12,743 matches
-
adevărata viață este absentă omul fiind un străin în lume, experiența poetică încearcă să împace sufletul cu lumea, să pună acordul între ele, cum afirma Shakespeare, să le armonizeze, după cuvântul lui Rabindranath Tagore. De observat însă că absența unui eu propriu, dacă este o dramă ontologică, ea constituie totodată o mare șansă: "La vie est vaste, étant ivre d'absence" viața este vastă, fiind beată de absență consideră Paul Valéry. Prin urmare, noi putem să ne extragem conținutul existențial tocmai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
conținutul care nu ne aparține. Or, cum proprie ne este numai conștiința străinătății noastre în formula existențială în care suntem "aruncați", eliberarea însemnează vacantarea absolută a sinelui, înțeles ca pur receptacol cognitiv. Experiența poetică înfăptuiește în primul rând decondiționarea, purificarea eului empiric, fapt care corespunde extincției în supraintensitate, "ruinării în flăcări", scrie Hölderlin. Pentru că "în poezie, disoluția este soluția". Dar în acest sfârșit se află începutul, afirmă T.S. Eliot. Prin "dezordinea unui delir divin" (Hölderlin), ieșirea din absența pe care ne-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
prea multa lumină revelatoare ca în finalul Paradisului dantesc, și prin prea multa energie existențială ce va să înfăptuiască un sine în nelimitată expansiune. Și anume, expansiune către o a treia stare care, prin actul inițiatic poetic, a depășit și eul intramundan străin și extincția, sincopa existențială. Trecerea acestui prag, denivelarea ontică are loc printr-un "fin dezastru", printr-un seism sublim, ce apar deosebit de pregnant în tablourile lui El Greco și Van Gogh, în Chant sacré din Cvartetul 132 beethovenian, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Cvartetul 132 beethovenian, în lirica lui Hölderlin, în Iluminările lui Rimbaud... Această "ruptură inefabilă" această "sfâșiere luminoasă" (Valéry), are loc în momentul când tensiunea trăirii poetice atinge punctul critic al purificării și ec-stazei, astfel încât, prin descărcările energetice ale transei poetice, eul uman hibrid se transformă în eter pur. "În cea mai înaltă formă a existenței tale tu pierzi conștiința că exiști", scrie Eminescu. Devii o imaterie indefinisabilă iradiind dincolo, în iminența virginală. În "anticipația" pură. Desigur, această stare culminativă spirituală este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
sensibilitate variază de la om la om. Dacă pentru Spinoza intuiția ne oferă "beatitudinea" de a cunoaște lucrurile, Natura în esența ei, care se confundă cu divinitatea ("Deus sive Natura"), experiența poetică ne poartă în inima esențialității noastre ca ființare ideală: eul, purificat de orice "servitudine", trăiește beatitudinea nezăgăzuitei potențialități de ființare și intră astfel în posesia propriei sale dumnezeiri. Karl Jaspers recunoaște dificultatea minții de a cuprinde nemărginirea într-o sinteză totalizatoare. Iluminarea poetică este capabilă să ne introducă fulgurant în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Dumnezeu "se împiedică de cifrul" geniului". Vorbea aici străinul, care se întreba: "Sunt eu?... Pe cine să întreb că m-am născut în lume?... De ce un geniu coboară în corpul cel urât ?" Autorul Luceafărului dispunea de două entități, două firi: eul intramundan, empiric și sinele transmundan. Aceste naturi nu erau psihologice, ci ontologice, delimitate axiologic, sinele extramundan fiind o conștiință-martor valorizantă a existenței. Geniul: maximă deschidere a sensibilității și a intelectului pentru a evalua lumea, și pentru a primi dicteul în vederea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pură, imaterialitate, este puritate absolută "O idee ce-i menită etern să stee". Dacă în legenda ebraică omul a pierdut nemurirea din cauza "păcatului" cunoașterii, care îl făcea egal cu Iehova, în budism, dimpotrivă, ignoranța este păcatul originar: ignorăm faptul că eul nostru este o iluzie și suferința este esența lumii umane. Pe când Ghilgameș pierde nemurirea abia dobândită, printr-o banală neatenție (datorită căreia planta nemuririi este mâncată de un șarpe, șarpele intervenind, pe altă cale, și în legenda Facerii biblice), în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
venind de undeva de dincolo, cum scria Platon, și care se află la originea marilor creații ale artelor în general înțelese ca poezie, și anume poezie reflexivă; dar și a filozofiilor care sunt gândire poetică, precum presocraticii, hinduismul, Platon, Nietzsche. Eul poetic ultima tentativă creatoare a spiritului poetic, scrie Hölderlin însemnează a capta individualitatea poetică originară cea a lui Dumnezeu "dacă poetul o poate realiza vreodată." Eul poetic nu se poate manifesta decât prin contrast, făurind o lume a lui, o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
