4,839 matches
-
nu mai este satisfăcătoare-se găsesc soluții în fondul autohton thraco-dacic, latin sau indo-european, întrucât fenomenul își are originea în realitățile spirituale specifice romanicilor la contactul cu slavii. Vocabularul românesc ce desemnează credințe, superstiții, cutume (obiceiuri) cuprinde numeroase dublete (triplete) lexicale (latino-slave, thraco-latino-slave), ce oferă o imagine specifică despre interferențele și conviețuirile spirituale dintre romanici și slavi. De pildă, terminologia daimonologiei românești: alături de slavonismele duh, diavol, vârcolac, mor, moroi, zmeu, vrajă, vrăjelnițe se află lexemele traco-dace bală, balaur, dulf, zgripțor, zgripțuroaică
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
conținut arhaic indo-european al limbii albaneze provin din fondul etno-lingvistic al populațiilor preromane ale teritoriului carpato-balcanic și dunărean, fie din grupa traco-moeso-getică, aflată în zona de nord-est, fie din cea iliro-panonică, din nord-vestul Peninsulei Balcanice. Stabilirea elementelor fonetice, morfologice și lexicale neromane este rezultatul comparării limbii române cu limbile romanice din apus și cu albaneza, în care se găsesc forme și cuvinte românești prelatine asemănătoare, uneori identice. Prin confruntarea românei cu idiomurile balcanice, în primul rând cu albaneza, deducem că există
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
daco-moesiana) sau de două limbi diferite (ilirica și daco-moesiana). Cercetări mai recente duc la concluzia că daco-moesiana sau traco-ilira reprezintă substratul comun al celor două limbi, româna și albaneza. Lingvistul I. I. Russu susține următoarele: faptul că nu există împrumuturi lexicale din albaneză în română și din română în albaneză, după anul 600, anulează teza conviețuirii albano-române în sudul Dunării, conform teoriei lui Roesler. Aceste cercetări au adus argumente decisive susținerii că termenii comuni românei și albanezei (aprox. 70) nu sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fii ai Romei".52 După ce-am văzut împrejurările istorice în care s-a închegat limba română, evoluția ei zbuciumată, ne vom referi în continuare la aspectele pur lingvistice ale acesteia. Romanitatea limbii române se oglindește în structura gramaticală și lexicală: cuvintele latine (moștenite) nu cunosc graniță geografică între diferitele zone locuite de români ce constituie factorul general românesc. În schimb, elementele împrumutate sunt familiare și specifice unui anumit teritoriu (de exemplu: ungurismele în Transilvania, slavismele în dialectele sud-dunărene, istroși meglenoromâne
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
mai frecvente și mai necesare în graiul viu și în scris, aspect relevat de Hasdeu-circulația cuvintelor: se pot construi fraze întregi cu cu cuvinte latine, dar nici măcar o propoziție numai cu cuvinte slave. De-aici rezultă valoarea covârșitoare a fondului lexical ereditar (moștenit) latin, în structura și economia limbii. Totalitatea cuvintelor limbii române este de aprox. 43.000, chiar mai multe, împreună cu neologismele, termenii tehnici, regionalismele și variantele. În lexicul românesc distingem două părți: partea moștenită și partea împrumutată. În ceea ce privește fondul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
lexicul românesc, sunt generale, ca și cele latine, pe întreg teritoriul lingvistic daco-român. Marea majoritate a cuvintelor autohtone exprimă noțiuni generale, fundamentale, cunoscute peste tot, fiind termeni cu caracter universal românesc și foarte multe din ele fac parte din fondul lexical principal. Este adevărat că majoritatea sunt noțiuni speciale și concrete: plante, animale, unelte, la care se adaugă 40 de verbe generale, cu înțelesuri numeroase și variate. Elementele autohtone fac parte din țesutul de temelie, ereditar, al limbii române și s-
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
care se adaugă 40 de verbe generale, cu înțelesuri numeroase și variate. Elementele autohtone fac parte din țesutul de temelie, ereditar, al limbii române și s-au bucurat de o considerație aleasă din partea poporului în cursul secolelor. Pentru întregul tezaur lexical moștenit (cel dinainte de slavi), mai ales despre elementul latin (romanic), marele lingvist Lazăr Șăineanu sublinia: "o trăsătură caracteristică e seriozitatea, solemnitatea cu care poporul tratează cuvintele de origine latină, pe când alte cuvinte din lexic sunt tratate, în gura românului, cu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
