1,195 matches
-
prin urmare, că este caracteristic frustrației este conștiința unei stări de privațiune, care va da naștere unei tensiuni emoționale, unei nevoi de descărcare, stare explicată: uneori prin reaua intenție a altcuiva ,,alteori prin propriile incompetențe, sau alteori este nedetermintă, subiectul frustrat neputând-o lega de o cauză precisă (nu o poate conștientiza, pe moment, datorită originii subconștiente a cauzei, sau datorită, unei stări pasagere de confuzie mentală). În acest ultim caz, de trăire nedeterminată, a stării de frustrație, cel aflat în
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
reacție de suspiciune poate determina o reacție similară de suspiciune, sau chiar de ostilitate, la persoana considerată răuvoitoare. În felul acesta, credința într-o rea intenție, credința în existența unui conflict ascuns, creează un conflict real. Persoana care se consideră frustrată prezintă - mai ales atunci când trăirile ei se grefează pe fondul unei personalități autiste, egoiste, revendicative - o susceptibilitate și receptivitate sporite față de gesturile și atitudinile semenilor, ceea ce poate constitui premisa unor surse de încordări în relațiile cu ceilalți. Dar, pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
strategie” de angajare în soluții defensive?; altfel spus, în ce condiții va resimți tulburările afective ale „stresului” sau a-le „frustrării” ca „nelinște”, în loc de „frică” sau „supărare”, ca „rușine” sau „vinovăție”, în loc de „depresie”?. Ceea ce face sau simte persoana, stresată sau frustrată depinde, atât de condițiile pericolului evaluat de ea, cât și de variabilele individuale ale personalității, de experiența în astfel de situații (mai precis de reacțiile de acomodare pe care le-a învățat, pentru a preveni riscul și pentru a se
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
psiho-social (al relațiilor interpersonale și integrarea personalității în sistemul de valori și norme etico-sociale). Uneori, conceptul de „frustrație” este folosit într-o accepțiune prea restrânsă, pentru a desemna fie numai „situația” frustrantă, fie numai „stările psiho-fiziologice” specifice trăite de subiectul frustrat, sau numai „reacțiile comportamentale” ale acestuia; alteori, conceptul de „frustrație” este folosit într-un sens prea general, ca denumire doar a unei probleme și nu a unei realități psihice existente, clar conturate, ceea ce-l face difuz, nespecific și lipsit de
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
lor, la lărgirea exagerată a sferei noțiunii de frustratie, înglobând în ea toate cazurile de obstacole sau de interferențe, care împiedică obținerea obiectului-scop. Ceea ce formează, nota distinctivă/definitorie a fenomenului de frustrație este - după cum arătam - sentimentul privațiunii, pe care subiectul frustrat îl explică fie prin nedreptatea pe care i-o pricinuieste altcineva, fie prin cauze găsite în propriul mediu inten, în propriile inaptitudini și incapacități. Acest sentiment restrânge, prin urmare, aria situațiilor în care se poate vorbi de „frustrație”: nu toate
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
de un bun individual. În acest înțeles, fenomenul frustrației este specific lumii umane, implicând, de cele mai multe ori, un raport social direct în care „bariera, obstacolul, se identifică cu persoane concrete considerate, pe drept sau pe nedrept, rău intenționate (față de individul frustrat). Fenomenul frustrației înregistrează, în lumea umană, un salt calitativ, desemnând - așa cum arată V. Pavelcu - „un raport social și conștient între ceea ce ni se cuvine și ceea ce datorăm noi, între drept și obligație”. Pentru toate celelalte situații, în care obstacolul are
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
de personalitatea umană, ci mai ales moduri personal de a simți și de a trăi sentimentul de frustrație. Astfel, un sentiment de frustrație poate avea ca dominantă fie tendința de a învinge obstacolul, în vederea satisfacerii cu orice preț a trebuinței frustrate, fie tendința, de conciliere sau chiar de supunere și autoblamare. Această complexitate și varietate de nuanțe creează, dificultăți în identificarea exactă a naturii sentimentelor de frustrație și în înțelegerea adecvată a acestora, la diferite persoane. Sentimentele de frustrație pot varia
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
fenomenului de frustrație, relevă caracterul polivalent al acestui fenomen: „Fenomenul frustrației, generalizat, a constituit punctul de plecare în elaborarea unor teorii asupra personaltății, afectivității, sau asupra nevrozelor și psihozelor. O nevroză, a firmă, unii psihologi, este o stare permanentă de frustrați (Maier) și chiar și orice manifestare psihopatologică nu este decât o consecință a frustrației (French). Frustrația tinde a deveni o sursă de explicat: chiar a unor fenomene sociale, cum este războiul. Unii psihologi îi acordă un loc central în problematica
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
a frustrației (French). Frustrația tinde a deveni o sursă de explicat: chiar a unor fenomene sociale, cum este războiul. Unii psihologi îi acordă un loc central în problematica fericirii cotidiene a omului; o persoană nefericită, sau deprimată este o persoană frustrată (N. Bull). Nu este de neglijat aspectul practic, terapeutic sau pedagogic al teoriilor, precum și deosebita importantă, ideologică, politică, a unor asemenea teorii. Iată de ce un examen atent al acestui fenomen merită osteneală din partea psihologiei noastre”. Diferitele modalități de interpretare si
