1,105 matches
-
vreau eu să fiu văzut”); 4. nevoia de a încorpora, de a-l înghiți pe celălalt în relație; doar în măsura în care poate face acest lucru, se simtă validat. Partenerul nu este decât o parte din sine însuși. Partenerul simbolizează dragostea părintească posesivă, al cărei mesaj era: „Tu ești o parte din mine, tu ești eu și de aceea te iubesc”. A și pierde partenerul semnifică a se pierde pe sine („Nu pot exista fără tine!”) și senzația ce o trăiește este de
VIOLENTA, TRAUMA, REZILIENTA by ANA MUNTEANU, ANCA MUNTEANU () [Corola-publishinghouse/Science/804_a_1761]
-
Bisericii, existând o preocupare pentru contribuția acesteia la menținerea solidar] a umanit]ții într-o lume pluralist]. Creștinismul nu trebuie s] contribuie la diviziunea acesteia, ci s] exercite o influent] ț]m]duitoare. Aceste convingeri într] în conflict cu „individualismul posesiv”, care a avut o influent] major] asupra cercurilor occidentale în ultima parte a secolului XX. În unele cercuri, acesta a generat o versiune proprie a eticii creștine, care, ins], nu este acceptat] de majoritatea adepților contemporani ai eticii creștine, num
[Corola-publishinghouse/Science/2264_a_3589]
-
toate aceste corzi cu o intensitate care îi iradia pe toți cei ce se apropiau de el." Reproșurile îndurerate ale Marinei: "Cînd puteam să ne strecurăm în viața lui, iresponsabilitatea unui tată, a unei mame, dar și a unei soții posesive ne-au deposedat de afecțiunea după care eu și Pablito tînjeam." " Ar fi fost suficient ca Picasso să coboare cîteva minute din Olimpul său și să devină, atît cît durează o mîngîiere, un bunic ca toți ceilalți." Da, dar n-
by al Gheorghiu [Corola-publishinghouse/Science/1091_a_2599]
-
o limbă din afara familiei austroneziene, toba batak, de Schachter (1984)80. Două subdialecte ale limbii eschimose, nunavimmiutitut (analizat de Mahieu 2003) și tunumiisut (descris de Tersis 2003) ilustrează faptul că o evoluție comună a limbii-mamă (de la construcția participială pasivă și posesivă la cea ergativă) poate fi urmată de o scindare dialectală, favorizată, în acest caz, de distanța geografică foarte mare între dialecte: în primul subdialect, tipul SOV cu morfologie ergativă nu este încă total instalat, în timp ce în cel de al doilea
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
caz, de distanța geografică foarte mare între dialecte: în primul subdialect, tipul SOV cu morfologie ergativă nu este încă total instalat, în timp ce în cel de al doilea se constată deja o evoluție dinspre tipul ergativ (dezvoltat din construcții pasive și posesive) spre tipul acuzativ. În limba kurdă, investigată de Haig (1998), construcția ergativă își are originea în cea posesivă, care conține verbul corespunzător sensului 'a exista'81. Cercetările din anii '70−'80 s-au concentrat asupra apariției ergativității în kurdă și
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
încă total instalat, în timp ce în cel de al doilea se constată deja o evoluție dinspre tipul ergativ (dezvoltat din construcții pasive și posesive) spre tipul acuzativ. În limba kurdă, investigată de Haig (1998), construcția ergativă își are originea în cea posesivă, care conține verbul corespunzător sensului 'a exista'81. Cercetările din anii '70−'80 s-au concentrat asupra apariției ergativității în kurdă și asupra surselor acestora, dar s-a remarcat 82 destul de repede că, cel puțin în dialectul kurmancî, ergativitatea dispare
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
își are originea în construcția pasivă. Creissels (2006) susține însă că partiția determinată de timp−aspect−mod (ergativul folosit la trecut/perfectiv) se poate să se fi dezvoltat ca o consecință a evoluției perifrazelor posesiv-rezultative, în limbile acuzative având predicații posesive în care posesorul e codat ca oblic. În limbile ergative, dezvoltarea acestor perifraze a dus la partiție: folosirea acuzativului la prezent (vezi tendința perifrazelor de a evolua spre un sens mai general la prezent). Mecanismele dau seamă de modificările (tipologice
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
relația dintre tranzitivitate și alte noțiuni sintactice și semantice. Tchekhoff (1979: 286) afirmă că în toate limbile există o legătură între posesie și tranzitivitate și face referire la analiza lui Benveniste, care a analizat perfectul tranzitiv ca fiind o construcție posesivă. Creissels (1995: 248), între mulți alții, subliniază că distincția tranzitiv/intranzitiv este relevantă pentru variația morfologică (diateză)57. Gildea (2003) susține cu date din limbile din Caraibe că există o relație între tranzitivitate și timpul verbal: structurile cu viitor sunt
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
