1,306 matches
-
organicității, fapt numit de Eminescu moft: " Cea mai comică noțiune românească e moftul antiteză neîmpăcată și în sine atât de ridicolă dintre aparența exterioară și fondul intern" (Fragmentarium). Norocul, obsesie a lui Caragiale, are o mai largă semnificație decât simplul moft al omului kitsch, "ca și la Eminescu, dă naștere unei ambiguități ontologice, care-l transformă pe Caragiale, în ultimă instanță, în scriitor abisal", precizează Theodor Codreanu. Norocul sinonimul destinului. Se vede, încă o dată, cum Eminescu a fost "un semănător de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
anulată teza superficialității autorului; la punctul 2, Perechea regală, se comentează miraculosul și transcendența deviată a lumii lui Caragiale; nuanțarea ne pare mai curând politică și etică decât abisală. Tot aici apare și teoria că singurul produs național trainic e moftul, ca o consecință a unei regalități șubrede (!!), la punctul 3 se dezvoltă tema: Epopeea bufă a moftologiei românești. Ar fi, după unii, un homerism în oglindă, sau chiar, după alții, o tragedie inversată (Caragiale însuși se declara un "tragic"). Sunt
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
și cum l-a turnat la "hârdăul lui Petrache" și chiar cum a dialogat cu el. Trahanache are mai multe replici povestite etc. Pe dramaturg îl interesează "punerea în scenă" pentru că acolo e important "să nimerești momentul potrivit" (p. 110). Moftul sau antitezele eșuate e un alt capitol al lucrării în care se pune în evidență un alt reper al creației caragialiene, gândirea în antiteze "corespunzătoare simetriei fundamentale C cu legitimitate ontologică". Nu e vorba despre antitezele pozitive, ci despre ceea ce
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
de notat observația că "dacă în alte părți eșecul antitezelor e un impas efemer, la noi boala tinde să se cronicizeze (deja s-a cronicizat, n.a.) și să devină o componentă a specificului național" (p. 113). Eminescu numește această stare "moft" (ms. 2258) în mod surprinzător prin anii 1867-1868. "Cea mai comică noțiune românească e moftul antiteză neîmpăcată și în sine atât de ridicolă dintre aparența exterioară și fondul intern. Cel mai antitetic și mai comic caracter e moftangiul. Tartuffe e
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
noi boala tinde să se cronicizeze (deja s-a cronicizat, n.a.) și să devină o componentă a specificului național" (p. 113). Eminescu numește această stare "moft" (ms. 2258) în mod surprinzător prin anii 1867-1868. "Cea mai comică noțiune românească e moftul antiteză neîmpăcată și în sine atât de ridicolă dintre aparența exterioară și fondul intern. Cel mai antitetic și mai comic caracter e moftangiul. Tartuffe e un moftangiu. Comica excelentă a postulanților din Millo director (piesa lui Alecsandri) consistă întru aceea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Th. Codreanu demonstrează astfel că Eminescu e "un semănător de arhei". "Miracolul e că I.L Caragiale este cea dintâi creație majoră a eminescianismului". Numai că lumea îl percepe pe autorul momentelor drept fondator al moftologiei nu numai prin prezența moftului în creația sa ci și prin revista rămasă celebră "Moftul român". Afirmația că înțelegerea lui Caragiale trece prin Miorița poate stârni mirare. Problema e discutabilă, nu complotiștii eșuează în acțiunea lor în baladă, ci victima care meditează liric înainte de moarte
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
arhei". "Miracolul e că I.L Caragiale este cea dintâi creație majoră a eminescianismului". Numai că lumea îl percepe pe autorul momentelor drept fondator al moftologiei nu numai prin prezența moftului în creația sa ci și prin revista rămasă celebră "Moftul român". Afirmația că înțelegerea lui Caragiale trece prin Miorița poate stârni mirare. Problema e discutabilă, nu complotiștii eșuează în acțiunea lor în baladă, ci victima care meditează liric înainte de moarte, ori schimbă reperul. E și aici o falsă problemă. Dacă
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
ori schimbă reperul. E și aici o falsă problemă. Dacă societatea română era "necoaptă" la acea vreme, nenorocirea e că a rămas în stadiul ei infantil și orice încercare de a depăși condiția este sortită eșecului. Caragiale constată starea de moft și e îndurerat că nu se schimbă. De fiecare dată ne-am mulțumit cu "n-avem" dar nu se face nimic ca să avem și să nu ne mai plângem. Lumea de bâlci e mai comodă decât una așezată. Cine e
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
unde nu trebuie "nebunii". Drama e generală, iar Caragiale nu face decât s-o așeze în starea ei comică, dacă nu tragică. Noi trăim momentul și călărim într-o tranziție perpetuă pe cai de lemn. Numai așa e posibil ca "moftul" să fie "starea noastră de existență". Moftul s-a născut odată cu omul, dacă e să-l privim ca antiteză eșuată, dar important ar fi fost dacă și noi l-am fi depășit, cum au făcut-o alții. Pus în relație
