1,396 matches
-
o entitate politică singulară și unitară); Dreapta: D.C. Giurescu et al., 2006, coperta II (harta României include atât "Basarabia" [actualmente Republica Moldova], cât și Cadrilaterul, exprimând cartografic tentația iredentismului românesc îmboldită de ideea mitică a unității) Același manual, expresie a naționalismului istoriografic postdecembrist, vorbește despre "Revoluția [Română] de la 1848-1849" (Scurtu et al., 1999, p. 50). Insistând asupra unității revoluției pașoptiste, textul difuzează ideea că "programele de la Iași, Blaj, Brașov, Islaz, Cernăuți și Lugoj [...] au fost "declarațiile de război" ale forțelor novatoarea (sic
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
în timpul revoluției de la 1848 și-a afirmat hotărârea pentru unitate și independență națională" (p. 52). Deși nu mai degajă același patos naționalist și exaltare patriotică emise de manualele de istorie din ultima fază a național-comunismului, discursul conservatorist al vechii gărzi istoriografice păstrează retorica tradițională a unității chiar și în răspărul direcției oficiale stabilitate de autoritățile statale. În contrast, direcția reflexivă-europenistă cât și cea postmodernă îmbrățișează apelul la diversitate lansat de programa școlară. O atenție specială este acordată nu atât "instinctului de
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
opțiunii populației din zonele respective" (Mitu et al., 1999, p. 84, subl. n.). Până acum, în tradiția pedagogiei istoriei românești, orice mențiune aluzivă la posibilitatea ca Unirea să fi fost precipitată sub imperiul forței militare ar fi constituit o blasfemie istoriografică. După cum se va vedea, chiar dacă manualul a fost aprobat de forurile ministeriale, sub presiunea opiniei publice și a reacției naționaliste, acesta a fost ulterior retras din circulația școlară de către același Minister al Educației Naționale. Independența I. Discursul monofonic (1991-1997). Împovărat
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Smîrdan" (Manea și Teodorescu, 1993, p. 6). În afară de aceste epurări punctuale și completări specifice, discursul cu privire la independența național-politică și social-populară se desfășoară în linii mari pe coordonatele stabilite de istoriografia național-comunistă. II. Discursul polifonic (post-1998). Direcția conservatoare a vechii gărzi istoriografice a reprodus aceeași retorică a luptei naționale de independență ca principiu fundamental al istoriei românilor. În aceleași cadențe discursive ale istoriei eroizante, I. Scurtu et al. (1999) celebrează pe militarii români care, sacrificându-se pe altarul independenței naționale, "s-au
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
rolul lor istoric în prezervarea culturii românești și în stimularea cristalizării identității naționale rămân mai curând marginale. Laic rămâne și sistemul de datare a timpului, folosindu-se în continuare formula "î.e.n." și "e.n.". II. Discursul polifonic (post-1998). Abia pluralizarea discursului istoriografic difuzat de literatura didactică aduce și o accentuare a identității creștin- ortodoxe a poporului român. Desigur, direcția conservatoare păstrătoare a discursului naționalist din vechiul regim a militat cauza creștin-ortodoxismului românesc. Pe lângă reluarea tezei interbelice a "creștinismului genetic" al românilor, potrivit
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
întrebuințează în maniere similare. Din acest punct de vedere, al construcției memoriei colective, simbolurile Doftana și Pitești sunt echivalente structural, îndeplinind aceleași rosturi politice și fiind produsele acelorași principii de construire a memoriei colective. Piața memoriei colective și limitele hetorodoxiei istoriografice. Implozia regimului totalitar nu doar că a antrenat în cele din urmă un amplu proces de rescriere a trecutului (Culic, 2005), ci a creat condițiile pentru o mutație decisivă survenită la nivel infrastructural. Pluralizarea discursurilor despre trecut, cauționată de autoritățile
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
