1,183 matches
-
În literatura de specialitate ca diplomație de tipul I (Track I diplomacy), prezentată mai pe larg, alături de celelalte tipuri, În tabelul 12.4. Activitățile caracteristice strategiei de stabilizare a conflictelor se Înscriu Într-o serie largă mergând de la măsuri non coercitive (misiuni de stabilire a faptelor, negociere, mediere etc.) până la măsuri mai constrângătoare, ca, de pildă, sancționarea și arbirtrajul. Printre contribuțiile academice cele mai importante În domeniu se numără Bercovitch (1984; 1996), Zartman (1995), Fisher și Ury (1981), precum și analizele generate
[Corola-publishinghouse/Science/2345_a_3670]
-
multe ori putându-se reacționa abia după ce situația conflictuală ajunge deja În forme avansate. În plus, odată cu declanșarea „războiului Împotriva terorismului”, după 11 septembrie 2001xe "11 septembrie 2001", comunitatea internațională a devenit mult mai interesată de o abordare mai restrânsă, coercitivă și de scurtă durată a conflictelor decât de prevenirea acestora. Menținerea păcii Aceasta este o strategie de intervenție a unei terțe părți prin care părțile implicate sunt separate pentru a le controla acțiunile, cu scopul de a preveni sau pune
[Corola-publishinghouse/Science/2345_a_3670]
-
al Africii de Sud. În alte trei cazuri - Palestinaxe "Palestina" (1984), Insulele Falkland (1982) și tensiunile dintre Iranxe "Iran" și Irakxe "Irak" (1987) -, Consiliul de Securitate a admis existența unei amenințări la adresa păcii și securității internaționale, dar nu a impus nici o măsură coercitivă (Escudero, 2002). ONU a intervenit totuși În aproape 50% din situațiile de criză sau conflicte internaționale din timpul Războiului Rece (Wilkenfeld și Brecher, 1984). Analizele realizate În cadrul International Crisis Behaviour Project 1 sugerează faptul că ONU a acționat mai ales
[Corola-publishinghouse/Science/2345_a_3670]
-
pe fondul globalizării și al fragmentării, regimul internațional de suveranitate se modifică, fiind promovate tot mai frecvent acțiunile pentru apărarea drepturilor fundamentale și a democrației. Pe baza acestor principii, comunitatea internațională a Început să dezvolte un nou tip de diplomație coercitivă, pentru a Împiedica sau limita efectele crizelor umanitare (Ruiz-Giménez, 2005). Intervenții de acest tip au avut loc, de pildă, Între 1990 și 1995, În Irakxe "Irak", Liberia, Somaliaxe "Somalia" și Rwandaxe "Rwanda", mai multe coaliții de state acționând În principal
[Corola-publishinghouse/Science/2345_a_3670]
-
prevenirea conflictelor și procesul de consolidare a păcii ca strategii de lungă durată, utilizând metode și instrumente interdisciplinare. Totuși, după 11 septembrie 2001xe "11 septembrie 2001", se poate observa un interes mult mai mare pentru o abordare de scurtă durată, coercitivă și restrânsă a conflictelor decât pentru prevenirea acestora. Cel mai important actor În domeniul reglementării și gestionării crizelor și conflictelor internaționale rămâne ONU. Comparativ cu perioada Războiului Rece, nu există modificări importante În ceea ce privește structurile internaționale relevante pentru domeniu. În același
[Corola-publishinghouse/Science/2345_a_3670]
-
Printre acestea se numărau cea de „pacificator regional” și cea de „mediator al conflictelor”. Pentru fiecare dintre cele șase funcții, Hill făcea trimitere explicită la cazul iugoslav, arătând că rolul CE a fost „să acționeze ca mediator, inclusiv În mod coercitiv, atunci când pacea Întregii regiuni părea amenințată” și că datorită CE s-au Înregistrat „eforturi diplomatice considerabile și creative În fazele inițiale ale Încleștării” (Hill, 1993, p. 311). Judecând performanțele UE În anii ’90, se poate constata totuși că numai după
[Corola-publishinghouse/Science/2345_a_3670]
-