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
iar Caragiale nu face decât s-o așeze în starea ei comică, dacă nu tragică. Noi trăim momentul și călărim într-o tranziție perpetuă pe cai de lemn. Numai așa e posibil ca "moftul" să fie "starea noastră de existență". Moftul s-a născut odată cu omul, dacă e să-l privim ca antiteză eșuată, dar important ar fi fost dacă și noi l-am fi depășit, cum au făcut-o alții. Pus în relație cu "vârsta maturizării" (p. 117), moftul este
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
existență". Moftul s-a născut odată cu omul, dacă e să-l privim ca antiteză eșuată, dar important ar fi fost dacă și noi l-am fi depășit, cum au făcut-o alții. Pus în relație cu "vârsta maturizării" (p. 117), moftul este tratat într-un fel de Eminescu care constată rămânerea în copilărie, "cu creier de copil" și altfel de Caragiale care transferă în plan infantil comportamentul unui matur (vezi Ionel din Vizită) și invers (vezi madam' Popescu). Cu alte cuvinte
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
rămânerea în copilărie, "cu creier de copil" și altfel de Caragiale care transferă în plan infantil comportamentul unui matur (vezi Ionel din Vizită) și invers (vezi madam' Popescu). Cu alte cuvinte, o maturizare precară e o adevărată catastrofă. Aplicată la "moft", ea devine paradoxală. Ar trebui ca acei care au depășit "moftul" să stea pe loc să-i ajungă din urmă infantilii? "Nivelarea vârstelor" cade în "ridicolul simetriei de contrast", "oamenii rămân într-o vârstă a narcisismului secundar", reflex "al spaimei
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
care transferă în plan infantil comportamentul unui matur (vezi Ionel din Vizită) și invers (vezi madam' Popescu). Cu alte cuvinte, o maturizare precară e o adevărată catastrofă. Aplicată la "moft", ea devine paradoxală. Ar trebui ca acei care au depășit "moftul" să stea pe loc să-i ajungă din urmă infantilii? "Nivelarea vârstelor" cade în "ridicolul simetriei de contrast", "oamenii rămân într-o vârstă a narcisismului secundar", reflex "al spaimei de singurătate și de moarte", după autor (p.118). Caragiale dezvoltă
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
roșiori). De aici carnavalescul situațiilor, traiul conform altuia, eroii rămân pradă "minciunii romantice" (p. 122). Eminescu însă depășește romantismul. Există o diferență între Hyperion și Mitică (apropierea pare caraghioasă) în calitatea lor de eroi. În timp ce Mitică e "împietrit în tiparul moftului", Hyperion "străbate întreg cercul ființei, de la "transcendența deviată" (confundând pe Cătălina cu fata de împărat ca arhetip al Fecioarei), până la "transcendența verticală" când își descoperă adevărată esență. Punând în discuție cele două ipostaze, Hyperion și Mitică, autorul cărții în discuție
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
are "tâlcul transcendenței deviate". Leonida, Nae Ipingescu, Jupân Dumitrache citesc "Răcnetul Carpaților" sau "Vocea patriotului naționale" reprezentând punctele de reper, mediatorul între individ și Centru. Metafora întărește caracterul de mediator al presei spre o falsă transcendență" (p. 126). În sfârșit, moftul "este îmbrăcat în haina manierei". Omul moft, omul kitsch sunt realități descoperite de Caragiale și le-a impus după modele reale (citându-l pe Ștefan Cazimir). Coroborând datele biografice ale lui Caragiale cu unele schițe, Ștefan Cazimir afirmă că Mitică
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Jupân Dumitrache citesc "Răcnetul Carpaților" sau "Vocea patriotului naționale" reprezentând punctele de reper, mediatorul între individ și Centru. Metafora întărește caracterul de mediator al presei spre o falsă transcendență" (p. 126). În sfârșit, moftul "este îmbrăcat în haina manierei". Omul moft, omul kitsch sunt realități descoperite de Caragiale și le-a impus după modele reale (citându-l pe Ștefan Cazimir). Coroborând datele biografice ale lui Caragiale cu unele schițe, Ștefan Cazimir afirmă că Mitică era un prieten de-al dramaturgului, Ghiță
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Mitică are "cap filosofic" e "un avatar al lui Păcală" (p. 126). Și alți exegeți îl apropie pe Mitică de Păcală ori sinonimii lui, printre care Nastratin Hogea. Mitică e un șmecher care nu se desprinde nici o clipă de "omul moft". O arie întreagă de împricinați din literatura română sunt asociați cu Mitică, după modelul Călinescu care afirmă că "Ion Minulescu e un Mitică, un Cațavencu și un Eleutheriu Popescu deveniți lirici" (p. 127). Mitică a stârnit multe discuții în lumea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
