2,821 matches
-
totalmente anticreștinesc. De unde se poate conchide că religia se reflectă în modernitate mai mult prin reflexe moștenite în conștiința colectivă, decât printr-o consecvență și coerență dintre valorile teologice și viața concretă. Omul de azi își datorează confortul propriei inconsecvențe dogmatice, fiind creștin și necreștin în același timp, în primul caz din inerție, în al doilea din necesitate și impuls natural. Judecând valorile care au guvernat lumea, autorul crede că „ marii clerici s-au recrutat în majoritatea lor din cei care
Constantin Huşanu by Reflecţii la reflecţii. Pe portativul anilor () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91645_a_93032]
-
variază de la un text la altul, în funcție de evenimentele epocii, de loc și de grupare religioasă” (p. 358). Concluzia lui Jenks are consecințe extrem de importante, mai ales în plan metodologic. În general, discursul anticristologic a fost conceput ca un discurs omogen, dogmatic, cu un maxim de coerență internă; într‑un cuvânt, ca un discurs anistoric. Încercarea lui Bousset, deși interesantă, se înscrie - spunem noi, reluând expresia lui Thomas Kuhn - în cadrul vechii „paradigme” hermeneutice, proprie secolului al XIX-lea, caracterizată în principal de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
iam) obținute. În cea de‑a doua perioadă apar textele în care figura „adversarului eshatologic” are un evident rol existențial. Cea de‑a treia începe „atunci când așteptarea eshatologică se transformă, puțin câte puțin, într‑o bază de date în depozitul dogmatic al Bisericii”. Aceasta nu înseamnă - așa cum vom vedea pe parcursul lucrării noastre - că așteptarea existențială dispare complet. Ea trece pur și simplu de pe o poziție centrală la una secundară, marginală, revenind totuși în prim-plan în fiecare perioadă de criză din
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lume, opoziție pe care o vom regăsi în Comentariul la Daniel al lui Hipolit. Credincioșii trebuie să‑și mențină atenția trează, să discearnă gândurile care vin de la Dumnezeu, de cele care vin de la Anticrist. Ei au la dispoziție un indiciu dogmatic infailibil, un indiciu cristologic (4,1‑3). 1Iubiților, nu dați crezare oricărui duh, ci puneți la încercare dacă sunt de la Dumnezeu (ƒ6 ϑ≅¬ 2γ≅¬); pentru că mulți proroci mincinoși (ΡγΛ∗≅ΒΔ≅ν↑ϑ∀4) au ieșit în lume. 2Întru aceasta să
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
ioanice apare pentru prima dată, cu formele de singular și de plural, denumirea „Anticrist”. Folosit la singular, termenul desemnează un personaj metafizic și eshatologic deopotrivă, similar celui din scrierile pauline. La plural, el desemnează schismaticii care se situează în opoziție dogmatică cu membrii „dreptcredincioși” ai comunității. Așadar, „Anticristul” apare cu aceste însușiri: mincinos, fals profet, amăgitor. Spre deosebire de textele mesianice analizate până aici, epistolele ioanice nu sunt caracterizate de o atmosferă de angoasă eshatologică, ci vădesc o vie preocupare de ordin dogmatic
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dogmatică cu membrii „dreptcredincioși” ai comunității. Așadar, „Anticristul” apare cu aceste însușiri: mincinos, fals profet, amăgitor. Spre deosebire de textele mesianice analizate până aici, epistolele ioanice nu sunt caracterizate de o atmosferă de angoasă eshatologică, ci vădesc o vie preocupare de ordin dogmatic. Autorul admite că proliferarea anticriștilor constituie un semn neîndoielnic al „ceasului de pe urmă”. El insistă asupra așteptării parusiei - chiar dacă nu se exprimă lămurit în acest sens - tocmai pentru a sădi în spiritul comunității respective sentimentul responsabilității imediate. Raționamentul său pare
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