și justifica. Am în vedere, spre exemplu, modul în care a fost explicată distincția moralism-realism în conceperea și abordarea problemei legitimității politice de Matt Sleat. Așa cum a arătat Sleat, moralismul (cu privire la legitimitatea politică) este concepția potrivit căreia imperativul legitimării forței coercitive este un imperativ moral, atât în sensul că problema legitimității este gândită ca referindu-se la "utilizarea permisibilă a puterii în relație cu anumite criterii în mod explicit morale"79, cât și în sensul că imperativul legitimării reprezintă o "condiție
[Corola-publishinghouse/Science/84953_a_85738]
-
anumite criterii în mod explicit morale"79, cât și în sensul că imperativul legitimării reprezintă o "condiție morală cerută puterii dinafara sferei politice"80. Din perspectiva moralismului, "temeiul pentru care puterea trebuie să fie legitimată" este acela că "utilizarea puterii coercitive într-o manieră care nu respectă libertatea și egalitatea acelor persoane care sunt subiecții ei este inadmisibilă din punct de vedere moral"81. Altfel spus, moralismul "susține că cerința legitimării se ridică pentru că anumite considerații morale au autoritate antecedentă asupra
[Corola-publishinghouse/Science/84953_a_85738]
-
simplul motiv că puterea nu se auto-justifică, în sensul că există o diferență crucială între autoritatea politică și dominația de succes. Imperativul este generat chiar din interiorul politicii ca atare, pentru că el trebuie să fie deja satisfăcut pentru ca o relație coercitivă particulară să poată fi considerată drept o instanță a autorității politice. Din acest motiv, dacă un regim este legitim sau nu este o întrebare în primul și în primul rând politică, nu una morală"83. Pe de altă parte, convingerea
[Corola-publishinghouse/Science/84953_a_85738]
-
rezolva problemele distinctive ale vieții politice (i.e., conflictele, dezacordul, puterea și autoritatea)"27. Într-o afirmație similară tezei pentru care au argumentat Eva Erman și Niklas Möller, Larmore a obiectat că filosofia politică nu poate preciza condițiile în care puterea coercitivă poate fi exercitată în mod legitim (iar un sistem politic nu își poate asigura percepția de legitimitate în fața cetățenilor) fără ajutorul unor "principii ale dreptății prezentate ca având validitate independentă de ordinea politică în sine"28. E adevărat, a opinat
[Corola-publishinghouse/Science/84953_a_85738]
-
legitimării cât mai curând justificarea puterii statului, oricare ar fi aceasta, ca răspuns la exigența legitimării, este cea care trebuie să exprime o moralitate anterioară politicii: ea trebuie să încorporeze o idee despre ceea ce constituie o exercitare dreaptă a puterii coercitive - iar o astfel de idee nu este doar o concepție morală, ci o concepție morală a cărei validitate trebuie să fie înțeleasă ca fiind antecedentă autorității statului, în virtutea faptului că ea servește fundamentării acestei autorități"29. Pentru a sprijini această
[Corola-publishinghouse/Science/84953_a_85738]
-
o tactică extrem de simplă, dar nu mai puțin eficientă: tactica întoarcerii lui Williams împotriva lui însuși. Mai exact, Larmore a întors împotriva lui Williams și a realismului radical teza că, în condițiile modernității, în cadrul căreia exigența exercitării drepte a puterii coercitive sau a onorării de către puterea politică a unor principii morale precum cel al egalității (și libertății) umane fundamentale sunt considerate, pentru a împrumuta un termen utilizat uneori de Williams, "aproape de auto-evidență", o concepție acceptabilă a legitimității politice - și concepția în
[Corola-publishinghouse/Science/84953_a_85738]
-
modernității, niciun stat nu poate pretinde legitimitate dacă nu își tratează toți cetățenii ca liberi și egali, în sensul de a le oferi temeiuri ale autorității sale care "să încorporeze o idee despre ceea ce constituie o exercitare dreaptă a puterii coercitive" și la care, la modul ideal, toți să poată subscrie în mod liber și rațional. Iar filosofia politică, în măsura în care este obligată să răspundă exigențelor modernității, nu poate să ignore sarcina identificării constrângerilor morale ale "exercitării drepte a puterii coercitive". Altfel