starea de "subistorie" în care au căzut românii datorită sistemului "domniilor elective". "Națiunile puternice sunt cele cu monarhie ereditară". Așa au apărut antitezele eșuate între domni și boieri, "Vodă, da, și Hâncu, ba!" (p. 146). De aici s-a născut moftul ca stare națională. "Simetria de contrast a moftului regal" e prezentă în Mare farsor, mari gogomani ("Ca rol fu mare mititelul!"). Autorul eseului ne avertizează că nici Eminescu, nici Caragiale nu au fost republicani, dar degradarea instituției monarhice era supărătoare
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
datorită sistemului "domniilor elective". "Națiunile puternice sunt cele cu monarhie ereditară". Așa au apărut antitezele eșuate între domni și boieri, "Vodă, da, și Hâncu, ba!" (p. 146). De aici s-a născut moftul ca stare națională. "Simetria de contrast a moftului regal" e prezentă în Mare farsor, mari gogomani ("Ca rol fu mare mititelul!"). Autorul eseului ne avertizează că nici Eminescu, nici Caragiale nu au fost republicani, dar degradarea instituției monarhice era supărătoare într-un sistem "curat constituțional", artificializarea vieții politice
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
în popor", scopul fiind acela al împăcării antitezei sociale eșuate; altminteri cade sub pasul revoluției. Dar și revoluția e compromisă și lumea se găsește într-un impas ireconciliabil. Numai în universul țărănesc echilibrul rămâne stabil (oare?), nu se mai întâlnește moftul. Năpasta e o replică la O scrisoare pierdută, conchide eseistul, și cine nu "a sesizat sensul acestei schimbări tematice riscă să rateze înțelesurile abisale ale operei lui Caragiale (p. 154). Și în Năpasta și în O scrisoare pierdută se produce
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
motive psihiatrice? Pasiunea poate întuneca rațiunea până la anulare? Desigur, Caragiale s-o fi gândit și la o asemenea situație. Nu premeditează și Anca o crimă în virtutea pedepsei biblice, năpastă pentru năpastă? Cât privește morala, Caragiale avea perfectă dreptate să spună: "mofturi!" teatrul este o petrecere, că spectatorul asta caută, nu ajunge el la ceea ce e abisal în starea conflictuală. Se pune în discuție apoi clasicismul lui Caragiale care nu prea este, această viziune încheindu-și existența odată cu Alecsandri. Autorul Scrisorii pierdute
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
dar și pentru Zoe pierderea scrisorii e o "amenințare cu moartea" (p. 165). Jocul este periculos și probabil că în politică riscul e una din coordonate. Revoluția lui Caragiale e o caricatură, așa cum au fost, din păcate, la noi, un moft, rezultatul "moftologiei" "păturii superpuse". Din acest punct de vedere, Dandanache e "chintesența asimilării dintre revoluție și scrisoare, arhetipul-tip al operei caragialești". Lumea aceasta "pierde șansa tămăduirii" (p. 153). "Păreri tutovene" (Bârlad): (I-VII), nr. 762769, 2004 DUMINICA MARE A
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
trateze o temă de sinteză trebuie să privească lucrul acesta ca pe un act făcut la modul cel mai competent și responsabil, astfel încât spre domeniul pus în discuție să se concentreze lumină și claritate maximă, și nu ca pe un moft postmodernist, care învăluie problemele într-o mantie de bănuieli și presupuneri. Aceasta artă a rigorii și seriozității critice autorul hușean a învățat-o de la Eminescu, maestrul și modelul lui de netăgăduit. Autorul Transmodernismului scrie mereu apăsat, mașinăria sa componistică formulează
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
reputațiile și etaloanele literare i-au permis să se dezvolte liber, complex și original. Mistica genialității și a capodoperelor îl împinge însă, nu o dată, la exigențe și aprecieri nepotrivite, la adoptarea unor atitudini de o superioritate ce frizează (involuntar, bineînțeles) moftul: "Nu scrie rău Alexei Tolstoi. Stă prin preajma lui Lev"; ""Cronica" ieșeană publică nuvela "Un om mare" (de Mircea Eliade). Nuvela nu-i proastă"; "Lui Galaction îi lipsește economia stilului caragialesc" etc. Cu astfel de cugetări, care, precum ultima, denotă abateri
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
des, așa că mai mult împreună suntem. Vă mulțumesc din tot sufletul pentru gândurile deosebit de frumoase și părintești pe care le aveți față de viitorul meu. Să dea Dumnezeu să ne bucurăm cu toții. Nu știu cum va mai fi. Mama iar începe să facă mofturi. Nu știu ce vrea. Are oare dreptate? Mă lupt singură. Îmi spune mereu că la Iași mai este un băiat bun care ar fi un soț minunat. Îl cunosc de 5 ani, e asistent la stomatologie, deci cadru universitar, m-a căutat
Alexandru Mănăstireanu : corespondenţă by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/629_a_1301]