o trăsătură caracteristică e seriozitatea, solemnitatea cu care poporul tratează cuvintele de origine latină, pe când alte cuvinte din lexic sunt tratate, în gura românului, cu nuanță progresivă de ironie batjocoritoare (n-au scăpat nici măcar cuvintele sacramentale slavo-grecești)".53 Însemnătatea elementelor lexicale românești autohtone în economia generală a limbii este vizibilă și în faptul că ele au o circulație intensă, o întrebuințare mai frecventă decât cuvintele slave, de împrumut-acestea sunt, în limba română, de cel puțin zece ori mai numeroase, dar au
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
număr, 20, 02 % sunt latine, 13, 87% slave; în poezia lui Eminescu: elementul latin reprezintă 48,68% (ca număr) și 83% (ca frecvență), în timp ce elementele slave sunt 16,8% (ca număr) și 6,8 % (ca frecvență). Cercetarea pe baza materialului lexical și a criteriilor etimologice ale Dicționarului Candrea (1931) a stabilit proporția numerică între cuvintele românești, după origine: latine (moștenite), slave vechi, slave mai noi, medio-grecești, turcești, ungurești, comune cu albaneza, franceze și neologismele. A fost subliniat faptul, observat încă de
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
împarte în trei grupe: cuvinte latine, autohtone (traco-dace) și străine (de împrumut)slave, grecești, turcești, ungurești și neologisme. Elementul latin formează majoritatea cuvintelor pentru că noțiunile și lucrurile principale, abstracte și concrete, se numesc cu termeni latini, dar și pentru că elementele lexicale din alcătuirea unei fraze românești sunt de origine romanică. Concret, în orice text românesc de proză sau poezie prevalează elementul latin-în poezia lui Eminescu: latine-1656, străine-164, autohtone-28, iar în proza populară: latine-582, străine-47, autohtone-25. Numărătoarea (inventarierea) lui Macrea este grăitoare
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
astfel: în maghiară-80, ucraineană-50, germană (sași)-40, bulgară-35, sârbo-croată -33, poloneză-20, neogreacă-20, cehă-10, albaneză-nu știm !54 Limba română prezintă un caracter unitar și omogen numai prin elementul ei latin, de temelie (moștenit), care i-a dat structura gramaticală și fondul lexical. Cercetarea critică a limbii a stabilit elementele de împrumut în lexicul și gramatica românească, care, amestecate cu cele moștenite, abundă și au dat limbii aspectul unui adevărat caleidoscop cultural-istoric. Pentru prima dată, aceasta a fost evidențiat în vol. II din
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
întregul fond romanic al limbii române. Ulterior, după cucerirea romană, latina înlocuiește idiomurile autohtone. În limba română, gramatica ei istorică arată (indică) că elementele autohtone (preromane) au existat simultan cu cele latine, cu care alcătuiesc împreună blocul omogen al fondului lexical moștenit. Lingviștii români și străini au întrevăzut clar că limba română este o limbă latină altoită pe fondul etnic și lingvistic indigen, traco-dacic. S-a produs, în secolele II-III, prima încrucișare, în istoria limbii române, între latina populară și graiurile
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
o parte a trupului, cu urechea lipită de pământ” și au, ca principală ocupație, „crearea de materii nule”, călătoria cu „Antroposfera” în căutarea Kemattei etc. C. parodiază și combină genurile cu ușurința unui scamator care știe să folosească ingenios substanța lexicală. Elementul surpriză, prezent la tot pasul, vine de cele mai multe ori din limbaj, din deturnarea sensului cuvintelor și a sintagmelor comune. În 1975, după moartea scriitorului, Ștefan Baciu a publicat în Editura Limite, de la Madrid, cel de-al treilea volum, Vi
CUGLER. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286562_a_287891]
-
inspirată din viața aromânilor, publicată în revista „Deșteptarea”. A realizat, de asemenea, transpuneri din Eminescu (Luțeafirlu și alte poeme eminesciene pri grailu armânescu, 1980, Poezii, 1988, în colaborare), remarcabilă fiind mai ales versiunea aromână a Luceafărului, cuceritoare prin patina ei lexicală arhaică, ce trimite la cronicari. SCRIERI: Cerc vicios, București, 1945; Fânarea al Diogen (Lampa lui Diogene), pref. Hristu Cândroveanu, București, 1985. Repere bibliografice: Perpessicius, Opere, XII, 106-107; Hristu Cândroveanu, Ioan Cutova, UVPA, 427-429. Hr.C.