[Corola-publishinghouse/Science/84953_a_85738]
-
puterii coercitive" și la care, la modul ideal, toți să poată subscrie în mod liber și rațional. Iar filosofia politică, în măsura în care este obligată să răspundă exigențelor modernității, nu poate să ignore sarcina identificării constrângerilor morale ale "exercitării drepte a puterii coercitive". Altfel spus, în condițiile modernității, filosofia politică nu poate să nu recurgă la principii morale, așa cum vor realiștii. Desigur, a recunoscut Larmore, principiile morale la care face apel sau la care trebuie să recurgă filosofia politică sunt, după cum a insistat
[Corola-publishinghouse/Science/84953_a_85738]
-
în special premisa că, în condițiile modernității, doar liberalismul poate constitui un răspuns adecvat la cerința fundamentală a legitimării 34) - este că, în condițiile modernității, filosofia politică nu poate să ignore sarcina identificării constrângerilor morale ale "exercitării drepte a puterii coercitive". Nimic din ceea ce evidențiază în replică Hall și Sleat nu afectează în vreun fel această concluzie. Într-un cuvânt: replicile celor doi sunt, de fapt, pe lângă subiectul și argumentul aflat în dezbatere. Singura modalitate de a respinge argumentul lui Larmore
[Corola-publishinghouse/Science/84953_a_85738]
-
că acest argument arată - deși eu nu mă număr printre moraliștii care împărtășesc această opinie - că filosofia politică liberală nu este îndreptățită să considere că investigațiile și concluziile sale referitoare la constrângerile morale pe care trebuie să le respecte puterea coercitivă sunt valabile pentru toate statele moderne. El nu afectează însă cu nimic ideea că filosofia politică este îndreptățită și obligată să răspundă exigențelor cetățenilor statelor liberale în teoretizarea condițiilor legitimității politice (fie ele și condiții valabile doar în cazul statelor
[Corola-publishinghouse/Science/84953_a_85738]
-
întrebărilor "ce legitimează coerciția politică?" și "cum anume pot fi îndeplinite aici și acum (ori într-un anume context sau altul) obiectivele fundamentale ale politicii?". Dreptatea trebuie să ajungă să fie tratată drept sinonim al coerciției legitime și al măsurilor coercitive legitime care, într-un context particular sau altul, pot contribui la realizarea obiectivelor fundamentale ale politicii. Iar această transformare a înțelegerii dreptății este necesară, în opinia sa, pentru că teoriile moraliste nu sunt capabile să ne ofere mai mult decât câteva
[Corola-publishinghouse/Science/84953_a_85738]
-
păstrării filosofiei politice în spațiul normativității morale. Am în vedere, desigur, argumentul lui Charles Larmore. Argumentul arată, în mod indenegabil, că, în condițiile modernității (sau, dacă preferați, ale postmodernității, ale modernității târzii etc.), în cadrul căreia exigența exercitării drepte a puterii coercitive sau obligația onorării de către puterea politică a unor principii morale sunt considerate "de la sine înțelese" de cetățeni, filosofia politică nu poate ignora sau abandona sarcina identificării constrângerilor morale ale "exercitării drepte a puterii coercitive". Faptul că cetățenii statelor asiatice moderne
[Corola-publishinghouse/Science/84953_a_85738]
-
căreia exigența exercitării drepte a puterii coercitive sau obligația onorării de către puterea politică a unor principii morale sunt considerate "de la sine înțelese" de cetățeni, filosofia politică nu poate ignora sau abandona sarcina identificării constrângerilor morale ale "exercitării drepte a puterii coercitive". Faptul că cetățenii statelor asiatice moderne (și ai unora dintre statele post-comuniste europene) par să nu fie la fel de exigenți față de puterea politică precum cetățenii statelor liberal-democratice cu tradiție poate cel mult să pună în discuție legitimitatea moralismului universalist ca teorie
