2,953 matches
-
dintr-o altă perspectivă, aduc noi întrebări și noi meditații personale. Iată câteva dintre aceste idei, care vor face obiectul reflecțiilor personale ale participanților. La ce vor medita? La condiția creatorului universal (Neguț Andrei); la temperamentul meu (Horelița Florentina); la nimicul pe care îl știu și nu îl știu (Bălaș Flavia); la ideea arhetipului (Romina David); la ambiguitate o trăsătură general valabilă a omului (Ursoi Dorian); de ce suntem atât de diferiți unul de altul? (Bîcleșanu Cristina); suntem ceea ce vrem să arătăm
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]
-
sau confesiunile unui coordonator Mirela Mureșan " Dacă poți răspunde la întrebarea: care este pasiunea ta?, ți-ai și început călătoria... Totul începe cu pasiunea. Dincolo de pasiune este iubirea, dincolo de iubire, prietenia, dincolo de prietenie, cunoașterea de sine. Dincolo de cunoașterea de sine, Nimicul; dincolo de nimic, Totul; dincolo de Tot, oglinda propriului nostru chip. Iubirea supremă să-ți contempli propriul chip. Contrariul narcisismului, care nu este decât contemplarea unei măști... Adevărata noastră față este cosmică. De aceea, orice altă mască este comică, tragică, tragi-comică, sau
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]
-
personaje chiar față de viață, pe care se răzbună deoarece nu-i pot asimila lecțiile și rămân buimaci. Cele mai reușite dintre personaje sunt alcătuite din stereotipii. Cu alte cuvinte, este vorba de oameni slabi, care se ascund îndărătul unor „dragi nimicuri”, tabieturi cu meniri defensive. Au mici pasiuni revelatoare: repararea ceasurilor, cultivarea florilor, observarea gângăniilor. Caută să se ferească astfel de exteriorul dușmănos, care, presupun ei, intenționează să-i standardizeze. În profunzime, inadaptabilitatea înseamnă refuzul uniformizării, al unui comportament instituit de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285867_a_287196]
-
neoavangardei și ridică parodicul la condiția lui pură, cu o invenție verbală uluitoare, în consonanță cu geniul limbii române. Dar tocmai fidelitatea față de canonul postmodernist, care elimină din artă dimensiunea profunzimii, exersându-se exclusiv ca invenție verbală (dincolo de care tronează nimicul), face din Levantul o operă intraductibilă, într-un context cu mult mai acut decât sunt "intraductibili" Eminescu sau Creangă. Faptul rezultă din condiția exclusivă de experiment la care invită canonul postmodernist. Interesant că și colegul său de generație, Daniel Corbu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cât și a lui Gilles Deleuze, bunăoară, autori pe care postmoderniștii au jurat. Doar că maniera nu e niciodată stil, iar simulacrul deleuzian nu e niciodată copie a identicului 6. Pastișa, oricât de strălucită ar fi, ascunde întotdeauna, dincolo de cuvinte, nimicul. Wittgenstein spunea că pentru a contempla catedrala trebuie să dai jos schelele. Or, în poezie, schelele sunt chiar cuvintele. Dacă dai jos schelăria baroc-grandioasă a cuvintelor din Levantul rămâi în fața Nimicului, a cadavrului trist și gol, cum ar spune Eminescu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
oricât de strălucită ar fi, ascunde întotdeauna, dincolo de cuvinte, nimicul. Wittgenstein spunea că pentru a contempla catedrala trebuie să dai jos schelele. Or, în poezie, schelele sunt chiar cuvintele. Dacă dai jos schelăria baroc-grandioasă a cuvintelor din Levantul rămâi în fața Nimicului, a cadavrului trist și gol, cum ar spune Eminescu. Poate că Mircea Cărtărescu ar fi trebuit să țină cont, dacă nu de avertismentele lui Eminescu și Caragiale, măcar de acelea ale contemporanului său Nichita Stănescu. Spre a nu cădea în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
considerat strămoșul postmodernității filosofice, și până la Vattimo sau Lyotard, toate se-nvârt în jurul transcendenței, discursurile contestatare rostogolindu-se în două valuri masive, corespunzând, în linii generale, cu modernismul și postmodernismul. 2. Noul antropocentrism postmodern. Când spun că maniera este fațada nimicului, nu mă refer la manierismul teoretizat de un Hocke, fiindcă acesta, la marii poeți barochiști, nu este manieră. La Góngora, de pildă, e stil. Firește, se poate discuta despre raportarea artei la nimic, atât în sens modernist, cât și postmodernist
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
i se poate imputa lui Hugo Friedrich, căci transcendența goală, întrupată deplin de Mallarmé, de exemplu, nu înseamnă nihilism radical în raport cu divinitatea. Dimpotrivă, atingerea purității spirituale în absolut, anticipând actul clar de narcisism al lui Ion Barbu. Pur și simplu, nimicul oglindirii herodiadice este divinitatea în toată puritatea ei "apofatică", acea cale a cunoașterii lui Dumnezeu predominantă în teologia occidentală. De altfel, poeții moderni au avut mica lor trufie (care nu a rămas nepedepsită!) de a substitui poezia religiei. Sau cum
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
