5,896 matches
-
intră în cameră ca o furtună. Aflase deja că toate economiile lor dispăruseră din contul bancar comun. Noah dădu repede pe gât o sorbitură de coniac, pregătindu-se să fumeze o țigară. - Bețivanule, fumătorule, nebun de legat ce ești! Ai golit contul nostru ca să-l arunci pe ridicolul tău de joc! - Despre ce vorbești, încercă Noah să câștige timp, ca nu cumva să se lase învins de furia femeiască. Deja începuse să se simtă ca un copil înspăimântat de furia mamei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
urechi de pisică numai iubind cu urechile o fată? Era ciudat, dar posibil. Nu toate felurile de a naște le erau cunoscute oamenilor, mai ales celor care semănau cu barmanul, ce umplea de dimineața până seara nesfârșite pahare care se goleau repede, încât parcă propriile gânduri îi erau băute odată cu alcoolul din ele. Dudu surâsese, trăgându-și puțin pe spate capișonul, ca și cum ar fi vrut să arate lumii întregi urechile lui de pisică. O femeie în colțul străzii îl privea curioasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1993_a_3318]
-
eu sunt Bogdan. În spatele meu se află, speriat și tremurător, stupidul prinț Luca. Câmpii sub noi, jos de tot. Case. Bătrânul Kremlin rămâne repede în urmă, cu arhitectura sa superbă și acoperișurile adormite ca niște aripi de mult împietrite ori golite de viață. Orașul vechilor patimi și iubiri se depărtează tot mai mult, până ce rămâne un fir de cenușă. Iar rezolvarea problemei și aplicarea formulei deocamdată mă eludează. Albastrul covor magic zboară exact atât de bine pe cât mă așteptam când l-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
întins mâna nu ca s-o fur, ci ca să-mi ofer prilejul de a-mi dărui prietenia, de a oferi o parte din sufletul meu. Bătut ca în copilărie, rătăceam acum pe străzi în nopțile lungi moscovite. După ce bulevardele se goleau și pretențiile pe care le aveam față de aspectul exterior al femeilor scădeau, dădeam, în sfârșit, de vreo ștoarfă care accepta orice condiții. În zorii răcoroși și roz, împăcat, mă apropiam de ușa hotelului și nu mai doream nimic de la ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
fost cauza faptului că învelișul exterior pe care-l dobândea fericirea mea de cocainoman devenea din ce în ce mai amenințător. La o oră după ce luam prima doză, puneau stăpânire pe mine tot felul de manii stranii. Câteodată mă apuca mania căutatului; când se golea cutia de chibrituri, începeam să caut chibriturile, mutând din loc mobila, trăgând sertarele de la masă; deși știam că în cameră nu mai sunt nici un fel de chibrite, le căutam fericit ceasuri întregi, fără pauză; altădată, mă lua în stăpânire o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
Ce, zeii despre care spui tu, nu sunt și ei niște ființe divine? Și da și nu. Ei, hai că-mi placi! Cum vine asta? Te-am rugat să lași de o parte tot ceea ce știi tu și să-ți golești mintea de principiile pe care le-ai învățat. Ascultă-mă și acceptă ce îți spun, măcar până ce termin de povestit. Repet încă o dată, zeii noștri nu sunt același lucru cu Dumnezeu. Nu intervin niciodată, cel puțin nimeni nu se știe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
aceea neobișnuită din privirea ei. Îi spusese ceva înainte de a pleca la drum. Îl rugase să fie ascultător și să aibă răbdare cu Moș Calistrat. Gândurile care îl frământaseră până mai adineauri dispă ruseră ca prin farmec. Mintea i se golise, acum încerca să rețină tot ce-i spunea bătrânul. Se apropiară de puntea improvizată și Calistrat păși pe ea. Trunchiul gros se arcuia sub greutatea bătrânului, dar acesta nu părea să bage de seamă. Fără să pregete nici un moment, Toma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
lui Calistrat. Acesta își scoase traista de la gât și i-o întinse. Ce Dumnezeu ai în ea? întrebă inspectorul mirat de greu tatea acesteia. Eh, nimic deosebit. Niște lucruri fără de care nu plec nici odată de acasă. Trebuie să o golesc ca să pun dinamita în ea. Nu vreau să mai fie nimic înăuntru care să se lovească de batoanele de exploziv. Întoarse traista cu gura în jos, curios să vadă lucrurile de care spunea Calistrat că nu se desparte niciodată. Mirat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
