2,922 matches
-
către abstractizare conceptuală și generalizare Tendință spre particularitate concretă, spre impresionism și empatie Situație narativă auctorială, precum și situație narativă la persoana întîi cu predominanța eului narator Situație narativă personală și situație narativă la persoana întîi, cu predominanța eului care trăiește, monolog interior Procesul comunicării ca în modelul relatare (Anderegg) Procesul comunicării ca în modelul narativ (Anderegg) Criterii de selecție evidente, motivate de personalitatea naratorului Criterii de selecție neevidente, zone de nedeterminare existențial semnificative Distanța narativă este marcată, preteritul epic are sens
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
respectivele deliberări ca pe o întîmplare în care sînt reflectate experiențele și observațiile anterioare ale membrilor individuali ai familiei Sheridan. Deicticele aici/acum și perspectiva internă predomină într-o așa măsură, încît pasajul poate fi citit ca parte a unui monolog interior (chiar al personajului-reflector) referitor la problemele care le preocupă pe Laura și pe Jose. În acest pasaj personajul-reflector își dezvăluie prejudecata care-l leagă de membrii familiei Sheridan. Un narator auctorial ar fi trebuit să rupă iluzia acestei prejudecăți
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
personajul-narator reflectorizat devine temporar vocea colectivă a membrilor familiei Sheridan, alții decît Laura, în care se fac simțite lipsa lor de umanitate și de conștiință. Comportamentul celor din familia Sheridan este evaluat indirect de către naratorul reflectorizat într-o manieră asemănătore monologului dramatic. Această lipsă a empatiei sociale este accentuată de faptul că atitudinea familiei Sheridan față de oamenii săraci care trăiesc în condiții mizerabile în fața ușilor conacului lor pare să fie împărtășită de o autoritate care se află în afara lumii ficționale a
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
atingînd cea mai mare frecvență în episodul Sirenele. Preludiul acestui episod poate fi privit chiar ca un text independent ce constă în întregime în astfel de tehnici. Teoria conform căreia romanul Ulise poate fi interpretat ca un fel de Konzeptionsmonolog, monologul interior al autorului sau al unui mediu auctorial în timp ce imaginația acestuia este concentrată asupra compunerii poveștii din 16 iunie 1904 din Dublin, este bazată pe un fenomen precum reflectorizarea personajului-narator. Termenul de Konzeptionsmonolog (monolog compozițional)411 este, desigur, mai mult
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
interpretat ca un fel de Konzeptionsmonolog, monologul interior al autorului sau al unui mediu auctorial în timp ce imaginația acestuia este concentrată asupra compunerii poveștii din 16 iunie 1904 din Dublin, este bazată pe un fenomen precum reflectorizarea personajului-narator. Termenul de Konzeptionsmonolog (monolog compozițional)411 este, desigur, mai mult o descriere metaforică decît una exactă a ceea ce este extraordinar în actul narativ din Ulise, însă oferă o ipoteză prin care diverse fenomene asociate cu reflectorizarea personajului-narator din Ulise pot fi subordonate unui concept
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
actul narativ din Ulise, însă oferă o ipoteză prin care diverse fenomene asociate cu reflectorizarea personajului-narator din Ulise pot fi subordonate unui concept unificator. 6.4.3. Thomas Mann, Muntele vrăjit La început poate fi surprinzător faptul că noțiunea de monolog compozițional, cuprinsă în analiza romanului Ulise, poate fi aplicată, de asemenea, operei lui Thomas Mann. Francis Bulhof a întreprins acest experiment interesant în studiul său asupra romanului Muntele vrăjit 412. Bulhof explică utilizarea atributivă a unor noțiuni, motive, formulări ciudate
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
compoziției, care poate fi doar dedus. Diferențele dintre contextul structural, în care aceste elemente transpersonale sînt incluse în fiecare dintre cele două romane, fac să nu fie indicată interpretarea romanului Muntele vrăjit ca expresie a fluxului conștiinței auctoriale sau ca monolog compozițional, așa cum face Bulhof. Bulhof însuși califică această ipoteză prin introducerea unui "probabil"414. O comparare a acestui aspect deosebit în cele două opere, atît de diferite în esență, este oricum semnificativă. În ambele opere apare un fenomen care invită
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
la timpul prezent, precum romanul Bleak House al lui Dickens, Mister Johnson al lui Joyce sau Das Lied von Bernadette al lui Werfel, unde prezentul narativ nu descrie nicidecum întotdeauna un eveniment care este prezentat in actu, în maniera unui monolog interior 419. Din punctul de vedere al criticii literare, prin urmare, aceste două ipoteze, care formează baza teoretică pentru cele două modele narative pe care le întrebuințează, par a fi într-un fel problematice. În modelul de narațiune scrisă al
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