fondului autohtonist în preajma intrării în noul mileniu. Contestabilă din capul locului, în viziunea autohtoniștilor, este paradigma epistemologică din prisma căreia a fost reflectat trecutul românesc. Perspectiva relativismului postmodernist din care este conceput manualul este explicit asumată de către autori. În comparație cu ortodoxismul istoriografic manifestat în manualele "clasice", discursul elaborat în lucrarea de față constituie o erezie, dacă nu chiar o blasfemie la adresa dogmaticii oficiale oblăduite de stat. În loc să sacralizeze trecutul națiunii (așa cum prescrie norma istoriografiei tradiționale), discursul dezvoltat în manual îl prezintă ca
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
apoi imaginea de sine a națiunii" (p. 40). Autorii nu schițează nici cel mai mic efort pentru edulcorarea radicalității discursului (cu care, în treacăt fie spus, personal, suntem perfect de acord). Și în acest punct, manualul contrastează puternic cu ortodoxia istoriografică: în loc să portretizeze națiunea română în termeni esențialiști, ca o împlinire determinată de necesitatea istorică sau ca un dat obiectiv etern, este preferată în schimb o poziție construcționistă, care admite contingențele istorice și implicit fragilitatea (în opoziței cu eternitatea) statului național
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
care manualul o respectă formal), autoritățile statale au reacționat defensiv în momentul în care au conștietizat pericolul pe care o asemenea abordare deconstructivistă îl poate avea la adresa identității naționale. Totuși, chiar dacă prin interzicerea manualului Sigma facțiunea conservator-reacționară, exponentă a ortodoxismului istoriografic în spiritul naționalismului etnic, a repurtat o victorie simbolică, discursul despre trecut emis de literatura didactică nu a revenit la paradigma naționalistă. Dimpotrivă, programele școlare ulterioare, din 2004, au accelerat tranziția înspre o viziune europenistă, postnațională a istoriei românești. O
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
meta-narativei istoriei românilor, a cărei existență este dependentă de structurarea cronologică a timpului. Poate cea mai consecințională tranziție a fost abandonarea discursului absolutist și a certitudinii epistemologice în favoarea adoptării unei poziții relativiste care face tandem cu noua atitudine a reflexivității istoriografice. Chiar și manuale adresate clasei a VIII-a subliniază "rolul istoriografiei în conștiința națională", debutând chiar cu o discuție introductivă în care se tematizează "Cum se construiește imaginea trecutului?" (Vulpe et al., 1999, p. 12). În locul unei soluționări pro domo
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
în cauză este folosită ca prilej de tematizare a relației dintre "știință și politică", concluzionându-se că "în fiecare scriere despre originea unui popor există, pe lângă argumente științifice, și multă exagerare și fantezie" (Vulpe et al., 1999, p. 34). Reflexivitatea istoriografică, prezentă încă din manualele gimnaziale, este cu atât mai pregnantă în literatura didactică dedicată clasei de XII-a. De exemplu, N. Dumitrescu et al. (1999) plasează întreaga istorie a românilor sub deviza pronunțată de Catherine Durandin, potrivit căreia "Istoria românilor
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
punctul de inflexiune - care marchează simbolic debutul procesului de reconfigurare a memoriei publice românești pe aliniamentele eticii europene a memoriei. În acest an poate fi reperată producerea unei masive prefaceri a ordinii discursive a memoriei publice românești. În avangarda reflecției istoriografice, debutul acestui moment tranzitoriu este ilustrat de publicarea provocatoarei cărți semnate de L. Boia, Istorie și mit în conștiința românească (1997), lucrare care a dat startul deconstrucției mitologice a memoriei naționale. Imediat în trena lucrării lui Boia, noul Curriculum Național
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
