1,106 matches
-
de vedere spiritual: de Hercule. Poate favorurile speciale de care se bucură Hercule în ochii multor poeți din epoca augustană se datorează acestei spiritualități stoice. Hercule (și Ulise) erau "inuictos laboribus et contemptores voluptatis et uinctores omnium terrorum"350. Propertius narează în elegia a noua din cartea a patra despre aceleași origini herculiene ale templului Ara Maxima (cu aceeași intenție de a exalta domus Fabia)351: Camerinus a cântat Troia cucerită de Hercule: cfr. Ovidiu, Epist. ex Ponto, IV, XVI, 19
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
Crémera: episod atât de frumos și de viu în povestirea, aproape trăită, de Ovidiu, încât ar merita să fie reprodus în întregime. Din păcate, va trebui să îl rezumăm cum se poate mai bine. Este adevărat că acest episod fusese narat și de Diodorus, de Livius și de Dionis de Halicarnas: era deci, un fel de topos literar și, de aceea, poate, nu trebuie să credem că Ovidiu și-a bazat povestea pe cea a lui M. Verrius Flaccus, cum consideră
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
creației sînt tratate cu destulă coerență Într-un discurs oniric național. Stilul acesta de a trece de la una la alta și de a căuta mereu În fapte un Înțeles moral-pedagogic este propriu lui Heliade. Stilul este cînd elegiac (acolo unde narează moartea copiilor), cînd pamfletar, turbat de mînie, În portretul „iazmei Îngrozitoare”, „Împielițat Satan”. Portretul „nevoiașului bărbat” anunță portretele lirice din Flori de mucigai. Visul, În orice caz, are șir („visu-și mai ținea șirul”), cu oarecare rupturi, puncte obscure cînd temele
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
V. Alecsandri, își plânge sentențios și retoric nefericirile, iubirea destrămată. Rarisim, clișeul este abandonat și se ivesc versuri ceva mai energice, cu o anume inventivitate imagistică. În Țara, unde tutelar este spiritul lui V. Alecsandri din Ostașii noștri, C.-P. narează epigonic, banal, episoade ale Războiului pentru Independență, făcând declamator apologia bravurii și a iubirii de țară. O „istorie critică”, Războiul neatârnărei (1913), relatând „asaltul și luarea Griviței”, și paginile autobiografice intitulate Amintiri din viața-mi, publicate postum în două volume
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286062_a_287391]
-
dar, prin extraordinara lor eufonie, solicitând simțul auditiv: „Gasteropozi!/ Mult-limpezi rapsozi,/ Moduri de ode/ Ceruri eșarfă/ Antene în harfă: // Uvendenrode/ Peste mode și timp/ Olimp!” B. se apropie aici foarte mult de natura orfică a poeziei; poemul său nu mai narează un act necugetat de magie (precum După melci), ci, prin materia sa verbală, efectuează el însuși unul - de data aceasta, în urma unei intense concentrări. Ca un șarpe schimbând piei după piei, lirica barbiană se dispensează de învelișul anecdotic, de pitoresc
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285623_a_286952]
-
într-o atitudine didactică. În opera sa moralismul obliterează profund diverse compartimente ale textului și întreține tensiunea între povestire și subtextul său motivant. Acesta din urmă se erijează - spre sfârșitul perioadei creatoare a lui Slavici - în discurs tezist, transformând evenimentele narate în simple pretexte. Interpretările date de exegetă schimbă cu totul optica tradițională asupra scriitorului. Demersul epic al lui Slavici este grevat de o socialitate complexă, greu de descoperit cu ochiul liber (conform intuițiilor critice candide) și imposibil de transpus în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288935_a_290264]
-