persoana întîi și personajul principal este, prin urmare, localizată mai aproape de narațiunea cvasiautobiografică la persoana întîi pe cercul tipologic decît narațiunea periferică la persoana întîi cu funcție predominantă de intermediere. 7.2.3. De la narațiunea la persoana întîi cvasiautobiografică la monologul interior Un duh liniștitor acum apasă Pe conturul trupului meu, atît de larg pare Vidul dintre mine și acele zile Care sînt totuși în mintea mea profund prezente, Încît cu ele-n gînd adesea par să fiu Două conștiințe conștient
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
de distins de o narațiune la persoana a treia de un tip comparabil (de exemplu, Asasinii). În afara formei dialogate și de predominanța prezentării scenice, ambele forme sînt caracterizate înainte de toate de absența unui personaj-narator, precum și de absența personajului-reflector. În sfîrșit, monologul interior reprezintă tranziția dintre situația narativă la persoana întîi și cea personală. În monologul interior, cititorul întîlnește un eu care deja manifestă trăsătura caracteristică a personajului-reflector: acesta nu narează sau nu se adresează unui ascultător sau cititor, ci reflectă în
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
exemplu, Asasinii). În afara formei dialogate și de predominanța prezentării scenice, ambele forme sînt caracterizate înainte de toate de absența unui personaj-narator, precum și de absența personajului-reflector. În sfîrșit, monologul interior reprezintă tranziția dintre situația narativă la persoana întîi și cea personală. În monologul interior, cititorul întîlnește un eu care deja manifestă trăsătura caracteristică a personajului-reflector: acesta nu narează sau nu se adresează unui ascultător sau cititor, ci reflectă în conștiința lui situația sa momentană, inclusiv reminiscențele evocate de această situație. Prin urmare, lumea
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
eu care deja manifestă trăsătura caracteristică a personajului-reflector: acesta nu narează sau nu se adresează unui ascultător sau cititor, ci reflectă în conștiința lui situația sa momentană, inclusiv reminiscențele evocate de această situație. Prin urmare, lumea exterioară prezentată într-un monolog interior apare doar ca un reflex în conștiința personajului la persoana întîi. Din moment ce distincția dintre referința la persoana întîi și a treia este nemarcată, așa cum a fost explicată aceasta în capitolul 4.8.2487, în contextul redării conștiinței și absenței
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
fi construită o scală pentru a reprezenta acest aspect, aceasta s-ar întinde de la prezentarea detaliată (în vecinătatea zonei de legătură cu situația narativă periferică la persoana întîi) pînă la suprimarea aproape completă a procesului narativ din momentul tranziției către monologul interior. Mai importante sînt însă deosebirile dintre aceste două situații narative. În situația narativă la persoana întîi, actul narativ este o formă de continuare a experiențelor eului, care are ca rezultat o motivație existențială de a nara străină narațiunii auctoriale
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
referire la personaje de persoana a treia, nici cu referire la însuși naratorul la persoana întîi"503. Un număr semnificativ de exemple contrazic această teză. Dorrit Cohn a demonstrat în mod apăsat și convingător existența stilului indirect liber sau a monologului narat, așa cum preferă ea să-l numească atunci cînd mai degrabă întîmplările mentale decît exprimările verbale sînt reprezentate în acest mod al discursului în narațiunile la persoana întîi 504. Ea citează următorul fragment din romanul Lupul de stepă al lui
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
îngustarea centrului focal al reprezentării la eul care trăiește în propriul lui Aici și Acum. Eul narator este suprimat, dar prezența lui nu este negată complet; de altfel, ar trebui să vorbim nu despre stilul indirect liber, ci despre un monolog tăcut. Stilul indirect liber, ca formă de redare a gîndirii într-o situație narativă la persoana întîi, creează un spațiu de expresie pentru subiectivitatea experienței eului care trăiește, în care acesta se poate dezvolta, cu toate că adesea doar temporar, netulburat de
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
al lui Iris Murdoch, eul narator și eul care trăiește sînt greu de distins, din moment ce accentul prezentării cade aici aproape în întregime asupra eului dintr-un Aici și Acum al experienței. Romanul-jurnal Greața al lui Sartre anticipează un aspect al monologului interior: jurnalul însuși nu se adresează unui "tu", ci monologhează, își vorbește sieși. În romanul la persoana a doua (Renunțarea de Michel Butor), "tu-ul" este, de fapt, o autodramatizare a "eu-lui", iar forma monologului predomină aici, de asemenea 514
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
Sartre anticipează un aspect al monologului interior: jurnalul însuși nu se adresează unui "tu", ci monologhează, își vorbește sieși. În romanul la persoana a doua (Renunțarea de Michel Butor), "tu-ul" este, de fapt, o autodramatizare a "eu-lui", iar forma monologului predomină aici, de asemenea 514. În sfîrșit, în monologul dramatic persoana întîi care monologhează vorbește într-adevăr unui "tu", dar acest "tu" rămîne o zonă nedeterminată, pe care cititorul o poate concretiza doar aproximativ într-un mod indirect. În monologul
