1,218 matches
-
de zile nu-i îngăduiseră să se întoarcă. Îl întrebă deodată pe funcționar dacă îi putea mulțumi împăratului. Fără să înceteze să zâmbească, acesta îi răspunse că împăratul era obosit și ceruse - nu poruncise - să fie lăsat să se odihnească. Curtenii spuneau că acum Tiberius rămânea ore în șir întins în exedra sau în aulă, nemișcat, învelit cu o pătură și cu câte-o scriere uitată pe genunchi, privind marea. Era foarte obosit, șopteau, era pierdut în singurătate. Dormita îndelung. Din ce în ce mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
ostentativ, și-i spuse cu glas schimbat: Dacă tu îmi îngădui, eu plec. Gajus încuviință; între timp, pretorienii blocaseră deja intrările vilei; mai întâi ocupaseră turnul de semnalizare, împiedicând transmiterea mesajelor. Macro ieși zgomotos împreună cu gărzile sale de corp, în timp ce curtenii lui Tiberius se lipeau de ziduri. Gajus se întoarse cu spatele la camera unde zăcea împăratul mort și, fără să-i arunce vreo privire, se îndepărtă. Îndată alți pretorieni se adunară în jurul lui și-l urmară. După ani de spaimă și precauții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
domine fizic pe cei din legiunile sale. Însă pe chipul lui Macro bucuria se amestecă cu surpriza. Nici unul dintre ei nu știa din ce infern se eliberase cel ce vorbise. Gajus observă chipurile neliniștite, gesturile și privirile pierdute ale vechilor curteni, neatenți, obraznici și sadici până atunci, care tremurau dinaintea neașteptatei dezlănțuiri a puterii militare. Imediat, în atmosfera aceea de lovitură de stat, Macro anunță pentru a doua oară: — Eu plec. Și porni spre Roma. Gajus Caesar reveni pe terasă. Oriunde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
Lucius Anneus și provenea din marea familie Seneca. Era o zi călduroasă, și Împăratul purta o tunică de mătase foarte fină. A fost unul dintre primii șefi de stat care și-au primit oaspeții fără formalități. Seneca aruncă o privire curtenilor, pe zi ce trecea tot mai tineri și mai plini de viață, și, arătând spre veșmintele elegante și pline de fantezie care se îngrămădeau în tribună, declară: — Înțelept, Tiberius a interzis fără milă toate ciudățeniile acestea. De multă vreme nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
fusese cufundată în taină. Gajus Caesar, în schimb, tânăr, foarte vizibil, aclamat cu pasiune de popor la fiecare apariție, tulbura imaginarul colectiv. În apropiere, în mijocul unui grup de prieteni noi, cu toții optimates, Valerius Asiaticus privi nemilos mișcarea vioaie a curtenilor, și spuse blând: — Timpul pierdut cu astfel de jocuri ne e dăruit nouă. Saturninus, bătrânul republican, îi surprinse privirea și lăsă să-i scape o frază fatală: — Trebuie să reacționăm. Valerius Asiaticus îi răspunse printr-o privire și își aminti
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
intangibilă și, totodată, lipsită de apărare: nimeni nu putea ajunge la el dacă nu trecea în prealabil printr-o mulțime de filtre - și totuși, fiecare gest al său era cunoscut, într-o clipă, de sute de oameni. O mulțime de curteni și de tinere superbe, ambițioase se ofereau cu nerăbdare să-l înveselească în timpul liber. Cu răsuflarea tăiată, așteptau ca el să-i aleagă, pentru o noapte sau pentru o oră. La Roma, unii începură să murmure că anumite vile secrete
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
patricieni în drum spre loja imperială, își simți auzul mângâiat de glasul unei femei. Din zilele copilăriei petrecute pe malul Rhenus-ului îi rămăsese instinctul de a fi atent la sunete. „Ai urechea fină“, râdea mama sa. De aceea, trecând printre curteni, surprinse un glas de femeie care șoptea dulce: „Ce tânăr e! Și ne-a schimbat viața...“ Își încetini mersul, se opri să vorbească cu câțiva oameni și se întoarse pe jumătate: glasul venea dinspre masivul tribun Domitius Corbulo, lângă care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
un hohot de râs, ușurat sau din stupiditate. Imediat însă, numele acelea, pomenite într-un discurs vulgar, sporiră neliniștea generală: nu vinul îl făcea pe Callistus să vorbească. În fundul sălii, timidul Helikon se sufoca de spaimă. Între timp, Împăratul, în mijlocul curtenilor care, slugarnici, se prefăceau că nu observă, se lansase într-o discuție licențioasă cu femeia, stând foarte aproape de ea, de gura ei, iar ea râdea fără reținere. Însă Împăratul privea dincolo de părul ei frumos pieptănat și parfumat, spre Calpurnius Piso
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
