2,212 matches
-
și-n momentul când se ivește o sug întreagă cu gura în sufletul meu. N-aș vrea să pierd o vorbă, dar n-aș vrea să pierd o sărutare... îngere! Suntem în mijlocul universului asemenea spiritului divin înainte de creație... acel spirit divin eram noi - era amorul! Departe nu numai de oameni, departe de pământ chiar. Misterul divin al vieței suntem noi - noi în momentul acesta vom purta toată lumea în inimi... îl vom purta, nu-i așa?... tu ai milă... tu vei lăsa
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
punctul esențial. Supraeul ne protejează și ne oprimă precum tatăl nostru, zeul copilăriei noastre. Ca și providența, zeul maturității noastre, el ține în mîinile sale firele destinului. De acolo izvorăște o întreagă morală și o întreagă politică enunțate astfel de divinul Apollo: "Înțelege situația ta de om; fă ceea ce-ți spune tatăl și mîine vei fi la adăpost". Mîine, cînd vei fi crescut. Cînd vei fi renunțat la a te bucura. Sau cînd tu însuți vei fi devenit tată și
Epoca maselor: tratat istoric asupra psihologiei maselor by Serge Moscovici () [Corola-publishinghouse/Science/1426_a_2668]
-
la Biseric..., sunt în contact direct cu Dumnezeu. Ei bine, nu este chiar așa. S... nu uit...m c... El ne-a creat dup... chipul și asem...narea Să și c... El se afl... în noi, ne ofer... flac...ra divin... prin care exist...m ca ființe benefice pe P...mânt Ț sufletul nostru Ț, acel gr...unte de materie divin... pe care il p...str...m în încarn...rile noastre și de care trebuie s... ne îngrijim cu sfințenie. Sufletul
Inițiere în Reiki by Risvan Vlad Rusu () [Corola-publishinghouse/Science/2013_a_3338]
-
mitologie rămâne insuficient precizată (Republica 379a). Cu Aristotel însă teologia devine o philosophia prot¶, fiind însărcinată cu reflecția asupra substanțelor separate, imateriale și nemișcate (Metafizica 1026a). Martin Heidegger a identificat această afirmație cu începutul tradiției onto-teologice, care păcătuiește prin obiectivarea divinului, ratând esența poetică a relației dintre Dumnezeu și lume. Nu este aici locul să cântărim justețea hermeneuticii heideggeriene 1, dar putem bănui că între premisele teologiei aristotelice și exigențele teologiei creștine, distanța rămâne considerabilă 1. Cum operează această judecată? Ce
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ei în istorie”3. Postulând evoluția istoriei universale către o conștiință a libertății 4, Hegel omologhează istorist teza paulinică după care politica ecclesiei se rezumă la o explozie pneumatologică a libertății 5. Dacă presupoziția sa este că adevărul (sinonim cu divinul) cuprinde dialectic în esența sa și drumul către sine6, nu e greu de înțeles cum anume Hegel salvează prin conceptul de „Spirit” unitatea istoriei în raționalitatea sa progresivă. Deși fascinat de rigoarea științifică - în care logica, fenomenologia și istoria Spiritului
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
fenomenologiei lui Hristos” funcționează ca teren preparator pentru dezvăluirea unui nou concept al umanității. Aici Henry practică un demers contrar tradiției fenomenologice contemporane (includem aici și fenomenologia donației, a lui Jean-Luc Marion) care discută formele de reprezentare ale Absolutului (sau Divinului) după o prealabilă tematizare a structurilor formale de recepție ale conștiinței (intenționalitate, temporalizare, dispoziții afective). Pentru Henry, aceste configurări analitice ale fenomenologiei nu pot decât îmbogăți volumul de aporii al istoriei filozofiei; dimpotrivă, doar eliberarea definitivă a „conceptelor” fundamentale ale
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
manifest al purei gratuități. În bunătatea fundamentală a vieții - care crește „fără de ce?” (ohne warum, în cuvintele lui Angelus Silesius 1) - Henry identifică un alt răspuns la întrebarea anselmiană Cur Deus homo? În loc ca acesta să ofere o logică justificării divinului, tipică pentru tradiția ontoteologică incriminată de Heidegger, el celebrează mai degrabă misterul apofatic al „neînțelegerii” depline a mântuirii promise de Întruparea lui Hristos. Totuși, reflecția fenomenologică și meditația teologică, născute din setea de cunoaștere a adevărului Vieții, pot indica spre
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
restrâns în limitele naturii empirice. Dacă orice epistemologie trasează limite ontologiei, atunci conceptul nou creat de Hobbes este cel de „suveranitate”. Mai întâi suveranitatea omului față de el însuși, a omului asupra naturii și, în cele din urmă, a omului asupra divinului. Fenomenologia acestei transgresiuni este prea subtilă pentru a o identifica neapărat ca fiind de sorginte atee: dimpotrivă, ea derivă dintr-o interpretare aparte a referatului biblic despre creația omului (Fac. 1,17 sq). Accentul hermeneutic se deplasează din teritoriul analogiei
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