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
nu se adresează unui "tu", ci monologhează, își vorbește sieși. În romanul la persoana a doua (Renunțarea de Michel Butor), "tu-ul" este, de fapt, o autodramatizare a "eu-lui", iar forma monologului predomină aici, de asemenea 514. În sfîrșit, în monologul dramatic persoana întîi care monologhează vorbește într-adevăr unui "tu", dar acest "tu" rămîne o zonă nedeterminată, pe care cititorul o poate concretiza doar aproximativ într-un mod indirect. În monologul dramatic, auditoriul nu are niciodată ocazia să-și facă
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
monologului predomină aici, de asemenea 514. În sfîrșit, în monologul dramatic persoana întîi care monologhează vorbește într-adevăr unui "tu", dar acest "tu" rămîne o zonă nedeterminată, pe care cititorul o poate concretiza doar aproximativ într-un mod indirect. În monologul dramatic, auditoriul nu are niciodată ocazia să-și facă răspunsul auzit, dar reacțiile la ceea ce s-a spus sau obiecțiile sale sînt cîteodată înregistrate indirect în discursul vorbitorului. Într-un fel, monologul dramatic este non-narativ, deoarece constă doar în vorbire
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
concretiza doar aproximativ într-un mod indirect. În monologul dramatic, auditoriul nu are niciodată ocazia să-și facă răspunsul auzit, dar reacțiile la ceea ce s-a spus sau obiecțiile sale sînt cîteodată înregistrate indirect în discursul vorbitorului. Într-un fel, monologul dramatic este non-narativ, deoarece constă doar în vorbire citată direct. În această privință el se apropie de narațiunile la persoana întîi, în care actul narativ este colorat colocvial, cum sînt Huckleberry Finn, De veghe în lanul de secară, care, desigur
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
genul narativ. Pentru teoria generică diferența stă în faptul că persoana a doua implicată în romanul De veghe în lanul de secară și în narațiunile colocviale la persoana întîi similare este un cititor implicit, în timp ce persoana a doua implicată în monologul dramatic este un personaj ficțional implicit. Spontaneitatea exprimării "eului" narator este comună ambelor forme, narațiunea colocvială la persoana întîi și monologul dramatic. Această spontaneitate apare de asemenea în conjuncție cu monologul interior. Pînă în secolul XX, monologul dramatic era aproape
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
secară și în narațiunile colocviale la persoana întîi similare este un cititor implicit, în timp ce persoana a doua implicată în monologul dramatic este un personaj ficțional implicit. Spontaneitatea exprimării "eului" narator este comună ambelor forme, narațiunea colocvială la persoana întîi și monologul dramatic. Această spontaneitate apare de asemenea în conjuncție cu monologul interior. Pînă în secolul XX, monologul dramatic era aproape complet limitat la poezie (de exemplu, My Last Duchess de Robert Browning). În ficțiunea mai recentă, acesta apare mai frecvent ca
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
un cititor implicit, în timp ce persoana a doua implicată în monologul dramatic este un personaj ficțional implicit. Spontaneitatea exprimării "eului" narator este comună ambelor forme, narațiunea colocvială la persoana întîi și monologul dramatic. Această spontaneitate apare de asemenea în conjuncție cu monologul interior. Pînă în secolul XX, monologul dramatic era aproape complet limitat la poezie (de exemplu, My Last Duchess de Robert Browning). În ficțiunea mai recentă, acesta apare mai frecvent ca o formă narativă scurtă pentru care A Lady's Maid
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
doua implicată în monologul dramatic este un personaj ficțional implicit. Spontaneitatea exprimării "eului" narator este comună ambelor forme, narațiunea colocvială la persoana întîi și monologul dramatic. Această spontaneitate apare de asemenea în conjuncție cu monologul interior. Pînă în secolul XX, monologul dramatic era aproape complet limitat la poezie (de exemplu, My Last Duchess de Robert Browning). În ficțiunea mai recentă, acesta apare mai frecvent ca o formă narativă scurtă pentru care A Lady's Maid de Mansfield, Travel Is So Boring
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]
-
narativă scurtă pentru care A Lady's Maid de Mansfield, Travel Is So Boring de Sinclair Lewis sau Lady with a Lamp de Dorothy Parker pot sevi ca exemple. Dacă mergem mai departe de-a lungul cercului tipologic, ajungem la monologul interior propriu-zis ("monologul interior direct")515. Eul monologului nu își scrie propriile gînduri și experiențe, nici nu-și dorește comunicare verbală cu un corespondent (fie o altă persoană, fie propriul eul, ca în majoritatea romanelor-jurnal), ci mai degrabă își dezvăluie
Teoria narațiunii by Franz Karl Stanzel [Corola-publishinghouse/Science/1079_a_2587]