[Corola-publishinghouse/Science/84953_a_85738]
-
clădit proiectul liberalismului politic rawlsian, a argumentat Larmore, nu poate fi întemeiat în mod coerent decât în baza principiului egalității de (demnitate și) respect. Nu există niciun alt temei care să poată sprijini ideea potrivit căreia legitimitatea cere ca acțiunile coercitive ale statului să poată fi justificate tuturor cetățenilor care împărtășesc concepții morale, religioase și filosofice rezonabile. Ca atare, liberalismul politic nu poate pretinde că reprezintă o concepție de sine stătătoare (freestanding) în sensul de concepție independentă de orice principii morale
[Corola-publishinghouse/Science/84953_a_85738]
-
esențialistă), care analizează identitatea pornind de la criterii "obiective" amintite mai sus rudenia, etnia, limba, religia, legăturile cu un anumit teritoriu. Promotorii acestui curent printre care Eduard Shils și Clifford Geertz (1972) susțin că aceste date au o "influență covârșitoare și coercitivă" asupra membrilor unei comunități și că identitatea este dobândită o dată pentru totdeauna în urma acestor criterii. Există pe de altă parte viziunea și modul de analiză subiectivist (modernist sau constructivist) ce respinge abordarea statică și deterministă a obiectivismului și pune la
by Adela Elena Popa [Corola-publishinghouse/Science/1048_a_2556]
-
o alegere ideologică, anumite interese față de altele sau/și iii) subordonând (la propriu) puterea diferitelor interese, care, totuși, reușesc să îi țină legați prin diferite strategii (rapoarte de loialitate personale, promisiuni, forme de coerciție etc.). Coaliția este dominantă în ce privește resursele coercitive, de influență, de status, utilizate concret de către actorii prezenți pe arena politică (pentru a atinge propriile obiective). Este așadar, înainte de toate, dominantă în momentul instaurării regimului. Adică nu se elimină posibilitatea ca alte resurse de același tip să existe, dar
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
nou regim de către aceste mișcări-partide totalitare este o excepție, mai mult decât o regulă, în panorama complexă a crizelor democratice (mai ales dacă includem crizele latino-americane: grupurilor paramilitare le este îngăduită preluarea, chiar parțială, a controlului de facto a arenei coercitive). 4. Tranziție și instaurare autoritară Presupunând că a avut loc criza, cu sau fără colapsul regimului democratic, în trecerea la regimul autoritar (tranziție și instaurare) și în transformarea sa internă (consolidare, persistență, criză) se pot analiza cinci procese principale. Tranziția
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
cel puțin două coaliții de actori politici au aceleași pretenții de suveranitate sau de "stăpânire" asupra aceluiași teritoriu și asupra aceleiași comunități politice, dar niciuna dintre cele două nu reușește să se impună în fața celeilalte, nici chiar recurgând la mijloace coercitive. Aspectul poate fi evident dacă ne gândim la procesul prin care s-a ajuns la criză și colaps. Exemplul extrem pentru o asemenea situație de tranziție este cel în care există o suveranitate duală asupra unor părți din teritoriul aflat
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]
-
norme adevărate și proprii care să genereze auto-transformarea: o schimbare, chiar fundamentală, poate surveni de facto fără a fi prezentată explicit. Se poate concluziona că tranziția continuă este, de obicei, mai lentă și graduală; recursul la violență și/sau mijloace coercitive este limitat; noul regim, care se ridică din cenușa celui vechi, prezintă structuri și norme similare, în mare parte, celor precedente, chiar dacă vechiul regim era autoritar și noul regim este unul democratic sau viceversa, adică chiar dacă cele două regimuri aparțin
[Corola-publishinghouse/Science/84945_a_85730]