factuală exprimată în „cartea Naturii”) dar, mai ales, cu propria Sa natură (numită potentia absoluta, ceea ce reprezintă voința divină infinită, dar necomunicată oamenilor)1. O asemenea perspectivă lasă loc imens pentru speculație în domeniul teologiei naturale. O definire a naturii divinului ca „irezistibilă putere” apare limpede la Hobbes 2 și montează, desigur, un set de propoziții destabilizatoare pentru antropologia și cosmologia spirituală a tradiției creștine. Reducția dimensiunii iconice (apofatică, deci inepuizabilă) a umanității, în care se reflectă divinul, la natura unei
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
definire a naturii divinului ca „irezistibilă putere” apare limpede la Hobbes 2 și montează, desigur, un set de propoziții destabilizatoare pentru antropologia și cosmologia spirituală a tradiției creștine. Reducția dimensiunii iconice (apofatică, deci inepuizabilă) a umanității, în care se reflectă divinul, la natura unei voințe determinate, obligă individul să acționeze după principiul economiei puterii, dozându-și energiile pentru control și manipulare. Pe de altă parte, disoluția vechii paradigme a participației conduce către o criză a medierilor, vizibilă în scolastica târzie prin
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ajunse la o „supremă reconciliere”. Observațiile heideggeriene sunt aici foarte pătrunzătoare - deși inexacte din punct de vedere istoric (cum au arătat medieviști ca E. Gilson sau Alain de Libera). Ele ne atrag atenția asupra unui tip de reprezentare idolatră a divinului, pe care gândirea metafizică îl construiește plecând de la experiența ființărilor (die Seiende) imediat disponibile, al căror statut ontic este ulterior proiectat asupra unui Ființe generale. Acest diagnostic a fost preluat în mod creator de gânditori creștini, care au pledat convingător
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
cineva se răstea la el, făcea o figură mai speriată decât se cuvenea, nu riposta și fugea repede pe ușă, mulțumindu-se a reclama altora în afara locului de agresiune. "Oamenii cavernelor, striga el, barbari, care nu știu nici un hexametru din divinul Homer!" Încolo, nu era capabil a face vreun rău cuiva, refuza indignat să comită vreo nedelicateță și era omul cel mai sedentar și mai inofensiv. Andrei Gulimănescu, deși de origine țărănească el însuși, cu rude foarte bogate într-o comună
Bietul Ioanide by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295568_a_296897]
-
fi privită ca un demonstrandum, ca un punct de sosire, iar ideea demonstrării existenței lui Dumnezeu este o idee contradictorie, ce trebuie să cadă de la sine. Se poate vorbi de existența lui Dumnezeu în sensul că există o experiență a divinului, și această experiență trebuie să fie un punct de pornire și nimic mai mult. Filosoful se întreabă în Jurnalul metafizic: Cum ar putea o găndire să îl afirme pe Dumnezeu, fără să îl înțeleagă ca existent? Este evident, continuă autorul
Fiinţă şi transcendenţă la Gabriel Marcel. In: Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Alin Negomireanu () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2276]
-
la credință, de la eu găndesc la eu cred. Credința apare, în accepțiune marceliană „ca fiind actul prin care o găndire, negăndu-se pe sine ca subiect fixat și existent, se reconstruiește pe sine ca subiect (voit și creat) prin participare la divin”. Marcel consideră că dacă este imposibilă negarea existenței lui Dumnezeu, tot așa, în baza acelorași argumente, este imposibilă și afirmarea existenței lui. Credința nu este posibilă decăt cu condiția ca din cogito să se ivească individualul, cel care trebuie să
Fiinţă şi transcendenţă la Gabriel Marcel. In: Ieşirea în etern. Exerciţiu împotriva căderii by Alin Negomireanu () [Corola-publishinghouse/Science/1134_a_2276]
-
la copilul care există încă în noi" (p. 25); d. relația cu propriii noștri părinți: "aceste relații prea adesea ne consumă energia și trebuie permanent redefinite, reclarificate, reafirmate în noi limite", menționează J. Salomé (2002, p. 26). e. relația cu divinul, "cu acea parte care rămâne neatinsă în noi și ne unește cu infinitul" (idem, p. 26), cu absolutul, cu eternitatea, cu desăvârșirea. Relațiile intime Oamenii, cei mai mulți, nu se mulțumesc cu relații superficiale, ocazionale, instituționale. Ei au nevoie de raporturi stabile
Relațiile interpersonale. Aspecte instituționale, psihologice și formativ educative by Gabriel Albu () [Corola-publishinghouse/Science/1037_a_2545]
-
forțeze omul să rămână drept; ar încerca în van să îl forțeze să rămână devotat. În rest, nu eu sunt cel care a inventat această distincție. Așa cum am spus mai devreme, acum optsprezece secole aceste cuvinte au ieșit din gura divinului fondator al religiei noastre: Legea vă zice: Nu faceți altora ceea ce n-ați vrea să vi se facă vouă. Iar eu vă spun: Faceți altora ceea ce ați vrea să vi se facă vouă. Cred că aceste cuvinte fixează limita care
Statul. Ce se vede și ce nu se vede by Frédéric Bastiat [Corola-publishinghouse/Science/1073_a_2581]
-