absolută a Supraomului nietzschean, omul lipsit de orice transcendență, trăind într-un "gol istoric" și într-un vid sufletesc, pândit de nebunie. Omul concret se dovedește a fi subomul iar nu Supraomul. Proprio motu, omul concret este o incarnare a nimicului. Nemaifiind nimic dincolo de lume, omul concret dobândește o autarhie postulată de filosofiile materialist-ateiste. Paradoxal, postmodernismul, în pofida tuturor așteptărilor, este o ducere la bun sfârșit a materialismului marxist-leninist, dar cu iluzia că este adversarul acestuia. Sugestiv că mulți dintre filosofii postmoderniști
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ideea de umanism, trezind protestele brutale, în aceeași măsură, ale lui Sartre și ale comilitonilor care veneau dinspre marxism și existențialism. Cu "noul antropocentrism" postmodern, dincolo de om și de lume nu se mai află nici măcar o entitate materială, ci chiar nimicul. Deci postmoderniștii se pot revendica simultan din materialismul marxist, prin pariul concretului și din existențialism, prin asumarea nimicului, pe care nu-l ocolise, evident, nici Heidegger, deși el a fost un existențialist de o factură nonsartriană. Despărțirea postmodernismului de existențialism
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
marxism și existențialism. Cu "noul antropocentrism" postmodern, dincolo de om și de lume nu se mai află nici măcar o entitate materială, ci chiar nimicul. Deci postmoderniștii se pot revendica simultan din materialismul marxist, prin pariul concretului și din existențialism, prin asumarea nimicului, pe care nu-l ocolise, evident, nici Heidegger, deși el a fost un existențialist de o factură nonsartriană. Despărțirea postmodernismului de existențialism se produce, totuși, prin eliminarea efectelor acestui tip de "transcendență vidă" angoasa. Omul postmodern, în perspectiva "noului antropocentrism
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
postmodernismului de existențialism se produce, totuși, prin eliminarea efectelor acestui tip de "transcendență vidă" angoasa. Omul postmodern, în perspectiva "noului antropocentrism", se consideră fericit, cu adevărat liber de orice "povară" transcendentală, fie ea de nuanță spiritualistă sau materialistă. La existențialiști, nimicul produce angoasă, neliniște metafizică, în plin sentiment al absurdului, subliniat nu numai de filosofi, ci și de scriitori ai modernismului precum Kafka, Beckett sau Eugen Ionescu. Antropocentrismul modernist-existențialist putea fi "inuman", "torturant". Noul antropocentrsim se dorește eliberator fără limite, într-
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
drept un Mitică liric. Mai "bacovieni" sunt, în schimb, poeții moldoveni, la ei miticismul filosofic și liric manifestându-se sporadic, ca în cazul unui Liviu Antonesei, care, totuși, se autoprezintă ca un singuratic "serios". Dimpotrivă, cei mai mulți continuă să trăiască nontranscendența nimicului ca spaimă existențială, cum se-ntâmplă în lirica unor Ion Tudor Iovian, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Beldeanu ș. a. Să fie o dovadă că ei persistă în a vedea în nimic un semn al transcendenței goale care se "răzbună" prin ruptura
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Iovian, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Beldeanu ș. a. Să fie o dovadă că ei persistă în a vedea în nimic un semn al transcendenței goale care se "răzbună" prin ruptura omului de Dumnezeu? 3. Antropologia creștină. Oricum ar fi, confruntarea cu nimicul are o certă rațiune ontologică. Nimicul este consubstanțial lumii de vreme ce Dumnezeu a creat lumea din nimic. Dar Dumnezeu nu a destinat lumea să se întoarcă la nimic, ci i-a hărăzit-o omului. Această realitate simplă și complexă deopotrivă creează
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ș. a. Să fie o dovadă că ei persistă în a vedea în nimic un semn al transcendenței goale care se "răzbună" prin ruptura omului de Dumnezeu? 3. Antropologia creștină. Oricum ar fi, confruntarea cu nimicul are o certă rațiune ontologică. Nimicul este consubstanțial lumii de vreme ce Dumnezeu a creat lumea din nimic. Dar Dumnezeu nu a destinat lumea să se întoarcă la nimic, ci i-a hărăzit-o omului. Această realitate simplă și complexă deopotrivă creează în teologie paradoxul apofatic / catafatic al
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
materialist. În realitate, omul nu are origine "zeiască", ci e creatură din nimic, iar din această perspectivă întreaga demonstrație a lui Foucault și a filosofilor diferenței ar putea avea deplină legitimitate, căci omul e om în măsura în care el se depărtează de nimicul originii sale apropiindu-se de chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Or, a întoarce spatele Zeului, cum pretinde Foucault, înseamnă a regresa în nimic și în Nimeni, renunțând a mai deveni Persoană. Iar Foucault mai comite o eroare, indusă, ce-i
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