întâi în „Familia”), precum și monologuri (Niță Panjăn, Barbu Lăutaru). El este și autorul a două nuvele mai întinse, Fira (1886) și Piatra credinței (1894). Prima, o „nuvelă din popor”, expune practici magice și superstiții din mediul sătesc bănățean. Piatra credinței narează un moment din trecutul Lugojului, oraș care, supus de turci, reușește să-și recâștige independența cu sprijinul Austriei și, mai ales, prin vitejia, dorul de libertate, credința și omenia unor eroi, idealizați, din rândurile românilor. Povestirea este subordonată tezei și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285878_a_287207]
-
caracterizat prin tensiunea unitivă cu Tatăl. Cuvîntul era la Dumnezeu, pros ton theon : înspre Dumnezeu, intens convergent spre Cel de care nu era despărțit. Omul universal fie el Adam Qadmon al Cabalei, al-Ins‡n al-k‡mil în ezoterismul musulman, Vaiïv‡nara în hinduism, Wang, Regele, în taoism constituie nucleul principial al întregii manifestări sau creații tocmai fiindcă depinde de un Altul și trimite la El, tocmai fiindcă e manifestarea absolutului, cel care dă existenței universale realitatea ei relativă. în varianta lui
STILUL RELIGIEI ÎN MODERNITATEA TÎRZIE by ANCA MANOLESCU () [Corola-publishinghouse/Science/860_a_1739]
-
vegetarianismul, impus în primul rând de sărăcie, dar și de respectarea strictă a numeroaselor posturi ortodoxe; ambele au un rol important în întemeierea românească a devizei „Legumește, maică, legumește!“. Strictețea mai sus-amintită poate ajunge la cazuri tragice, ca în episodul narat de Martha Bibescu în Izvor - țara sălciilor : nou născutul țărăncii Salomia moare din cauză că maică-sa nu are cum să-l alăpteze, refuzând orice hrană de dulce pe timpul Păresimilor. În legătură cu acest vegetarianism („țăranul nostru nu bate cu carnea ca alte nații
Stufat, ori estouffade? sau Existã bucãtãrie româneascã? by Vlad Macri () [Corola-publishinghouse/Science/1386_a_2382]
-
despre principala trăsătură a borșului, anume acreala, care nu este menționată nici în definiția cuvântului chorba. Românii, mai ales muntenii și moldovenii, se numără printre cei mai mari amatori de zemuri acre. Păstorel Teodoreanu afirmă chiar că sunt „supofobi“ și narează un episod din Primul Război Mondial: militarii Regimentului 24 de artilerie de câmp primiseră într-o zi rasol de vită, servit în gamelă împreună cu supa rezultată din fierberea cărnii (un fel de pot-au-feu!); toți au aruncat zeama. Întrebați de ce nu
Stufat, ori estouffade? sau Existã bucãtãrie româneascã? by Vlad Macri () [Corola-publishinghouse/Science/1386_a_2382]
-
folosit, pe altă treaptă artistică, de Mihail Sadoveanu. Dar S. nu poate renunța la o rostire care e a sa și care sună inadecvat la personajele istorice, după cum nu reușește să se desprindă de pilda moralizatoare, tentat cum e să nareze aventuri situate în istorie. Nu lipsite de firesc sunt câteva scene de viață cotidiană din palatul domnesc. El este și autorul volumului de publicistică Noutăți extraordinare (1907) și al unei lucrări intitulate Sufletul animalelor (1914). SCRIERI: Christ și Cesar, București
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289572_a_290901]
-
Coreea, în a doua jumătate a secolului al VI-lea și, inițial, fără succes. Convertirea împărătesei Suiko (592-628), care se călugărește, și a nepotului ei, prințul regent Shotoku (592-621), inaugurează o epocă prosperă pentru buddhism, care va continua în capitala Nara întemeiată în anul 710. Există numeroase secte în buddhismul japonez: Tendai, Shigon, Jōdō shū și Zen (dhyăna; chineză: Ch’an). Dintre acestea, ultima este cea mai cunoscută. Potrivit tradiției, învățătura zen a fost transmisă în mod nemijlocit de către Buddha discipolului