Alexiadou 2001: 17, 116−117). Reluând ideea formulată de Comrie (1978) − nominalizarea este o posibilă sursă pentru ergativitate − Alexiadou (2001: 19) arată că marcarea ergativă poate fi: (a) rezultatul reinterpretării unei nominalizări în care Agentul este exprimat printr-o structură posesivă: John's destruction of the city '(lit.) distrugerea lui Ion a orașului'; (b) legată de construcții ca: the destruction of the city by the enemy 'distrugerea orașului de către dușman'. Autoarea sintetizează astfel relația dintre sistemul acuzativ, cel ergativ și nominalizări
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
2004: 116−118) arată că morfologia proiecției Voice este asociată cu detranzitivizarea în alternanțele de tranzitivitate (cum este și alternanța cauzativă). În greacă, anticauzativele sunt formate pe baza vDEVENI/ REZULTAT, care încorporează un grup adjectival, un VoiceP sau o construcție posesivă. În multe limbi, morfologia asociată cu detranzitivizarea este prezentă la membrul intranzitiv al alternanței; această morfologie este împărțită de predicatele pasive și reflexive și are forma unui pronume, a unui clitic sau a unui element din flexiunea verbală. Morfologia de
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
la cămașă (centrat pe întreg)/ Îmi închei cămașa (centrat pe parte). Condiția "inalienabil" pare să fie mai strictă pentru dativ decât pentru acuzativ (Lamiroy 1998: 40). Autoarea propune o ierarhie a afectării posesorului: Ac − D − G. Verbele care acceptă dativul posesiv sunt verbe de acțiune ce produc o schimbare în care e implicat posesorul; apare mai rar cu verbele de stare, care lasă posesorul neafectat (Lamiroy 1998: 43). Lamiroy (1998: 43−44) preia de la Maria Manoliu-Manea ideea că sunt relevante pentru
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
rar cu verbele de stare, care lasă posesorul neafectat (Lamiroy 1998: 43). Lamiroy (1998: 43−44) preia de la Maria Manoliu-Manea ideea că sunt relevante pentru construcția analizată verbele dinamice, verbele cauzative, verbele de mișcare și verbele incoative. Relația dintre dativul posesiv și verbele inacuzative este un subiect care merită să fie cercetat separat. ● Kemmer (1994: 211−212)138 arată că forma morfologică medie (omonimă cu cea reflexivă) apare atunci când nu există niciun motiv special pentru a face o distincție conceptuală între
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
al A, pe când adjectivele inergative apar cu un argument extern, obiectul indirect fiind generat în Spec,A. Adjectivele inergative au o scindare a proiecției AP, un nivel a deasupra proiecției AP. Interpretarea DP din Spec,aP este similară cu interpretarea "posesivă" a subiectului verbelor de stare, interpretare imposibilă pentru adjectivele inergative. Scindarea proiecției AP diferă de cea a VP sub două aspecte: a nu poate atribui Caz, deci adăugarea unui nivel aP nu creează o nouă poziție de specificator în care
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
circumstanțe, subiectul postverbal al anumitor verbe inergative acceptă cliticizarea partitivă. Situația pare generală în limbile romanice. Lonzi (1986: 114) a observat că anumite inacuzative cu subiect animat sunt incompatibile cu cliticizarea partitivă. Longobardi (1991)26 a arătat că numai argumentele "posesive" ale numelui pot fi extrase dintr-un NP. Mackenzie formulează ipoteza că paralelismul dintre subiectul inacuzativ postverbal și obiectul direct se datorează unei structuri informaționale comune: cliticizarea partitivă a unui subiect cere verbului asociat să aibă o ocurență de tip
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
se gândi la, a ține să..."; (25) Nu le fu d-a bună (Stăncescu) − a (nu) fi a bine sau a bună "a (nu) fi semn bun"; (26) Al dracului să fii cu tot neamul tău (Creangă) - predicatul este un posesiv - "a aparține". În ipostaza unipersonală construit cu dativul pronumelui: (27) Cătră tine ni-i toată nădejdea (Dosoftei) − "a avea"; (28) Ce mi-i vremea când de veacuri, Stele scânteie pe lacuri? (Eminescu) − Ce mi-e cutare lucru "ce-mi pasă
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
același lucru cu situarea în spațiu și în timp. Bertolussi (1998: 74) consideră că predicația de posesie este o subclasă a predicației existențiale, care contribuie și la localizarea subiectului. Preluând sugestii din bibliografia anterioară, Feuillet (2006: 185) sugerează că structurile posesive și cele existențiale au aceeași structură. Niculescu (2008: 235) subliniază că rusa nu are verbul corespunzător pentru a avea și folosește construcția locativă pentru exprimarea raportului de posesie. În continuare, voi încerca să arăt, urmând informația din bibliografie, că relația
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