la numai câțiva pași de el, exact așa cum își dorise. Nici că se putea o situație mai bună pentru el. Ridică țeava armei și începu să tragă. La început o serie scurtă, mai apoi în rafale, foc de secerare, până ce goli tot încărcătorul. Gloanțele treceau ușor prin valurile de negură ce nu încetau să clocotească în fața sa. Nu păreau însă să aibă vreun efect, peretele lichid era tot acolo. Aruncă sectorul consumat și îl atașă pe următorul. De data aceasta trăgea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
vital. Zadarnic, nici un rezultat, bestia rămânea în același loc, străduindu-se să se arunce spre el și, oprindu-se de fiecare dată, imediat ce o atingeau razele de lumină. Pistolul mitralieră scoase un sunet sec atunci când și al doilea încărcător se goli. Țeava încinsă scotea fum. Mai avea două sectoare pline, însă își dădu seama că nu mai avea rost să irosească muniția. Era clar ca lumina zilei că nu așa putea să omoare animalul. Abia acest gând îl înspăimânta de-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
că gloanțele trec prin ea fără să o afecteze, ceea ce însemna că nu este o ființă vie. În ciuda convingerii lui Vlad Mihailovici, nu aveau de a face cu un animal, nu exista pe pământ o ființă vie în care să golești două încărcătoare de AKM și acesta să nu pățească nimic. Nici măcar un elefant nu ar fi putut scăpa nevătămat. Ce mai aflase? Că nu poate ieși din peșteră la lumina zilei. Se părea că numai lumina soarelui o ținea blocată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
repede. Am hotărît să schimb subiectul, și singurul pe care l-am putut găsi era acela care mă ardea pe dinăuntru. — E adevărat că, În război, oamenii erau duși la castelul Montjuïc și după aceea nu mai erau văzuți? Tata goli ligura de supă fără a se tulbura și mă privi pe Îndelete, zîmbetul scurt alunecîndu-i pe buze. Cine ți-a zis asta? Barceló? — Nu. Tomás Aguilar, care uneori spune povești la colegiu. Tata Încuviință Încetișor. — În vreme de război se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2275_a_3600]
-
trivializa statutul său de responsabil superior al guvernării, Înțeleg ideea, Foarte bine, e semn că ați reușit să vă treziți complet, Da, domnule prim-ministru, Și acum la treabă, cel mai târziu la ora opt acele șosele trebuie să fie golite, televiziunea să iasă cu mijloacele terestre și aeriene de care dispune, vreau ca toată țara să vadă reportajul, Da, domnule, voi face ce voi putea, Nu veți face ce veți putea, veți face ceea ce va fi necesar pentru ca rezultatele să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
bunurilor lăsate în casele la care ocupanții mașinilor se gândiseră să se întoarcă numai când rebeliunea albicioșilor ar fi fost zdrobită pentru totdeauna, cu siguranță, la ora asta casele atacate nu mai sunt șaisprezece, cine știe câte încă or mai fi fost golite până la ultima mochetă, până la ultimul vas ornamental. Elicopterul arăta acum de sus cum coloanele de automobile și furgonete, cele care înainte fuseseră ultimele erau acum primele, se ramificau pe măsură ce pătrundeau în cartierele apropiate de centru, cum, de la un anumit punct
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1963_a_3288]
-
-i-le omului, care le rânduia pe bancul de lucru. Pe măsură ce elementele mașinăriei Îi treceau printre degete, pe chip Îi sporea o expresie de stupoare. Dante Îi supraveghea atent reacțiile. - Așadar, ce crezi că e? Îl Întrebă când sacul se goli. Fără să răspundă, meșterul Alberto luă de pe un raft o lampă, care avea Îndărătul feștilei un disc de alamă pentru concentrarea luminii. O aprinse, cu toate că prăvălia era Încă luminată de soare, și Își concentră ochii miopi asupra părților de mașinărie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
victima propriului sale ticluiri. Dumnezeu cel drept le vede pe toate și nu bate cu parul. Poetul se aplecă din nou peste trup, fixând trăsăturile ascuțite ale chipului, care parcă Își păstraseră o expresie teribilă de uluire, În Întunecimea cavităților golite prin arderea globilor oculari. Apoi Îl răsuci cu fața În jos, continuând să Îl examineze. - Așa s-au petrecut lucrurile, cum ți-am zis eu, priorule, exclamă șeful gărzilor În gura mare, așa Încât oamenii săi să-l audă. Dante Își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
o ulcică de pe masă. Era ud de sudoare, iar pomeții Îi ardeau de febră. Dar, Înainte ca Dante să Îi poată umple paharul de cositor, omul i-l smulse din mână, bând cu nesaț. Îl puse jos abia după ce Îl golise. Fremăta, scuturat de un tremur violent. Apoi, În sfârșit, păru să Îl observe pe poet. Parcă Își mai recăpătase puterile. Ceremonios, Îl invită să ia loc, eliberând, pentru el, de niște codexuri singurul scăunel din lemn. După ce oaspetele se așeză