ea se dizolvă de îndată în propria ei recunoaștere. Rămâi prost câtă vreme poți fi contemplat. Fiind o inconștiență lipsită de tresăriri, prostia respiră calmul și măreția unui peisaj. Ea are fanatismul naturii, care, trecut asupra omului, a pierdut atributele divinului. Prostia este demonismul fanatismului profan. ADAOS. Despre prostul care prostește și despre prostul prostit. - Comunismul își face intrarea în istorie sub forma marelui dezvăț. El pune la îndoială totul și respinge orice proiect care l-a precedat. El teoretizează marea
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
drept forma de manifestare a unei puteri "supranaturale", deci ca putere instituită pur și simplu. În acest caz, sursa puterii nu mai este verificabilă, căci ea cade în afara transmisiei neîntrerupte pe care o presupune lanțul educator-educat, retrăgîndu-se fie în transcendența divinului, fie în aceea a unui timp prestigios și imemorial, în transcendența originii. Devenirea în spațiul libertății. Iubirea Am văzut că primul contact cu eul meu ca eu gol, care premerge oricărui proiect și oricărei preluări în proiect, se produce în
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
și prilejul unei încercări (peira). De aici și până la conștiința limitelor proprii, dar și a "încercării" lor, nu mai era decât un pas, care în istoria filozofiei a echivalat cu trecerea de la ontologie la etică și la reflecția în marginea divinului, de la presocratici la lumea tragicilor și a platonismului cu toate deschiderile lui. Deși în limba greacă peras a fost preponderent invocat ca limită a corpurilor, a pământului, a aștrilor, a cosmosului etc.; deși o evoluție a acestui cuvânt în înțelesul
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
sub limita cunoscută, iar cealaltă un principiu dinamic și transcendent, problema lui nous ca ceea ce se află în noi de dincolo de noi (to en hemin theion) și care nu poate fi atins decât printr-o transformare a umanului în vederea asimilării divinului. De aceea ar fi nepotrivit să se reproșeze peratologiei că își trădează etimonul pentru a face saltul într-o vastă zonă heuristică și explicativă, înăuntrul căreia tot ce îl privește în mod esențial pe om - limitele sale și ale lucrurilor
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
începe cu această plutire a spiritului care-și aproximează fapta, dar pentru a nu rămâne simplă rătăcire, el trebuie să se determine făptuind cu adevărat. Și cum orice act de demiurgie este o configuratio, o instaurare de limite modelatoare, determinarea divinului se consumă în Geneză sub forma limitelor puse dinăuntru. Vorba lui Platon despre Dumnezeu ca marele geometru se adeverește măcar în sensul peratologiei: Creația este un vast scenariu peratologic animat de voința divină a limitării. În preajma Creației, duhul lui Dumnezeu
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
care îți propui să te așezi, este un principiu de sănătate spirituală, un chip de a aduce ordine în lume, de a crea un cosmos, Iată de ce prăpastia întunecată, abyssos sau chaos, devine simbolul nevrozei dinaintea Facerii, melancolia fundamentală a divinului care nu și-a dat încă o determinare. Un Dumnezeu care nu s-ar elibera în actul Facerii trebuie imaginat ca devenind duh rău, sinucigaș sau killer.1 Creația începe deci sub semnul unei autoterapii divine, și fiecare zi a
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
fiecărei zile, își admiră opera și o declară bună, el afirmă în primul rând o bunăstare psihică. Iar când în ziua a șasea Demiurgul îl face pe om "după chipul său", ceea ce se obține nu este vulgara tranzitivitate "somatică" a divinului, ci obiectivarea potențialului apolinic care a făcut cu putință Creația și, deci, o certitudine de echilibru prin crearea eliberatoare a formei. Cu facerea omului se recapitulează astfel instinctul artistic care a generat scenariul Creației, iar Creația însăși se deschide către
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
a vorbi astfel, tocmai pentru a putea ajunge la spiritual"). Toată opera estetică a lui K. devine astfel o metafizică a incognito-ului (Socrate este precedentul păgân al incognito-ului cristic, teoria măștii confirmată ulterior de practica deghizării umane a divinului). Andrei ne-a citit paginile scrise cu o vervă demonică (retorică baroc-păgînă) despre natura ideală. Geografia Arcadiei, în preajma căreia s-a produs idealizarea naturii, era - paradoxal - sumară până la austeritate. Însă în realitatea geografică a Arcadiei, spune A., în această austeritate
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
cunoaște doi-trei oameni sacrificați pentru ceilalți și destinați să descopere în teribila lor suferință acea realitate din care ceilalți vor avea de câștigat ("astfel mă înțelegeam în melancolia mea și pentru acest rol mă vedeam ales"). K. - "spion în slujba divinului". Deformarea pe care o aduce cu sine reflexivitatea: lipsa de acces la imediat, deci la vârsta copilăriei și a tinereții, la timpul simțit în instantaneitatea lui. În schimb, reflexivitatea are avantajul de a fi o propedeutică la eternitate, pentru că spiritul
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]