reflexivă; dar și a filozofiilor care sunt gândire poetică, precum presocraticii, hinduismul, Platon, Nietzsche. Eul poetic ultima tentativă creatoare a spiritului poetic, scrie Hölderlin însemnează a capta individualitatea poetică originară cea a lui Dumnezeu "dacă poetul o poate realiza vreodată." Eul poetic nu se poate manifesta decât prin contrast, făurind o lume a lui, o lume în lume, "voce adresată veșnicului de către veșnic." Reușindu-i un astfel de poem, poetul devine asemenea cu zeii, scrie autorul tragediei Empedocle. Devine analog Unului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
spirituale, în ultimă instanță, a condiției hyperionice. Ritmul antagonic este infinit depășit de conștiința superioară a idealului comuniunii spirituale, a armoniei universale prin iubire. "Dar armonie cosmică însemnează nu numai ritmi zarea mișcărilor de flux și reflux existențial, comuniunea dintre eu și univers, cadențarea inimii noastre cu sistolele lumii. Armonie însemnează de asemenea ascensiunea convergentă a omului, a lucrurilor, a cosmosului spre înaltele trepte ale spiritualizării. "Armonia creației lui Eminescu își are astfel o altă valență în puritatea și frumusețea spirituală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ar însemna "ucigaș" (principiul răului la vechii perși). Sufletului dionisiac îi este accesibil tărâmul eternei Lumini și a divinului pur, precum și Adevărurile și Valorile ideale, încă din această viață, prin încântare extatică. Dionisiacul este nevoia de unitate și de depășirea eului, panteismul simpatetic al bucuriei și al suferinței sanctificate, eterna voință de renaștere, de eternă întoarcere. * Așa cum afirmă în autobiografia sa, Ecce homo esența cărții Așa vorbit-a Zarathustra, este ceea ce Nietzsche consideră marea sa descoperire, Eterna întoarcere. Ideea revenirii, a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
este justițiarul frumuseții lumii și demiurgul înveșnicirii ei. Pentru că poetul, în calitate de homo significans caută și are intuiția semnificațiilor vieții, ale lumii și creează noi semnificații. Muzica instituie justiția supremă în eliberarea omului de servituțile vieții de fiecare zi, prin dizolvarea eului nostru empiric în inefabil, într-un dincolo al încântării pure. Structura ei trifazică: sunet, stingerea sunetului, nașterea sunetului nou din energia celui dispărut, constituie acea "veșnicie în mișcare" de care vorbea Platon, o veșnicie poetică, transfiguratoare, contracarând magic "vremuirea" ruinătoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
cadă rânduri, rânduri. Mai sus are loc sacralizarea: Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt Și noaptea candela s-aprinzi Iubirii pe pământ. Mai înalt are loc îndumnezeirea: Două inimi când se-mbină, Când confund pe tu cu eu, E lumină din lumină Dumnezeu din Dumnezeu. Iar cel mai înalt, diada devenită monadă substituie pe Unul din ajunul creației: " Suntem spiritul divin în mijlocul universului asemenea spiritului divin înainte de creație...Acest spirit divin eram noi". Și pentru Dante, în finalul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
apoi s-a scris o poezie clasică, a ordinei intelectuale aici pe pământ, eroismul Iliadei fiind o necesitate a ordinei sociale; apoi a apărut o poezie a inimii, romantică, a intimității, după ce omul Renașterii s-a despărțit de rest în eu și non-eu; iar acum egolatria, in nuce atunci, a coborât, în mare parte, de la creier și inimă, deci de la cele două călăuze, la dezordine și impuritate la antipoezie, "mlaștina" prevestită de Eminescu. Totul are loc cu perfectă logică internă a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
coline... Ochiul meu se înalță spre eterna boltă a cerului, Cătând spre tine, o, strălucitoare stea a nopții! Și toate din veșnicia ta coboară asupră-mi: Uitarea dorințelor și a speranțelor toate. Simțirea mi se pierde în contemplare, Ceea ce numeam eul meu, dispare. Mă dăruiesc cu totul nemărginirii, Sunt în ea, sunt totul, sunt numai ea. Deci aceeași eternă idee profund umană a liricii: poezia perfect arhitecturată, cu deschidere ideatică finală infinită, satisface esențiala năzuință a ființei omenești: eliberarea din limite
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
balada Meșterul Manole, divinitatea sacrifică un șir de douăsprezece vieți pentru a-și vedea ridicată mănăstirea "cum n-a mai fost alta"; iar suferința metafizică din Luceafărul, constă în faptul că Hyperion nu poate reface, prin unirea lui tu cu eu, unitatea primordială din preludiul creației, așa cum scrie Eminescu într-un fragment postum. Conștiința acestui eșec este admirabil exprimată la a doua coborâre a astrului: "Cum el din cer o auzi,/ Se stinse cu durere./ Iar ceru-ncepe a roti/ În locul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Martin Heidegger afirmă că de abia prin Poezie, artă în general, Ființa ajunge la propria sa prezență. O poezie elevată va salva omenirea actuală. Poezia este marele posibil uman. Este o tensiune a sensibilității și intelectului