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
reacției care-i va urma, sau dacă reacția este cunoscută, trebuie în mod implicit identificat stimulul (conform postulatului lui Watson). Acești cercetători interpretează, prin urmare, frustrația mai mult ca „reacție”, având în vedere doar acțiunile și mișcările executate de către subiectul frustrat, fără a lua în considerare faptul că aceleași acțiuni și mișcări pot avea, în plan psihologic, semnificații diferite (la diferiți oameni, sau chiar la același om, în condiții și împrejurări deosebite). Între stimulent și reacția de răspuns nu există, în
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
anxietate, și sentimentul de frustrație). În scopul evitării anxietății, omul folosește tehnici variate: „sublimarea”, „mânia”, „anularea” semnificației a ceea ce ne incomodează, „personificările fantastice”(refugierea în imaginar) etc. După E. Fremm, omul occidental de azi este, prin excelență, o ființă nefericită, frustrată - această datorită incompatibilității dintre principiile practice promovate de societatea capitalistă (ex. egoismul, competiția acerbă etc.) și pricipiul „dragostei” (care reprezintă, după E. Fromm, „nevoia ultimă și reală, în orice ființă umană, singurul răspuns sănătos și satisfăcător la problemele existenței umane
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
nega existența), fie prin refulare, negație, clivaj ( care au rolul de a îndepărta pe individ de sursele frustrării), pentru cel de-al doilea psihanalist, mecanismele de apărare descrise de S. Freud reprezintă doar un „sistem primar” de satisfacere a trebuințelor frustrate; la un nivel „secundar” de evaluare găsim „iubirea de sine” și „vanitatea”, iar la un nivel „terțiar” întâlnim „redefinirea Eului” prin mijloace „autiste”, care constau în interpretarea deformată a realității în conformitate cu dorințele noastre. Privind-o în ansamblu și, totodată, în
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
spirale ascendente” - când contrarierea/blocarea unui obiectiv propus are menirea de a angaja întregul sistem psihic într-un proces ascendent de ridicare, prin salturi, pe o treaptă superioară de evoluție - depinde, desigur, de nivelul anterior de dezvoltare psihică a sbiectului frustrat, de experiența individuală în situații de frustrare, dar, în primul rând, de personalitatea celui în cauză; astfel, s-a observat că în unele cazuri, privațiunea de moment a devenit un stimulent pentru mobilizarea unor eforturi mai mari în direcția armonizării
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
se organizează întreaga personalitate. Putem afirma, așadar, că la nivelul „socio-cultural” de adaptare, „fenomenul de frustrație” dobândește, ca toate celelalte fenomene psihice, maximum de complexitate psihologică: el se înscrie acum pe linia unei dinamici care exprimă posibilitatea adoptării de către persoana frustrată a unor modalități raționale de rezolvare a „situațiilor frustrante”, modalități menite să asigure o adaptare activă, creatoarae, printr-un proces dublu de „asimilare” și „acomodare” (de „feed-back”comunicațional între persoană și mediu). Fenomenul frustrației se exprimă, deci, la acest nivel
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
Altfel spus, plecând de la formula cunoscută: R=f(P S), distingem trei perspective în analiza „fenomenului de frustrație”: a) putem prevedea conduita de frustrație, pe baza cunoașterii structurii personalității și a situației obictive de frustare; b) putem diagnostica personalitatea celui frustrat, pe baza cunoașterii conduitei și a situației frustrante; c) putem discerne modul cum se reflectă situația contrariantă în conștiința subiectului, pornind de la analiza conduitei în situații de frustrare și a structurii personalității celui frustrat. Cunoașterea acestor aspecte ale fenomenului de
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
frustare; b) putem diagnostica personalitatea celui frustrat, pe baza cunoașterii conduitei și a situației frustrante; c) putem discerne modul cum se reflectă situația contrariantă în conștiința subiectului, pornind de la analiza conduitei în situații de frustrare și a structurii personalității celui frustrat. Cunoașterea acestor aspecte ale fenomenului de frustrație - „situația frustrantă”, „conduita” respectivă, și „personalitatea” subiectului frustrat - ni se impune nu numai pentru a obține explicația necesară a conduitei de frustrație ci, mai ales, pentru a putea interveni fie în sens educativ
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
c) putem discerne modul cum se reflectă situația contrariantă în conștiința subiectului, pornind de la analiza conduitei în situații de frustrare și a structurii personalității celui frustrat. Cunoașterea acestor aspecte ale fenomenului de frustrație - „situația frustrantă”, „conduita” respectivă, și „personalitatea” subiectului frustrat - ni se impune nu numai pentru a obține explicația necesară a conduitei de frustrație ci, mai ales, pentru a putea interveni fie în sens educativ, cel al modificării personalității respective, fie în sensul schimbării contextului condițiilor în care s-a