BUDDHA REALITATE ŞI LEGENDĂ by EMIL VACARIU () [Corola-publishinghouse/Science/463_a_1294]
-
în Grecia antică. Pitagora, care accepta metempsihoza, a declarat că sufletele purificate, ca al său, regăseau memoria renașterilor lor succesive; și Empedocle, se spune, credea că fusese în trecut o fată tânără, un tufiș, o pasăre și un pește. Poveștile, narând aventuri din viețile trecute ale lui Buddha, ale discipolilor și ale dușmanilor săi, însoțite de lecții și aplicații de tot felul, sunt cele mai iubite elemente ale literaturii populare buddhiste. Una dintre cele mai cunoscute astfel de povești este cea
BUDDHA REALITATE ŞI LEGENDĂ by EMIL VACARIU () [Corola-publishinghouse/Science/463_a_1294]
-
8; cf. Iona 4,2): „Binevoitor și milostiv este Domnul, îndelung răbdător și mult îndurat.” (t.n.) Sensul literal al acestei expresii este „lung la nări”: evreul a observat că animalului sau omului mânios îi freamătă nările. De aici, ’ap, „nara”, a ajuns să însemne și „mânie”237. Traducerile care conțin ideea de „mânie” sunt fidele originalului ebraic; imaginea nărilor fremătânde nu poate fi salvată, ci doar răscumpărata de farmecul unei expresii că „zăbavnic la mânie”. Observăm că majoritatea traducerilor românești
[Corola-publishinghouse/Science/2091_a_3416]
-
de adevăr) și de reconstrucție a realității respective prin corelarea informațiilor sigure și prin dialectica argumentelor. În urma travaliului istoric, povestirea conținută de mit este decuplată În raport cu cele două realități esențiale care definesc o relatare veridică - faptele și momentul faptelor. Faptele narate de mit nu reprezintă evenimente indubitabile sau măcar evenimente despre care știm că au avut loc, dar nu cunoaștem exact toate detaliile - dimpotrivă, ele sunt „non-fapte”, adică scorneli ale imaginației. De asemenea, ele nu sunt plasate nici Într-un timp
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
Într-un timp al originilor sau măcar Într-un trecut Îndepărtat și exemplar, iar sfârșitul povestirii mitice marchează desprinderea de această epocă și de această lume și Începutul existenței așa cum este ea cunoscută de membrii societății În care mitul este narat (P. Cohen, 1969; M. Eliade, 1966; J. Fontenrose, 1971). O asemenea povestire se transmite de obicei pe cale orală, dar există și numeroase mituri care ne-au parvenit pe suport scris (miturile din Vede, Iliada, Cartea Morților, Enuma Elish). Cu toate
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
Pornind de la investigațiile lui William Bascom, care arată că populațiile Yoruba din Nigeria disting Între două tipuri de narative, Itan și Alo, Dan Ben-Amos (1976, p. 232) sintetizează: Itan este o formă verbală artistică asociată cu ritul sau politica, este narată de bătrâni sau de cei care practică divinația, se referă la zei sau oameni cu statut de eroi și este considerată ca transmițând un adevăr religios sau istoric. Pe de altă parte, Alo este spus pentru divertisment, de orice persoană
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
1949, vol. II, p. 778; R. Winthrop, 1991, p. 193 etc.): a) povestirea se referă la locuri, timpuri și evenimente Înzestrate cu atributul sacralității. Altfel spus, aceste Întâmplări sunt prezentate ca acelea care au produs schimbări În realitate, În timp ce Întâmplările narate de celelalte tipuri de povestiri nu sunt dotate cu asemenea consecințe, sunt ficționale: „Fabula nu instituie nimic, nici În planul povestirii, nici În cel al acțiunii, nici În cel al activității. Numai mitul instituie” (P. Ricoeur, 1968, vol. XI, p.