o deschidere interpretativă care a făcut posibilă glisarea dinspre paradigma celebrativ-eroică a cărei finalitate antropologică era plămădirea de patrioți devotați națiunii înspre o paradigmă reflexiv-critică ce țintea către modelarea de cetățeni responsabili civic. Pe lângă manuale de istorie care reproduceau ortodoxia istoriografică tributară naționalismului exaltat al anilor '80 (ex: Scurtu et al., 1999), în nou constituita "piață a memoriei colective" (Zub și Antohi, 2002, p. 122) și-au făcut apariția și manuale care deviau dramatic de la linia tradițională. Exemplul cel mai eclatant
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
din urmă cu retragerea manualului din circuitul școlar (Pârâianu, 2002). Facțiunea naționalist-tradiționalistă, deși a câștigat lupta cu manualul, a pierdut pe termen lung bătălia cu noua paradigmă critico-reflexivă a postnaționalismului ce a început a se configura simultan în avangarda reflecției istoriografice autohtone (Boia, 1997), cât și în ariergarda discursului didactic românesc (Mitu, 1999). Succesul reacției naționalist-tradiționalistă a reușit să aresteze pentru moment schimbarea de paradigmă. Însă aceasta nu a putut frâna procesul de înnoire a tradiției naționale românești, care a devenit
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
a da sens trecutului românesc. Toată această retorică războinică slăbește puternic în intensitate, pe măsură ce discursul despre trecut se regrupează pe coordonatele definite de politica europeană a regretului, care exclude din capul locului elogiul războiului. De la factualism dogmatic apodictic la reflexivitate istoriografică. O a doua deplasare este detectabilă în trecerea de la factualism dogmatic apodictic (care fixa, fără a lăsa nici cea mai mică marjă de eroare, adevărurile perene și certitudinile peremptorii ale neamului românesc) către un regim interpretativ caracterizat de post-factualitate, reflexivitate
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
O a doua deplasare este detectabilă în trecerea de la factualism dogmatic apodictic (care fixa, fără a lăsa nici cea mai mică marjă de eroare, adevărurile perene și certitudinile peremptorii ale neamului românesc) către un regim interpretativ caracterizat de post-factualitate, reflexivitate istoriografică și chiar relativism cognitiv. Aceasta este simptomatica epistemică a vremurilor postmoderne, în care noțiuni fundamentale precum adevăr, fapt, obiectivitate și certitudine au fost discreditate. Deprivați de aceste reazăme epistemice, subiecții timpurilor postmoderne sunt forțați "să învețe să trăiască într-o
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
În strânsă corelație cu tranziția de la un factualism dogmatic de tipul apodictic la un regim reflexiv de interpretare relativă a trecutului avem și abandonarea credinței în natura oraculară a istoriei, care a dăinuit în conștiința românească încă din primele scrieri istoriografice. F. Aaron (1835), spre exemplu, scria într-unul din primele manuale de istorie publicate în Țările Române, "istoriei patriei, oglinda aceea magică a veacurilor trecute, icoana cea adevărată a vremii de acum, și cheiea cea de mare preț cu care
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
lungimea a 666 de pagini în versiunea originală din 2006, 879 în varianta tipărită în 2007. Prefațată de o "Introducere" în care sunt lămurite " Natura, scopul și efectele regimului totalitar comunist în România, 1945-1989", analiza se fixează apoi asupra "Reperelor istoriografice" ale regimului comunist românesc. În continuare sunt examinate în detaliu "Partidul Comunist Român" (capitolul 1), "Represiunea" (capitolul 2), unde se pledează cazul în favoarea probării "genocidului comunist în România", centrul de greutate al analizei căzând pe instituția Securității ca instrument al
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
vinovații morali pentru crimele comunismului conferă Raportului calitatea de dosar juridic mai curând decât statutul de document științific. Deloc gratuit, M. Shafir (2007) califică Raportul în categoria memoriei, conținutul său manifest moral respingându-i pretenția de apartenență la categoria operelor istoriografice. Acest prim paradox este complicat mai departe de faptul că, deși este formulat mai curând ca rechizitoriu (ridicând capete de acuzare, judecând, apoi solicitând condamnarea regimului comunist), limbajul utilizat abundă în licențe poetice, formulări metaforice și alte extravaganțe expresive, toate