către Tesaloniceni, Apocalipsa lui Ioan constituie principalele surse de inspirație pentru scriitorii din primele veacuri, în privința temei Anticristului. Am îndrăzni chiar să vorbim despre un „canon eshatologic”, alcătuit în principal de aceste trei texte. Cu timpul, în funcție de interesul pastoral sau dogmatic, dar și de cultura teologică a autorilor respectivi, s‑au „adăugat” acestui canon minimal și alte fragmente cu caracter eshatologic. Capitolul 11 Unul dintre motivele mitului creștin al Anticristului, motivul „celor doi martori”, își are, fără îndoială, originea în capitolul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
martor din acest proces, deja încheiat, de formalizare, de instituționalizare a figurii Anticristului, chiar dacă numele ca atare rămâne încă neformulat. 2. Cele două Apologii, Dialogul cu Trifon și tratatul (care nu s‑a păstrat) Împotriva ereticilor formează un vast proiect dogmatic, care acoperă mai multe domenii: teologie (diteism); cristologie (cele două parusii); eshatologie (milenarism); demonologie; ereziologie etc. Tema „adversarului eshatologic” nu se bucură de un tratament special în Dialogul cu Trifon. Apologetul, așa cum am văzut, atinge în treacăt această temă, insistând
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este deocamdată constituit. Numele personajului, care își face apariția în cele două epistole ale lui Ioan, rămâne destul de generic, referindu‑se, într‑o primă fază, exclusiv la profeții care predică false învățături. Abia cu Irineu - într‑o etapă de decantare dogmatică și de radicalizare a conflictului dintre iudei și creștini (după răscoala lui Bar Kokhba) - numele respectiv va unifica în jurul său toate tradițiile întâlnite până aici și va dobândi o conotație conflictuală foarte pronunțată (mai ales la Hipolit). Nașterea mitului se
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
real; lipsit astfel de dimensiunea eshatologică, el este considerat doar un simbol al opoziției față de adevăr”. În cele ce urmează vom nuanța afirmația cercetătorului italian arătând că poziția exegetului alexandrin nu poate fi redusă la acest „alegorism” dus la extrem, dogmatic și caricatural, de care va fi acuzat de‑a lungul timpului, ci este caracterizată de o extremă deschidere și de o reală „politropie”, redefinindu‑se în funcție de contextul ales și de auditoriul vizat. Astfel, în Contra Celsum, scriere polemică și apologetică, Anticristul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
explică faptul că nici filozofii, dintre păgâni, nici cei care trăiesc în feciorie, dintre eretici, nu s‑au mântuit încă? Oare nu pentru că falsitatea dogmelor lor întunecă, întinează modul lor de viață?” (Com. Mt. ser. 33). Origen reacționează împotriva laxismului dogmatic, destul de prezent, probabil, printre creștinii din interiorul și din afara comunității sale și care favorizează, care atrage după sine delăsarea în plan etic. Cele două elemente, dogma și încarnarea dogmei într‑un mod de viață, sunt indisolubil legate, chiar mai mult
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de obicei, prin slugile sale, ci‑l poartă el însuși pe față”. Acestea fiind spuse, vom încerca să răspundem la întrebarea fundamentală: care sunt motivele ce îl determină pe Chiril să propună această învățătură - foarte periculoasă, de altfel, la nivel dogmatic - a cvasiidentității diavolului cu Anticrist? O învățătură primejdioasă, întrucât diavolul ar deveni, în acest caz, protagonistul unei întrupări, concurând astfel cu Cristos. Credința într‑o întrupare integrală a diavolului nu numai că relativizează întruparea lui Dumnezeu, ci o și devalorizează
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
numai jumătate din materialul transmis de tradiție. El depășește în cele din urmă această dificultate, reușind să legitimeze, mai mult sau mai puțin convingător, existența „personajului” său, dar numai cu prețul unui „nonsens teologic”, a unei semnificative devieri de ordin dogmatic. Cu alte cuvinte, biografia tiranului eshatologic este salvată grație unei reveniri la vechiul registru mitologic, primejdios de echivoc. Cum se produce această alunecare, acest derapaj? Lacuna majoră a materialului de care dispune Chiril se află, după cum am spus, în biografia