Tiberius. Toți sunt încă în viață, adăugă. Prin intermediul acelor oameni, puterea senatorială și cea imperială se confruntau acum zilnic. Într-o clipă, Callistus văzu că numărul dușmanilor era copleșitor. Afară, în vechiul atriu din Domus Tiberiana, se înghesuiau funcționari și curteni neliniștiți, fiindcă se răspândise vestea că fuseseră găsite niște secrete din vremea lui Tiberius. Callistus își trecu mâinile slabe pe deasupra foilor. Împăratul spuse: — Nu Tiberius mi-a condamnat familia, ci votul senatorilor, al grupului de optimates, care, imediat după moartea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
alb, care îl alinta cu mângâieri învățate de la sclavele Cleopatrei, și sora sa Drusilla, care îl vizita în vis. În dimineața următoare, pe când trecea cu pasul lui iute, înconjurat de germani, prin cryptoporticus, galeria din spatele sălii isiace, o zări printre curteni pe sora tribunului Domitius Corbulo, Milonia. Îi revăzu părul, și liniștea, și ochii, și mâinile. Își încetini pasul, se opri, se întoarse ca atunci, în tribuna din Circus Maximus. Îi zâmbi și, hotărându-se într-o clipă, îi spuse că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
necontrolate, sentințe plătite, comisioane pentru aprovizionarea militară și pentru lucrările publice, pentru întreținerea străzilor și apeductelor, până și pentru reconstruirea orașelor devastate de cutremure sau inundații. Furturile lui îndelungate începeau să afecteze finanțele imperiale; averea lui scandaloasă stârnea lăcomia celorlalți curteni. Și pe când puterea lui devenea tot mai fragilă, el nu înțelegea că oricui i-ar fi fost ușor să-i dea lovitura mortală. Într-o dimineață de la începutul lui decembrie, cu un soare călduț, senatorul Valerius Asiaticus, așezat în elegantul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
ușile erau deschise zi și noapte și care se numea Cassius Chereas. Zeii acoperiră cu un văl și memoria Împăratului. Erau zile de sărbătoare: în palatele imperiale se celebrau ludi Palatini, iar în sala pe care o numim isiacă, în fața curtenilor și a prietenilor Împăratului, aveau loc spectacole cu dansuri și mimi. În palatia domneau veselia și confuzia. Conjurații se adunară din nou - un grup mic, nelinișit. — Palatele sunt pline de lume, vom putea să ne mișcăm în voie, zise Saturninus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
și-ar fi expus în mod voit pubisul. Mâna sa stângă ținea manivela geamului, mănușa albă fiind pătată de sângele de la degetele mici. Îi oferi polițistului un zâmbet slab, ca o regină parțial dezbrăcată de hainele regale care invita un curtean să-i atingă părțile intime. Haina însoțitorului ei era largă și scotea la iveală toată lungimea pantalonilor săi negri și pantofii de lac. Coapsa lui dreaptă era întinsă ca a unui instructor de dans aflat într-un pas prelungit de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2028_a_3353]
-
strâmt, format din dulapuri, apoi am luat-o din nou spre dreapta, în dreptul unui bufet neoclasic, apoi spre sânga, în dreptul unei sofale în stil federal, dar am ajuns înapoi. Helen Hoover Boyle pune degetul pe intarsiile de argint aurit, pe curtenii persani acoperiți de patină, și zice: — Habar n-am despre ce vorbiți. I-a omorât pe Baker și Penny Stuart. I-a sunat pe mobil în cursul zilei dinaintea morții. Le-a citit amândurora descântecul. — Dumneavoastră credeți că i-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1905_a_3230]
-
O știința secretă pe care vechiul papă o Învățase și acum o ducea cu el În mormânt. Continua să nu fie convins. Trebuie să fi fost una din numeroasele legende care circulau la curtea coruptă a lui Bonifaciu, răspândită de curtenii acestuia pentru a-l salva pe pontif de la infamie. — Ce se spunea? — Atât și nimic mai mult. Poate că Ambrogio mai știa și altceva. Și poate că nu numai el. Dante Încerca să extragă un sens din ceea ce tocmai auzise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
stepele de la Răsărit trăiau niște triburi feroce de nomazi, ai căror regi și preoți erau femei de o frumusețe statuară și miraculoasă. Acestea erau Îngropate În morminte somptuoase, acoperite cu bijuterii splendide și cu semnele măreției lor, printre stoluri de curteni care erau jertfiți pentru ca ele să nu Înfrunte singure Întunericul și groaza călătoriei. Preotese care dialogau cu moartea, interogând-o după ce băuseră poțiuni stranii, chemând umbrele la adunare. Se Întrebă dacă Ambrogio nu fusese cumva prima victimă a acelei zeițe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
Huai-yi era vânzător ambulant de afrodiziace și alte medicamente și, după toate relatările, se pare că era foarte „bine dotat”. Împărăteasa Wu nu a fost dezamăgită: s-a însoțit cu el zi și noapte, uneori de față cu eunucii și curtenii. În momentul în care l-a găsit pe Hsueh, ea avea deja 45 de ani, dar încă era „flămândă ca un tigru”. Odată, după o partidă deosebit de satisfăcătoare, ea a apărut înaintea curții sale îmbrăcată în haine împărătești, a apucat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2250_a_3575]