care depășește lumea și eul empiric intramundan și dă aripi eliberatoare sinelui transmundan, homo sui transcendentalis nietzschean, abolind timpul consumptiv, apteric, pentru a deschide porțile eliberării metafizice în mers pasionat fără încetare, asemenea lebedelor în zbor extatic din viziunea lui Tagore. Poezie și imposibil Tu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mai făcuseră, a ridicat-o la sublim. Pe de altă parte, a imaginat modalitățile de transcendere a acestei lumi în care fără voia lui, a fost coborât în "corpul cel urât", și anume: prin iubire, prin unirea lui tu cu eu să devină Dumnezeu din Dumnezeu, întorcându-se în Spiritul divin din preziua creației, care este astfel anulată. Iar mai sus, transcenderea solitară dincolo de ființă și neființă și dincolo de orice formă de lume, în anterioritatea absolută cea mai înaltă viziune a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
la anii adolescenței, asupra libertății metafizice radicale am ajuns la conceptul pe care l-am văzut ca fiind suprema deschidere: transposibilul. Foarte succint spus, eliberarea în transposibil însemnează depășirea cercurilor de condiționări care îngrădesc libertatea spirituală nelimitată: mai întâi transcenderea eului empiric, de serviciu în lumea zilnicului, apoi depășirea formulei ontologice de ordin uman, urmează transcenderea diadei ființă/neființă și, finalmente, a diadei posibil și imposibil. De precizat că eliberarea radicală nu este însă un act finit, încheiat ci o goană
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
fondul unei puternice independențe de gândire preocuparea mea a fost de a afla care este libertatea metafizică radicală. Ca atare, într-o suită de meditații, între 16 și 19 ani, depășind pe rând treptele care sclavizează sinele transcendental, și anume: eul empiric, zilnic, individuația ca atare; apoi diada finitudine-infinitudine, inclusiv absolutul (care este și el oprire, finitudine); mai sus antinomia ființă -neființă și trecând în final dincolo de posibil și imposibil am ajuns la desprinderea totală, "neatins și neatingând" în expresie eminesciană
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a acelei îndelungi perioade de meditație ce parcursese progresiv etapele eliberării ultime depășirea oricărei determinări, depășirea ideii de sine eliberat, și încheind cu depășirea conștiinței eliberării, a ideii de libertate. Atunci am exclamat într-o beatitudine indescriptibilă: "În această clipă "eul" meu se schimbă: vechea ființă se desface în două entități: una umană, cealaltă o conștiință extramundană. Un ochi transcendental le desparte, și ele se îndepărtează spre cele două extremități ale infinitului." * De atunci, am rămas convalescent al acelui fulger revelator
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și de răsfoiri trecute, în care ghicesc degetele Leei, parfumul ei. Povestea îmi devine familiară inclusiv în pasajele ei încă de neînțeles. E intuibilă, undeva, la un nivel al bâjbâielilor germinativ senzoriale, acolo unde eu, Alex, prind coaja unor alte euri, până la alx, până la Alex Hriavu, până la Coos van Bruggen, dacă vrei... În camera cealaltă, părinții mei se ceartă sfredelitor, așezat, logic, intelectual, politicos până la vomă. Sunt două personaje care în timp mi se pixelează în minte, până devin două avataruri
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
buze parcă mai subțiri mă dăscălește doct în tr-una dintre mașinațiunile ingrate și funeste ale imaginației mele anchilozate, care suprimă etape, care lipește rochia Leei pe umerii mici ai fetei ăsteia îndrăgostite, poate, de fratele meu amputat din mine, din eul meu, care-i face ei, ciudatei ăsteia care se dă deșteaptă, cadou vocea mamei, care probabil că nu e vocea mamei, ci o voce închipuită, un sunet artificial, un placebo sonor (da, așa suna vocea mamei mele, o voce superbă
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
libidinos (sunt și asta, nu?)... Zic eu. Nesora nimănui. Asta mă face imparțială. Doritoare de o soră. Una la care să aspiri. Care să-ți semene și nu prea. Ar fi frumos. N-ar fi. Nimic altceva decât iluzia unui eu perfectibil. Al tău. Nu e. Ești întreagă așa cum te-am făcut eu. Nu-mi place discuția asta. Pentru că e filozofic-sterilă? Și de-asta. Și? Și gata. Frații se urăsc întotdeauna. Autorul dixit, nu? Și muza nu subscrie. Asta ar însemna
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
romanele sale sunt aici, cu el, în el, că oricând poate scrie altele, că este un scriitor întreg. Cum să facă, deci, să le retrăiască la modul cel mai concret, încât scrisul, departe de a nega existența individuală, să ofere eului posibilitatea renașterii continue, vorba ceea, din propria cenușă? Revelația a avut-o fix la orele 11 și 35 de minute. Dacă acum cărțile nu mai există decât în ele și pentru ele, poate reintra în posesia lor prin comentariile critice
Jucătorul by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1257_a_1933]