unul altuia, poartă în ea posibilitatea împărtășirii din eternitate, fapt care se poate actualiza în comunicarea cu Dumnezeu prin har"40. Mișcarea în lume poate fi repetitivă, progresivă și regresivă, sensul ultimei fiind entropic, către nimic. Știind că originea e nimicul, atunci suntem pe deplin solidari cu mișcarea menită să oculteze deplin identicul în favoarea Celuilalt, cum preconizează filosofia lui Foucault sau simulacrele lui Deleuze. Numai că ei riscă să substituie, în chip paradoxal, fața lui Dumnezeu cu nimicul diavolului, crezând că
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
că originea e nimicul, atunci suntem pe deplin solidari cu mișcarea menită să oculteze deplin identicul în favoarea Celuilalt, cum preconizează filosofia lui Foucault sau simulacrele lui Deleuze. Numai că ei riscă să substituie, în chip paradoxal, fața lui Dumnezeu cu nimicul diavolului, crezând că acesta nu există. Mișcarea către Dumnezeu este echivalentul a ceea ce Noica numea devenirea întru ființă, către Treime: "Dumnezeu a creat pe oameni și lumea pentru eternitate. Dar eternitatea se câștigă printr-o mișcare spre El, care se
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
este, într-adevăr, etern, după intuiția lui Eminescu, dar omul nu-l are decât murind și învingând moartea: Înseamnă a învinge moartea prin moarte"44. În Așteptându-l pe Godot, Samuel Beckett schițează un om încremenit într-un prezent al nimicului, al dialogului fals, închis în monologul singurătății în doi. Personajele așteaptă un "dumnezeu" care nu vine. Părintele Stăniloae a văzut bine: în realitate, Dumnezeu îl așteaptă pe om. Mai mult, îi iese kenotic în întâmpinare (katabasis). Prin acest act, Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
o ficțiune.48 Partea veselă e că o asemenea ficțiune (ca non-persoană) este imaginată ca având putința să genereze euri. "Individul modern crede Mușina este, deci, un fel de neant, un nimeni care generează o pluralitate de euri"49. Dar nimicul întrupat ca Nimeni nu poate crea prin sine. Omul nu poate crea decât în ipostază de persoană. Cu o ascuțime excepțională, Părintele Stăniloae combate simultan diversele teze centriste repudiate de filosofia postmodernă, fără, însă, a cădea în capcane de felul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pe sine însuși"57. Dar nu ca o "revoluție permanentă" troțkistă, în care Michel Foucault s-a recunoscut, la un moment dat, spre a-și găsi sprijin în doctrina facerii neîntrerupte a omului ca uitare a originii. Ca uitare a nimicului, da, dar nu ca uitare a lui Dumnezeu. Postmodernii privesc autocreația umană prin teoria simulacrelor, sub semnul hazardului. În realitate, hazardul este fața complementară a libertății umane. În spațiul lor, omul se-ncearcă, iar încercarea este creație, ca rezultat al
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de-a dreptul spus, e distrugere descompunere, marș entropic către nimic. Violența în lume nu ține de ontologic, dar exprimă inaptitudinea diavolului de a crea, o violență malefică indusă omului căzut, asociată cu o falsă complexitate opacizantă, dincolo de care tronează nimicul. Moartea e forma ultimă a violenței, cu o dublă privare de libertate, a victimei și a călăului. De aceea moartea este ultimul dintre mistere, în fața căruia toți suntem "egali", cum a spus-o Eminescu. Poetul a numit-o enigma, runa
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
întâmplătoare, individul postmodern a uitat că libertatea era același lucru cu puterea de a schimba bestia și că însăși cultura transfigura instinctele"80. Era postmodernă, avertizează filosoful francez, este a vidului existențial, ca ultimă fază a democrației. Delirul mascator al nimicului a apărut din lungul hedonism al consumatorismului occidental, culminând în "idolatria valorilor juvenile". Dacă burghezul a fost figura centrală a modernismului, locul i-a fost luat, în postmodernism, de adolescentul fără personalitate: "Le Bourgeois este mort, vive l'Adolescent!"81
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de savanți remarcabili să dea de particula ultimă a materiei, ei au sfârșit totdeauna prin a se recunoaște învinși. Se ajunge, cel mult, la vid, confirmându-se, astfel, că lumea a fost creată din nimic, dar cauza ei nu este nimicul, cum încearcă să ne convingă filosofii postmoderni, căci în nimic e o veșnică primejduire a lumii care-și pierde transparența. Și atunci mai putem conchide împreună cu Vattimo că "nihilismul deplin e unica noastră chanse..."89 Gândul acesta e mai degrabă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
observator (lector) în întâlnirea cu opera 94. Asta ar însemna că opera este un moment de de-fondare. Dar dacă opera nu are adevăr și totuși are unul care poate modifica, ne ducem, inevitabil, la gândul că acela este chiar nimicul. Cum poate, însă, nimicul să transforme pe receptor, teoreticienii postmoderni nu suflă o vorbă. Creația e din nimic, dar nimicul în sine nu creează fără Creator. Iată o enigmă asupra căreia se așterne tăcerea. Nu e de mirare că postmetafizicienii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]