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
printr‑o confruntare permanentă și responsabilă a tuturor expresiilor literare (versiunile și traducerile Bibliei) pe care acesta le‑a îmbrăcat în diferitele epoci. Revoluția pe care o realizează la nivelul metodei este dublată, paradoxal, de un conservatism declarat la nivel dogmatic. Acest paradox se observă, de asemenea, în discursul său anticristologic, desfășurat în etape în Com. Dan. și în manieră foarte sintetică în Epistola către Algasia. Cu toate că acceptă, în linii mari, lectura istorică și filologică a Cărții lui Daniel, propusă de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
dorința de purificare a structurilor comunitare, aroganței diabolice. „Anticriștii” de care vorbește Ciprian sunt acei reformatori care îndrăznesc să spună cu voce tare ceea ce majoritatea creștinilor nici măcar nu îndrăznesc să gândească în tăcere. Negăsind nimic de reproșat acestora în plan dogmatic, episcopul recurge la armele diatribei și ale disputei retorice. Anticristul lăuntric la Augustin Demersul anticristologic al lui Augustin se înscrie integral pe linia tradiției africane care se distinge de celelalte tradiții creștine prin accentul foarte puternic asupra conceptului de unitas
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
său la Matei, Origen punea față în față orthopraxia ereticilor cu ortodoxia credincioșilor. Augustin însă, pornește de la o realitate istorică opusă celei la care se raporta Origen. Donatiști și catolici, mărturisesc deopotrivă aceeași credință, se înscriu deci pe aceeași linie dogmatică. Inadvertența intervine la nivelul praxis‑ului, adică la nivelul experienței, al întrupării dogmelor în fapte adecvate: „Oricine îl neagă pe Cristos prin faptele sale este Anticrist. Este mincinos înverșunat cel care cu gura mărturisește că Isus este Cristos, dar nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
sale, după cum el însuși mărturisește - episcop al micului oraș Cyr, în apropiere de Antiohia, unde își va petrece tot restul vieții. Activitatea exegetică a lui Theodoret cunoaște o dezvoltare cu totul deosebită după sinodul din Efes (431), soldat, pe teren dogmatic, cu victoria lui Chiril al Alexandriei și condamnarea tezelor nestoriene. Deși se află de partea învinșilor, Theodoret nu abandonează lupta, ci se hotărăște să o continue cu alte mijloace decât cele ale polemicii filozofice (în care, adesea, dictează prejudecățile) aplecându
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
v. 6). Apostolul vorbește de omul nelegiuirii, Theodoret, de idolatrie, schimbând printr‑o distorsiune aproape imperceptibilă semnificația fragmentului. 3. În fine, al treilea loc în care episcopul Cyrului vorbește despre Anticrist nu este un comentariu, ci un text polemic și dogmatic în același timp. Este vorba despre Haereticarum fabularum compendium, un tratat impresionant, pe care îl redactează către sfârșitul vieții sale (cca 453) - la cererea comes‑ului Sporacius, delegat imperial la sinodul de la Calcedon (451) - împotriva tuturor curentelor eretice de la Simon
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
maxim în tratatul Contra Gaudentium (421‑422). . Com. Mt. ser. 33. Cf. capitolul despre Origen al prezentei lucrări. Origen avea de înfruntat eretici bine pregătiți, care negau puncte esențiale ale doctrinei creștine, în timp ce Augustin găsește cu greu diferențe de ordin dogmatic între comunitatea sa și cea a donatiștilor. În ceea ce‑l privește, punerea în practică a acelei theoria christiana rămâne singurul criteriu, cu două tăișuri, de altfel, fiind deopotrivă aplicabil donatiștilor și catolicilor. . Tema pseudoconvertirilor și a semipăgânilor apare de asemenea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
