, bagauzii luau totul foarte puțin în serios și păreau refractari la orice formă de disciplină. Nici mustrările aspre și șuturile pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
Aruncându-i lui Ambarrus o privire furioasă, exclamă: — îi spui cum o să-ți pot face oamenii să se lupte cu hunii, dacă nu sunt capabili nici măcar să stea în rând? îmi spui, ei? Cu degetele înfipte în centura de piele, căpetenia bagauzilor îi susținu privirea. — Trebuie să-i înțelegi. Dacă ar putea să accepte disciplina militară, nu ar fi ceea ce sunt. Câtă vreme dușmanul e încă departe n-o să înțeleagă importanța... — Dar când o să fie aproape o să fie prea târziu! Hunii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
îmbucătură, ai înțeles? Dând înapoi în cercul bagauzilor, Metronius se împiedică într-o scobitură din pământ și căzu pe spate, în râsetele tuturor. în acel moment se auzi vocea lui Ambarrus: — Gata, ajunge, Milone. Omul cu sabia se întoarse către căpetenia sa: — Soldatul ăsta își dă prea multe aere, Ambarrus. După mine... Nu-și termină fraza, fiindcă pumnul lui Metronius îl izbi în plină figură. Scăpând arma, făcu un pas îndărăt, apoi încă unul și se prăvăli pe jos. Se ridică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
bun toată violența asta? Omul acesta curajos e aici ca să ne ajute. E scris că... Metronius, care deja își dezbrăcase bluza, îl împinse deoparte. — Las-o baltă, Divicone. Din partea mea, spuse hotărât către Ambarrus, putem să începem. Dându-se înapoi, căpetenia bagauzilor desfăcu brațele, controlând poziția celor doi adversari; apoi cu un gest scurt al mâinilor, îi invită să înceapă lupta. De îndată, Metronius, ținându-se ușor aplecat înainte și înălțând pumnii ca să se stea în gardă, porni în întâmpinarea adversarului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
să cheme pe cineva, însă Sebastianus întinse mâna și îl opri. — Așteaptă! Mai e ceva ce trebuie să-ți spun. Episcopul îl fixă cu mai multă atenție: — Anume? — Trebuie să te informez - și știrile sunt sigure - că, foarte probabil, Eudoxiu, căpetenia bagaudă, care - probabil știi - a trecut de partea lui Atila, a pătruns în cetate cu câțiva acoliți de-ai lui. Are de gând să te asasineze sau, oricum, să-i ajute pe huni dinăuntru. încă o dată, bătrânul prelat suspină, iar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
atenția și primi în schimb priviri mustrătoare și exclamații de nemulțumire; în final, însă, un bărbat cu fizic impunător, care, sprijinit cu ambele mâini de zid, scruta atent câmpia, le îngădui să se apropie. Bărbatul acela era Sangiban. 15 înfățișarea căpeteniei alanilor îl descumpăni pe Sebastianus. Se afla în fața unui bărbat de statură mai înaltă decât media, cu semne clare de obezitate, dar care părea mai tânăr decât vârsta pe care o avea - după toate aparențele, în jur de patruzeci. Avea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
aprecie Sebastianus - era foarte puțină mișcare, astfel că, de aici de pe ziduri, reușea să identifice santinelele, vigilente și nemișcate, ba chiar să intuiască, în siluetele ce se mișcau într-o parte și în alta, cu pasul mic și grăbit, concubinele căpeteniei hune. Liniștea din zona aceea, în jurul căreia palpita și se vânzolea monstruoasa armată, putea fi asemănată cu liniștea dintr-un ochi de ciclon. Făcând un semn din cap către spectacolul grandios și neliniștitor pe care-l aveau în față, Sangiban

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
două ori pe-atât, romanule, și chiar și așa am putea să greșim, punând mai puțini. După apus, întoarce-te aici pe bastioane: o să vezi cum focurile lor preschimbă noaptea în zi. — Dar cum poate Atila să hrănească atâția oameni? Căpetenia alanilor ridică din umeri: — A avut tot timpul să pregătească războiul ăsta și și-a organizat hunii, imitând sistemul romanilor. Timp de două luni au jefuit jumătate din Galii și au ajuns aici cu turme imense și cu sute de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
trebuie să rămânem aici să fim pavăză vizigoților și Aquitaniei. Ultimele sale cuvinte îl speriară pe Sebastianus, fiindcă păreau să îndreptățească temerile pe care i le dezvăluise Anianus cu privire la încrederea pe care puteau s-o aibă în alani și în căpetenia lor. Pesemne că Sangiban intuia câte ceva din ce gândea el, căci pe chipul său reapăru surâsul amar de mai devreme: Dar nu te teme, romanule, îi spuse, bătându-l pe braț cu o neașteptată familiaritate, n-o să se lase, îi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
prea întinse, năvălind ca un roi de lăcuste prin sate deja devastate și complet părăsite. Nu era o înfrângere: deși cedase terenul în fața Aurelianei, armata își păstrase intactă capacitatea de luptă și se îndrepta în marș forțat către Sena. Toate căpeteniile repetau că Atila avea deja limpede în minte unde avea să se oprească pentru a da bătălia și că alte forțe, răspândite pe întreg teritoriul, se adunau către nucleul armatei, către locul ales dinainte aflat undeva între Sena și Marna