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
conformează unei logici comune, aceea de a impune o unică grilă oficială de interpretare a realității, în deplină armonie cu spiritul politic al vremii. Raportul Tismăneanu, prezentat ca "adevărul istoric" exclusiv și singular despre comunism, a oficializat o nouă ortodoxie istoriografică, impunând în conștiința publică paradigma anticomunistă a memoriei recente românești. Această dogmatizare interpretativă este relevată cu atât mai clar de propunerea Raportului de "a se interzice drept forme de negaționism, pedepsibile prin lege, tentativele deapologie a regimului comunist" (p. 642
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
am întreprins-o a încercat să surprindă, inițial, geneza culturală a primei formule a memoriei istorice românești, produsul intelectual al cărturarilor Școlii Ardelene. Prelucrând materiale deja existente în tradiția cronografică românească, literații ardeleni au reușit să articuleze, în avangarda reflecției istoriografice, paradigma latinistă în cadrele căreia s-a configurat simțul identitar național și, în paralel cu acesta, conștiința istorică românească. Paradigma latinistă a Școlii Ardelene a stabilit cadrul de referință al memoriei istorice românești, în raport cu care s-au definit și contra-definit
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
s-au definit și contra-definit formulele ulterioare ale românismului identitar și ale conștiinței istorice românești. Un aspect crucial, a cărui importanță a fost reliefată cu metodicitate pe întregul parcurs al analizei, a fost raportul dintre ceea ce am numit "avangarda reflecției istoriografice" și "ariergarda consensului societal". Prima este inovativă și heterodoxă, locul în care se experimentează concepții alternative asupra trecutului. A doua este consensuală și ortodoxă, reprezentată de literatura didactică aprobată oficial de autoritățile statale, încorporând elementele care fie consolidează ordinea socio-politică
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
catalizează schimbarea în direcția programată de autorități. Una dintre asumpțiile de fundal ale analizei a constat în ideea că școala este instituția socială centrală prin intermediul căreia formula identitară și a memoriei colective elaborate de către elitele intelectuale plasate în avangarda reflecției istoriografice sunt difuzate în "corpul social". Literatura didactică prin care se propagă reprezentările sociale despre trecutul colectiv poate fi astfel conceptualizată drept cureaua de transmisie care unește inteligenția de masa societății. Iar manualele școlare de istorie pot fi înțelese ca alcătuind
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
culése și după aniĭ dela nașterea Domnuluĭ Isus Hristos alcăruite. Edițiunea a doua Tipărită de Ministeriul Cultelor și al Intrucțiuneĭ Publice. Bucuresci: Tipografia Academieĭ Române. Stăniloae, D. (1939). Ortodoxie și românism. Sibiu: Tiparul Tipografiei Arhidiecezane. Stoicescu, N. (1980). Continuitatea românilor. Privire istoriografică. Istoricul problemei, dovezile continuității. București: Editura Științifică și Enciclopedică. Stoicescu, N. (1983). Unitatea românilor în Evul Mediu. București: Editura Academiei Republicii Socialiste România. Teodorescu-Braniște, T. (1936). Doctrina bâtei: naționalism, reacționism, antisemitism. București: Editura "Cuvântul Liber". Ureche, G. (1955). Létopisețul țărâi
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Trend Dataset, 1991-2007. 2nd Edition. Colchester, Essex: UK Data Archive. SN: 5241. Rose, R. și Mishler, W. (2007). New Europe Barometer VII, 2004-2005. Colchester, Essex: UK Data Archive. SN: 5243. Lucrări de specialitate Abraham, F. (2008). Raportul Comisiei Tismăneanu: analiză istoriografică. În V. Ernu, C. Rogozanu, C. Siulea și O. Tichindeleanu (coord.). Iluzia anticomunismului: Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (pp. 7-42), Chișinău: Cartier. Adler, P.A. și Adler, P. (1998). Moving Backwards în Ethnography at the Edge: Crime, Deviance, and Field Research
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]