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
această diferență se exprimă obiectiv prin intermediul unor termeni speciali, care disting Între aceste genuri; În sfârșit, chiar dacă prescripții sau prohibiții sunt asociate când unuia, când altuia (recitarea miturilor În anumite momente sau numai În anumite anotimpuri, În timp ce poveștile pot fi narate, datorită naturii lor profane, În orice moment). Aceste distincții sunt interesante pentru etnograf, dar nimic nu ne garantează că ele țin de natura profundă a lucrurilor. Din contra, constatăm că narațiuni, care au caracterul unor povești Într-o societate sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
antice au observat că, În majoritatea zdrobitoare a cazurilor, cele două forme culturale sunt strâns legate. Natura acestei legături este, firește, deosebit de complexă: În foarte multe situații, mitul și ritul sunt performate simultan. Există Însă cazuri În care mitul este narat, iar ritualul este presupus sau situații În care ritualul este executat fără dubletul povestit. În aceste cazuri, se consideră că termenul absent explicit este prezent implicit În memoria colectivă ca model exemplar, fie În povestirea mitică, fie ca performare efectuată
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
spălări, aspirarea fumului diferitelor substanțe, ungeri - vezi pe larg T. Pamfile, 1999). Uneori, descântecul este o simplă poruncă (boala este gonită prin ordine sau apostrofări) sau un blestem (cel care a trimis boala este condamnat la suferințe cumplite). Alteori, descântecul narează istoria bolii și tehnicile de gonire a răului. El aduce În prim-plan diferite figuri mitologice benefice (Dumnezeu, Maica Domnului, sfinții, pasărea „albă codalbă”, oamenii mari, boul breaz) care se luptă cu boala sau cu forțele malefice care au provocat
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
XX.) Acest ritual, care include elementele de bază ale riturilor de trecere (separare, limen, integrare), Își concentrează construcția simbolică asupra etapei liminale. În această etapă, figurile mitice se contopesc cu cele profane, invadând lumea. Eroii fondatori devin vizibili, iar faptele narate de mit sunt refăcute prin punerea lor ceremonială În scenă. În antiteză cu această mișcare de reîntregire care unește oamenii și figurile divine, inițiații sunt separați de comunitate, atât În plan fizic (prin izolarea În colibă), cât și În plan
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
de la activitățile publice), precum și rituri de inversiune: suspendarea ordinii normale, umilirea celor puternici, Înlocuirea lor cu lideri „carnavalești” proveniți din zone marginale ale societății (precum sclavii, cerșetorii, străinii) și manifestări de penitență colectivă. Numeroase mituri legate de acest ciclu ritual narează moartea sau omorârea zeului (suprem sau al fertilității) și prăbușirea ordinii cosmice, care a urmat acestui gest. b) Riturile de ispășire urmăreau eliminarea din corpul social (dar și din cel cosmic) a elementelor impure, care ar putea amenința reluarea, plină
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
a regalității, a unor ceremonii etc.), iar miturile eroilor se referă la personaje umane Înzestrate cu puteri divine, fie ele eroi-luptători, eroi-fondatori, asceți, regi, tricksteri etc. Miturile cosmogonicetc "Miturile cosmogonice" Pentru marele public, mitul „prin excelență” este acea poveste care narează felul În care a luat naștere universul: astrele, pământul, formele de relief, ființele vii, oamenii, instituțiile civilizației etc.; ceea ce Înseamnă că miturile cosmogonice și cele etiologice sunt frecvent contopite În aceeași familie. Pornind de la diferite sinteze, putem prezenta câteva variante
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
ironie. Concludent în acest sens este textul Cronicii fantastice, în care este întreținută constant conversația cu cititorul intenționat și impresia că autorul narator își asumă rolul de ghid obiectiv. De la început suntem invitați să remarcăm neutralitatea tonului: "Observați bine că narez numai faptele; nu fac nici un comentariu."149 Ceea ce nu înseamnă că nu se va folosi de puterea alegoriei pentru a implica, în lipsa comentariului direct, "chinizarea" contemporanilor. Finalul dezvăluie abilitatea caragialiană de prestidigitator ironic: "Mă iartă domnul meu, dacă mi-am
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]