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
a) reacții de apărare a „eului”; b) reacții de persistență a „trebuinței”, c) reacții care exprimă dominanța, persistența, inevitabilitatea „obstacolului” întâmpinat. a) Reacțiile de apărare a „Eului” sunt grupate de S. Rosenzweig în trei categorii, în funcție de maniera în care individul frustrat își asumă „agresiunea”: - Răspunsul „extrapunitive”, prin care individul dirijează agresiunea sa spre exterior, împotriva anturajului, atribuind responsabilitatea unor agenți exteriori. Emoțiile asociate răspunsurilor extrapunitive sunt: mânia, furia, iritația etc. În unele cazuri subiectul va adonta forme subtile de exprimare a
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
pentru că este un agresiv (în înțelesul deplin de inițiativă și cu spirit de organizare n.n.). Dar această participare îi poate aduce atâtea resentimente din partea celor din jur, încât să fie ulterior ostracizat. Prin contrast, un student retras poate fi inițial frustrat dar, prin calitățile sale pozitive, să fie mult apreciat. Din acest motiv, descrierea comportamentului caracteristic frustrării în termenii succesului imediat sau ai eșecului este incompletă și superficială”. (op. cit., p. 393) În privința celui de-al doilea criteriu, H.H. Kendler a relevat
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
căt la echilibrări temporare, generând în relațiile interindividuale noi tensiuni și situații de conflict. Vom menționa, în acest sens, câteva exemple ilustrative. Este știut, astfel că reacțiile care se întemeiază pe atribuirea nejustificată a unei intenții răuvoitoare altcuiva, angajează subiectul frustrat în „cercuri vicioase”, încercând reacțiile cu semenii: „agresiunea”, de exemplu, (atât cea preponderent emoțională, explozivă, cât și cea întâlnită sub o formă comprimată, de urmă, cu reacție amânată), cât și „opoziționismul” (ca fenomen reacțional de tipul îndărătniciei, încăpăținării, refuzului, egoismului
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
categoria a doua, grupăm reacțiile cu caracter predominant intelectual și obiectiv, care se întemeiază pe un mod adecvat/realistă de interpretare a „situației frustrante”: privațiunea este apreciată ca rezonabilă și nu neapărat ca arbitrară, nejustă, răuvoitoare. De data aceasta, persoana frustrată este capabilă să aprecieze că, în contextul situației concrete respective, obținerea satisfacției dorinței/aspirației sale de moment, sau nu este posibilă, datorită unor motive obiective, sau nu are dreptul la obținerea satisfacției dorite. În cea de a doua alternativă, persoana
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
în care se apreciază, totuși, că bunul râvnit se poate obține, existând în plus și convingerea că el ni se cuvine, dar nu ni se dă din rea voință, atunci se pot înregistra și atitudini de revendicare fermă din partea persoanei frustrate. Dar, în general, s-a observat că persoanele aparținând acestei a doua categorii știu să gestioneze mai bine chiar și aceste situații mai speciale, în care există impresia că sunt private pe nedrept de un bun legitim, sau de o
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
ei cele maisubtile, cum ar fi: ironia, insinuările răuvoitoare, calomniile, invidiile etc. 4) La omul adul normal, complexitatea organizării personalității maschează, adesea, în forme greu perceptibile, natura reacțiilor la frustrare. ÎNtre cele două extreme, - conduita combativă, ostilă, prin care persoana frustrată încearcă repunerea sa în drepturi, și conduita de resemnare, de împăcare cu situația creată, - se înserează o gamă foarte largă de reacții comportamentale, determinate de diversitatea tipologiei umane. Astfel, carateristici de genul: „emotivitatea”, „activitatea”, „secundaritatea”, „dispoziția”, vor imprima comportamentului la
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
maturizării presoanei. „Situațiile frustrante” caracterizează tocmai acele condiții în care nu a fost realizată concordanța între „persoană” și „ambianță” (armonia între interesele individuale și cele ale societății), precum și echilibrul intra psihic (între aspectele intelectuale, afective și morale ale sistemului personalității). Frustrate se dovedesc a fi, în primul rând, acelepersoane care nu reușesc, - datorită unui egocentrism psihologic exagerat al unui egoism moral, - să se autoaprecieze corect, să se transpună în conștiința altuia, să adopte punctul de vedere al semenului; din această incapacitate
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]
-
-și valorifica experiența proprie și de a utiliza o noua strategie de răspuns, mai slabe. ca urmare, tendința spre rigiditate a răspunsurilor, spre a persevera cu un răspuns care nu se dovedește adecvat situației devine o particularitate caracteristică comportamentului celui frustrat. Nivelul la care se va desfășura „fenomenul frustrației”, - preponderent în plan subiectiv, egocentric, sau în cel obiectiv, de înțelegere reciprocă și cooperare, - depinde în mare măsură de capacitatea celui frustrat de a examina „situația frustrantă” din unghiuri de vedere diferite
[Corola-publishinghouse/Science/2141_a_3466]