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
ar fi putut-o apuca de oriunde cu ușurință, dat fiind că flutura larg în jurul trupușorului ei slab. Smulgându-i apoi creanga cu care încerca să-l lovească, o ridică pe fată într-o mână și o aduse, râzând, la căpetenia sa. — Lasă-mă! Da’ lasă-mă, brută ce ești! striga în galo-romană, dând zadarnic din mâini și din picioare, dar atentă să țină bine de coasta de miel câștigat cu atâta greutate. Când Odolgan o puse jos înaintea lui Balamber

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
înjghebe un culcuș; iar alții se îndreptau către bivuacurile prietenilor lor, pentru un troc cu diverse bunuri ori doar ca să mai schimbe o vorbă; cu toate acestea, în jurul ei încă mai erau vreo zece hiung-nu, ce se distrau urmărindu-și căpetenia prinsă în confruntarea aceea deloc ușoară. De când n-ai mai mâncat? întrebă Balamber. Două zile, răspunse ea fără a se opri din lucrarea sârguincioasă a fălcilor. — Și părinții tăi?... Unde sunt? Ochii copilei se umeziră. înghiți și lăsă capul în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
capul mare, lent în mișcări, dar acea impresie de moliciune pe care o lăsa oricui îl privea era imediat contrazisă de privirea sa pătrunzătoare și extrem de vie a neliniștitorilor săi ochi mongoli. La fel de crud sau poate chiar mai crud decât căpetenia gepidă de același rang, era total lipsit de umorul acestuia: într-adevăr, nici unul dintre războinicii hiung-nu nu putea spune că-l văzuse vreodată râzând. Cel mult, îl puteai vedea câteodată cum își întinde buzele într-un zâmbet de gheață, neliniștitor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
cu cei care-l slujeau, iar Balamber îi era dator mai mult decât mulți ații. De aceea, și pentru respectul cuvenit, îi veni în întâmpinare împreună cu Mandzuk și Odolgan. Nu trebui să facă prea mult drum, oricum, fiindcă cele două căpetenii curând se opriră în fața sa. Utrigúr, sprijinindu-și ambele mâini pe mânerul argintat al șeii și aplecându-se puțin înainte peste grumazul calului, își arătă surâsul enigmatic în care doar cine îl cunoștea de multă vreme, ca Balamber, ar fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
de bunăvoință satisfăcută. — Salutare, Balamber. astăzi mingan-ul tău s-a comportat foarte bine. Viteazul Uldin ar fi mândru să vadă ce războinic magnific a devenit fiul lui. Balamber își simți inima umplându-se de mândrie. O laudă ca aceea, înaintea căpeteniei unui popor aliat, reprezenta pentru el o mare onoare. Ducându-și mâna la piept, își plecă, în semn de închinăciune, capul. — Mă onorezi, Onegesius. Tu știi că nu cer altceva decât să te servesc și să fiu la înălțimea memoriei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
dușman. La cuvintele acelea, Ardarich și Onegesius schimbară o privire perplexă, apoi gepidul, înălțându-și sprâncenele sure, își întoarse privirea către el. — Să-l urmărim pe dușman, zici? Surprins de nesiguranța ce se citea pe chipul lor, Balamber își privi căpetenia descumpănit, făcând semn cu mâna către apus, unde dușmanii dispăruseră de-acum în întuneric. — Eh, da. Etius e înfrânt, iar dacă regele... Utrigúr îl întrerupse: — Azi am înfruntat doar avangarda armatei lui Etius. Tu ai învins aici, dar francii lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
față, trecem înapoi râul. — Și răniții? — N-ai auzit ce a zis Onegesius? O să facem ce putem, nu? 24 Cortul cel mare al lui Flavius Etius era atât de ticsit, încât numeroșii ofițeri romani prezenți și încă și mai numeroasele căpetenii ale contingentelor barbare stăteau, practic, umăr lângă umăr. O mulțime de bărbați cu arme diferite și îmbrăcăminte diferită, aparținând diferitelor neamuri reprezentate în armată, se adunau în jurul lui Magister militum și al mesei mari de campanie cu tăblia aproape în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
gălbuie. Sebastianus, care avea privilegiul de a se găsi în apropierea lui Etius, se bucura de o poziție avantajoasă. Pentru care era cu siguranță mult invidiat de ceilalți ofițeri mai puțin norocoși, prinși în ultimul rând. Cea mai însemnată dintre căpeteniile aliate era Theodoric, atât pentru stirpea sa neîndoielnic de rang, cât și pentru că vizigoții săi reprezentau ei singuri aproape jumătate din întreaga armată. Se afla alături de Etius, pe care îl depășea în statură cu mai bine de o palmă, și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]