-
duce mai departe generații pe aceste pământuri. Dar când Iacob a spus prețul pentru fiica lui, Hamor a pălit. - Ce fel de barbarie e asta? Cine te crezi, ciobane, să pretinzi sângele bărbăției de la fiul meu și de la mine, de la curtenii mei și de la toți supușii? Probabil ai înnebunit de la prea mult soare, de la prea mulți ani petrecuți în singurătate. Îți vrei fiica înapoi, așa cum e acum? Probabil îți pasă foarte puțin de această fiică dacă te joci astfel cu viitorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
-
milion de singularități”. Sunt cuvintele unei fecioare de 43 de ani, săgetată de o dragoste năprasnică pentru un bărbat ciudat, provocator, insolent, curajos, fermecător, care intră În grațiile Regelui Soare, refuzând să se lase inclus În banalitatea de serie a curtenilor. Tulburat de sângele rece al lui Lauzun, admiratorul Albionului, Barbey d’Aurevilly, scrie: „Avea acel egoism englezesc - cel mai teribil din câte au existat vreodată, după egoismul roman. Prin ținută, prin originalitatea ei (nuanțată Însă), prin pretenția de a nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
aerul său zeflemitor, spiritul serios, teribil și imperturbabil al puritanilor lui Cromwell. Moravurile, Întotdeauna profunde În Marea Britanie - indiferent de tendința lor, bună sau rea - exagerau severitatea. Ca să poți respira, trebuia să te sustragi Împărăției lor, să desfaci centironul greoi, iar curtenii lui Carol al II-lea, care băuseră din cupele de șampanie ale Franței un elixir de adormit și uitat mohorâtele, prea religioasele obiceiuri ale patriei, trasară tangenta prin care s-a putut evada. Mulți s-au năpustit Într-acolo: „Chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
Împărțire à la Montgomery aprinde În rândul persoanelor civilizate o pasiune generalizată pentru avere, expresie Înțeleasă ca prototip al tuturor ambițiilor individuale; deoarece, din dorința de a nu aparține clasei obidite și umilite, Își fac apariția nobilimea, aristocrația, titlurile și curtenii, dar și curtezanele etc. Însă acest soi de febră care Îl face pe om să vadă peste tot scări ale onorurilor și să se Întristeze că nu a reușit să se cațere decât până la un sfert, la o treime sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
Însăși mișcarea revoluției noastre; căci mai Înainte nu aveam cunoștință de așa ceva. Într-adevăr, odinioară, nobilul trăia după cum Îi spunea inima și continua mereu să fie o ființă deosebită. Numai că, În mijlocul acestei populații de nobili cu tocuri roșii, manierele curteanului țineau locul căutărilor vieții fashionable de astăzi. Deși tonul dat de curte nu datează decât din perioada Caterinei de Medicis. E limpede că cele două regine ale noastre de origine italiană au adus În Franța rafinamentele luxului, grația manierelor și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
fost continuată de reginele spaniole, o influență puternică, sub acțiunea căreia curtea Franței a devenit arbitra și depozitara rafinamentelor inventate, rând pe rând, și de către mauri, și În Italia. Dar până la domnia lui Ludovic al XV-lea, deosebirea dintre un curtean și un nobil nu era trădată decât de vesta mai scumpă sau mai ieftină, de botinele mai mult sau mai puțin evazate, un guler plisat, o coafură mai mult sau mai puțin pomădată, ca și de cuvinte mai mult sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
un lucru ce se Întâmpla o dată În viață. Pe urmă, un nobil de provincie putea să se Îmbrace fără Îngrijire și să vrea să Înalțe una din acele minunate clădiri, admirația noastră de astăzi și disperarea bugetelor moderne, În vreme ce un curtean cu veșminte scumpe ar fi fost deosebit de stânjenit chiar și să fie gazda a două femei. O solniță de Benvenuto Cellini, cumpărată cu prețul răscumpărării unui rege, se regăsea adesea pe o masă În jurul căreia te așezai pe banchete. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]
-
un Rimbaud sau un Van Gogh. Unii, ca frații Goncourt sau ca Mérimée, vor căuta favorurile unei aristocrații de parveniți și vor Încerca, fără vreo satisfacție reală, să joace pe lângă nobilimea napoleoniană rolul pe care-l jucau predecesorii lor pe lângă curtenii lui Ludovic al XV-lea. Dar marea lor majoritate vor Încerca să opereze o declasare simbolică. Flaubert, de exemplu, ducând o viață de burghez bogat de provincie, stabilește a priori, că el nu mai aparține burgheziei; el realizează o ruptură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1926_a_3251]