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
o nimica toată. El impune și celor mai greu de impresionat cu zidurile sale din cărămidă ce alcătuiesc, împreună cu acoperișurile de ardezie, o bijuterie a cartierului bogat - da, da, are și orășelul nostru unul, precum și o clinică ce nu se golea în acei ani de măcel mondial, două școli, una pentru fete, cealaltă pentru băieți, și o Uzină, enormă, cu hornuri rotunde care împung cerul și aruncă, iarnă sau vară, zi și noapte, trâmbe de fum și funingine. Ea ține în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
imensă, cu doi servitori cărora nu le spunea două cuvinte pe zi? Mă înșelam. Destinat pronunță ultimul său rechizitoriu pe 15 iunie 1916. O făcu fără nici cea mai mică convingere. De altfel, nu obținu capul inculpatului. După ce sala se goli, președintele completului de judecată ținu un discurs, sobru și scurt, iar apoi se servi o gustare. Eram și eu acolo, pe lângă grupul de judecători, în frunte cu Mierck, avocați, grefieri și câțiva alții. Apoi, cei mai mulți porniră spre RĂbillon pentru o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
-ncălzi, din sticluța pe care o ține mereu în buzunarul vestei. Pe străzi, în chip ciudat, în ciuda gerului, a ieșit, ca-n zilele de sărbătoare, toată mulțimea de schilozi: amputații, capetele sparte, trepanații, semi-nebunii, umblând dintr-o tavernă în alta, golind paharele pentru a-și umple inima. La început, după primele lupte, ni s-a părut amuzant să-i vedem sosind pe toți acești flăcăi de vârsta noastră care se întorceau cu chipul remodelat de exploziile obuzelor și trupul ciopârțit de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
sfârșit, ceea ce făcea și mai odioase și mai inutile ultimele convoaie de răniți și de morți care treceau pe la noi prin oraș. Orășelul era încă plin de șchiopi și de capete cu răni îngrozitoare, cusute în grabă. Clinica nu se golea, precum prestigioasele hoteluri din stațiunile balneare pe care oamenii de lume și le recomandă unul altuia. Doar că sezonul dura aici de patru ani fără oprire. Câteodată, o zăream pe doamna de Flers de departe și aveam o strângere de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
bastonul. Era moale, de un verde proaspăt, și dansă într-un vârtej înainte de a ajunge în mijlocul râului, și de a se scufunda. Mă întorsei spre Destinat. Dispăruse. Viața își urmă cursul, după cum se spune, iar războiul se termină. Clinica se goli încetul cu încetul, ca și străzile orașului. Cafenelele nu mai merseră la fel de bine, iar Agathe Blachart avu tot mai puțini clienți. S-au întors în oraș fiii și soții. Unii nevătămați, alții distruși. Mulți nu se întoarseră niciodată, desigur, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
La amiază, intra la RĂbillon, unde era primit de Bourrache. Avea încă masa lui, servea întotdeauna aceleași mâncăruri, bea același vin ca în vremea când trimitea oameni la ghilotină. Diferența e că întârzia după ce-și bea cafeaua. Sala se golea, Destinat rămânea. Iar apoi îi făcea semn lui Bourrache să i se alăture. Atunci hangiul lua o sticlă de tărie, din cea mai bună, două păhărele și se așeza în fața procurorului. Umplea paharele și îl bea iute pe al lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
Verhareine, Destinat așteptându-mă pe scări, la capătul treptelor, stupefiat, și noi doi mergând ca niște condamnați spre căsuța din parc și urcând în cameră... Castelul nu era reședința unui mort. Era o locuință goală, sau golită pur și simplu, golită de viață de multă vreme. Că procurorul locuise acolo, precum și Barbe și Gravul, nu schimba nimic: încă din vestibul, lucrul acesta se simțea. Castelul era un loc defunct, care încetase de mulți ani să respire, să rezoneze la zgomotul pașilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
Încercând să sar. Nimeni din grup n-a mai Încercat. Ei bine, după aceea Rosalind a avut neobrăzarea să mă Întrebe de ce m-am Îndoit de șale În aer. „Nu ți-a ușurat săritura“, mi-a zis, „ci doar a golit-o de curaj“. Te Întreb: ce poți face cu o fată ca ea? Critica ei era neavenită, zic eu. Gillespie n-a reușit să Înțeleagă de ce Amory a zâmbit Încântat tot timpul prânzul. Și-a Închipuit, probabil, că e unul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]