că „s-a încârdoșit cu muieri curve”355. Cuvântul („păcatul curviei”) apare în Pravila ritorului Lucaci din 1581, în Pravila de ispravă oamenilor, în fragmentul copiat în Codex Neagoeanus, în Pravila aleasă, tradusă de Eustratie logofătul. Macarie, în Teologia sa dogmatică, așază, între păcatele enumerate acolo, curvia după sodomie, iar în Viața Sfântului Vasile cel Nou - carte cu o circulație manuscrisă concludentă (a fost tipărită târziu, prin 1816, la Râmnicu Vâlcea) - curvia este a treia „vamă a văzduhului”. Impulsuri „estetice” par
Văduvele sau despre istorie la feminin by Dan Horia Mazilu () [Corola-publishinghouse/Science/2282_a_3607]
-
Premiul Asociației Umoriștilor și trei premii ale Asociației Profesioniștilor de Televiziune din România. S. inaugurează în 1955 colecția „Povestiri științifico-fantastice” (editată de revista „Știință și tehnică”) prin Meteoritul de aur. Într-o conjunctură nefavorabilă dezvoltării genului SF, în plină perioadă dogmatică, autorul reușește să nu facă prea multe concesii cenzurii și să depășească și granițele literaturii de consum. Abordează întâmplări extraordinare ale unor exploratori, probe de inițiere și călătorii fascinante, modelul fiind Jules Verne, dar și Tarzan al lui E. R.
SAVA-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289517_a_290846]
-
portretizarea plauzibilă a câtorva inși detestabili constituie, totuși, un merit. Clipa nu are ingenuitatea și savoarea epică din Niște țărani, dar posedă, în schimb, o abilitate picturală superioară celei din multe romane cu tematică industrială, nu doar din perioada manifest dogmatică. Aceste trăsături sunt prezente și în Dragostea și revoluția (I-III, 1981-1989), unde protagoniștii sunt descendenți, integrați existenței socialiste, ai unui cronicar. Și aici apar o seamă de cameleoni, iar Dumitru Dumitru continuă să se împotrivească birocratizării extreme a aparatului
SARARU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289490_a_290819]
-
mai pronunțat, mai agresiv în primii ani, când periodicul e un for de luptă comunistă, în disputa pentru impunerea ideologiei marxist-leniniste și a modelului politic sovietic, în condițiile instaurării și consolidării noului regim. S.t. reflectă de pe o poziție partinică dogmatică evenimentele care marchează comunizarea României: prima Conferință Națională a PCR (16 octombrie 1945), instituirea guvernului Petru Groza (6 martie 1945), abdicarea regelui (30 decembrie 1947), proclamarea Republicii Populare Române etc. Sunt, de asemenea, prezentate tendențios evenimentele din viața culturală și
SCANTEIA TINERETULUI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289531_a_290860]
-
de ideologia comunistă. În deceniile al cincilea și al șaselea ale secolului trecut există o evidentă orientare prosovietică, proletcultistă, antitetică în raport cu așa-zisa literatură „burgheză”, „decadentă”, „cosmopolită”, dar în consens cu imperativul subordonării esteticului de către politic. O destindere a spiritului dogmatic, vizibilă și în scrierile apărute în S.t., are loc după 1964, când purismul realist-socialist începe să facă unele concesii elementului estetic. Literatura își menține însă același caracter partinic, propagandistic, respectând în continuare cerința angajării în slujba politicului. Astfel, în
SCANTEIA TINERETULUI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289531_a_290860]
-
Ion Gheorghe ș.a. Cel mai însemnat loc în secțiunea literară a ziarului îl deține însă critica, definită de câteva intenții programatice urmărite statornic. Astfel, fără a abandona publicistica de pură propagandă, S. și-a propus totuși - după depășirea primei faze dogmatice, centrată pe denigrarea violentă a culturii „burghezo-moșierești” și ilustrată în anii ’50 de Nicolae Moraru, Traian Șelmaru, Nestor Ignat, Sergiu Fărcășan ș.a., multe „edicte” nefiind semnate - , o recuperare sau reactualizare a unor nume de seamă ale literaturii române. Așa se
SCANTEIA-3. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289534_a_290863]