CUTOVA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286613_a_287942]
-
registre eterogene ca apartenență, într-o structură de orientare centrifugă, care funcțional rămâne coerentă, fiindcă servește o teoremă unică. C. își compune povestirile în mai multe registre distincte. Unul este realismul de tip behaviorist, înregistrând atitudini, gesturi, dicții și repertorii lexicale, cu meticulozitate de contabil și cu acuratețe de magnetofon HF. La antipod, un altul reunește o serie de Basme de azi, aclimatizând stereotipiile folclorice în decorul citadin contemporan, nu fără o anume notă de stridență. Între ele, bucăți greu clasabile
CUSNARENCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286610_a_287939]
-
și 1948, ca buletin anual al Muzeului Limbii Române. În articolul-program intitulat Muzeul Limbii Române, Sextil Pușcariu, inițiatorul, organizatorul și directorul instituției până la al doilea război mondial, arată că principalul obiectiv al acesteia este „strângerea și prelucrarea științifică a materialului lexical al limbii române din toate timpurile și din toate regiunile locuite de români”, în vederea alcătuirii Dicționarului limbii române, operă de interes național; obiectiv căruia i se adaugă, pe parcurs, încă unul la fel de important: întocmirea Atlasului lingvistic român, lucrare fundamentală în
DACOROMANIA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286652_a_287981]
-
universul apare traversat și susținut de o stare de permanentă tensiune lirică, ce umple spațiul și se răsfrânge asupra sufletului ca durere difuză, „arsură sub coaste” sau tristețe adâncă, inexplicabilă, care își face din toamnă anotimpul predilect de manifestare. Virtuozitatea lexicală a autorului se manifestă mai cu seamă în prelucrările după folclor, unde balada și blestemul sunt distilate până la a deveni incantații lirice pure: „Bată-ne ploile și ardă-ne rugul./ Aducerile aminte să-și are plugul./ Facă-se cerul tămâie
COJOCARU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286324_a_287653]
-
al criticului în tinerețe, 1984), C. are o accentuată structură de prozator. Scriind despre cărțile altora (în majoritate cărți de proză), el tatonează propriul teritoriu imaginar, împrăștie în discursul evaluativ mininarațiuni personale, reverii critice și digresiuni, practică limbajul aluziv, jocurile lexicale, ironia și alterizarea eului critic, într-un cuvânt, face o „critică artistică”, situată între hotare. Dispoziția histrionică și experimentalismul jovial ar fi notele dominante în volumul de debut, unde aplicațiile la caragialeanism sunt urmate de o suită de parodii critice
CONDURACHE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286360_a_287689]
-
asupra situației socio-economico-politice a continentului. Dincolo de interesul cunoașterii propriu-zise a unor astfel de scrieri, traducerile lui C., cu toate că au circulat în versiune manuscrisă, au contribuit la o relativă limpezire a personalității limbii române, prin efortul de găsire a unor corespondențe lexicale convenabile, într-o vreme când limba țării era prea puțin folosită ca mijloc de exprimare literară și artistică. C. este și autor al unui mic îndreptar de prozodie, Meșteșugul stihurilor românești, în cuprinsul căruia se arată interesat de conținutul și
CONACHI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286353_a_287682]
-
îndreaptă în egală măsură (la fel ca în unele comedii ale lui V. Alecsandri) împotriva boierilor mărginiți și conservatori, dar și împotriva tinerilor ușuratici, întorși de la Paris cu maniere cosmopolite. Eroii vorbesc într-o limbă moldovenească firească, cu unele preferințe lexicale (arhaisme sau neologisme) care le dezvăluie starea socială sau nivelul de cultură. A mai compus o comedie cu cântece, în patru acte, nepăstrată, Tribunalul femeilor, jucată în 1846. C. a tradus din franceză, pentru aceeași trupă ieșeană, melodramele Viața păstorească
COPCEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286405_a_287734]
-
erudiție filologică, C. este preocupat și de investigarea operei literare la nivel stilistic, din punctul de vedere al poeticii lingvistice. A cercetat limba literară din perspectiva limbii vorbite și a limbii scriitorilor novatori, clasici și contemporani. În Studiu asupra sistemei lexicale moldovenești din anii 1870-1890 (1964), C. relevă contribuția lui I. Creangă și a altor scriitori români la valorificarea stilistică a vocabularului limbii literare. I. Neculce și D. Cantemir, clasicii V. Alecsandri și M. Eminescu, contemporanii Ion Druță și Grigore Vieru
CORLATEANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286418_a_287747]
-
publicat și articole despre Ovidiu, Vergiliu, Cervantes. Își dă concursul la valorificarea unor scriitori români mai puțin cunoscuți în Republica Moldova, precum I. Heliade-Rădulescu, Magda Isanos, Gh.V. Madan ș.a. Este autorul volumului de memorialistică autobiografică, Răspântii (1995). SCRIERI: Studiu asupra sistemei lexicale moldovenești din anii 1870-1890, Chișinău, 1964; Creația lui Ion Creangă în școală, Chișinău, 1984; Scriitorul în fața limbii literare, Chișinău, 1985; Lumea poetului și resursele de exprimare a ei, Chișinău, 1985; Lumea cu toate ale ei..., Chișinău, 1988; Creația scriitorilor moldoveni
CORLATEANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286418_a_287747]
-
un exercițiu îndelungat, participare afectivă și, pe alocuri, chiar o „contaminare” beletristică. Evidente sunt aceste calități și în tălmăcirile realizate de C., îndeosebi în aceea a lucrării lui Hans Robert Jauss, veritabilă performanță, dat fiind stilul complex, bogat în invenții lexicale al autorului german, și în Minima Moralia a lui Th. W. Adorno, unde se conservă aliajul, adesea incandescent, de filosofie și memorialistică, propriu textului originar. SCRIERI: Johann Wolfgang Goethe. 1832-1982 (în colaborare), Iași, 1982; Interferențe culturale româno-germane (în colaborare), Iași
CORBEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286410_a_287739]
-
modificată. În perioada claustrării în sine însuși a devenit mai accentuat reflexiv, a renunțat la gesturile patetice, la exuberanța dialogului. Poeziile sale se caracterizează prin condensarea la maximum a emoției lirice, prin sobrietatea mijloacelor de expresie, printr-o percutantă economie lexicală. E meditativ și interiorizat, iar fluxul poetic s-a esențializat, ideea fiind concentrată într-o șocantă sugestie, ca în variantele din ciclul Oul, care vor să surprindă forța germinativă primordială. C. se relevă acum ca un poet al tragicului, transpunând
CRAMA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286476_a_287805]
-
sunt făcute cu iscusință, personajele aspiră la o statură și trăsături de epopee, dialogurile între inamici sunt impregnate de un aer cavaleresc, patriotic și declamator totodată, cu unele tentative de adaptare la hazul autohton. Predilecția pentru stările incerte, pentru îmbinările lexicale stranii, străine spiritului epocii și, uneori, limbii române, pentru fastuos, ocult, pentru personaje bizare, perverse și amatoare de astrologie ori magie, preludează Princepele lui Eugen Barbu. În proiectul romantic al scriitorului, „zorile renașterii” nu cuprind decât o singură scriere epică
BARNOSCHI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285651_a_286980]