încorporarea unui element. Urmându-l pe Benveniste, Freeze (1992)16 arată că verbul have 'a avea' trebuie analizat ca be 'a fi' + o prepoziție locativă abstractă încorporată. Kayne (1993) susține că elementul încorporat este un determinant, prin urmare o structură posesivă conținându-l pe a avea ar proveni dintr-o structură posesivă nominală; această analiză ar funcționa și pentru ipostaza de auxiliar a lui a avea: dacă a avea ca verb plin selectează un complement nominal, a avea auxiliar selectează un
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
că verbul have 'a avea' trebuie analizat ca be 'a fi' + o prepoziție locativă abstractă încorporată. Kayne (1993) susține că elementul încorporat este un determinant, prin urmare o structură posesivă conținându-l pe a avea ar proveni dintr-o structură posesivă nominală; această analiză ar funcționa și pentru ipostaza de auxiliar a lui a avea: dacă a avea ca verb plin selectează un complement nominal, a avea auxiliar selectează un complement participial (ipostaza de verb modal este asemănătoare cu cea de
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
Selecția de către a avea a unei propoziții reduse este soluția propusă, între alții, de Guéron (1986)17: a avea (ca verb plin și ca auxiliar) este un verb inacuzativ care selectează o propoziție redusă conținând un NP, în cazul utilizării posesive, sau un VP, în cazul utilizării ca auxiliar. Catalogarea verbului a avea drept inacuzativ nu ar fi incompatibilă cu prezența obiectului direct în Cazul acuzativ, pentru că acest Caz ar fi, de fapt, atribuit de prepoziția abstractă încorporată în a avea
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
analiza lui Benveniste, care separase posesia (construcții cu esse + dativul) de apartenență (construcții cu esse + genitivul). Spre deosebire de construcția cu genitivul, în care esse are rolul de copulă, iar genitivul exprimă o proprietate a subiectului, construcția cu dativul nu este intrinsec posesivă, ci reprezintă o folosire existențială a lui esse, numele în dativ contribuind la localizarea subiectului. Bertolussi (1998: 74−79) analizează mai multe ipoteze legate de relația dintre esse și habere, și, pornind de la ideea că predicația de posesie este o
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
analizează mai multe ipoteze legate de relația dintre esse și habere, și, pornind de la ideea că predicația de posesie este o subclasă a predicației existențiale, ajunge la concluzia că, istoric, habere a înlocuit structura esse + dativ, nu numai în structurile posesive, ci și în utilizările ca auxiliar. Situația verbelor a fi și a avea din limba italiană este analizată de Moro (1998), care pune diferența dintre aceste două verbe (atunci când funcționează ca verbe pline) pe seama numărului diferit de proiecții Agr (Acord
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
îi lipsește flexiunea; altfel spus − ca în Avram (1999) − le lipsește proiecția Timp). În privința verbului a avea, soluția este mai puțin tranșantă. Argumentele în favoarea încadrării verbului românesc a avea în clasa ergativelor lasă nerezolvată problema apariției complementului direct în structurile posesive (apropiate fie de valoarea de existență, fie de cea de configurație spațială) și în structurile de tipul (51−53) din lista de exemple cu a avea. Explicațiile privind prezența complementului direct identificate până acum sunt: (a) a avea selectează, ca
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
oi la munte), pentru aparițiile ca verb modal (Doar n-am a trăi cât lumea!) și chiar ca auxiliar de viitor sau de perfect compus (Un pas am să mai fac, Am scris o carte), dar nu și pentru structurile posesive sau partitive (Ai o furcă de aur, Masa are patru picioare), în care nu există, în afara verbului, niciun element care ar putea funcționa ca predicat semantic în interiorul propoziției reduse; (b) a avea este un verb inacuzativ cu două argumente interne
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
fi puse în relație cu fenomenul inacuzativității (în limba română) au rămas neatinse sau au fost numai menționate în diverse puncte ale lucrării, constituind teme pe care îmi propun să le cercetez în viitor: relația dintre verbele inacuzative și dativul posesiv; comportamentul nominalizărilor corespunzătoare verbelor inacuzative; adjectivele ergative; valența instabilă a inacuzativelor (spre deosebire de inergative), din punct de vedere diacronic și dialectal; explicația sintactică pentru variațiile de tip reflexiv/nereflexiv, sincronic și diacronic; existența, în istoria limbii române, a unor situații în
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
-
de dativ și acuzativ. Există două tipuri de participii: un participiu ergativ, static și rezultativ, care are afinitate cu clasa nominală, și un participiu pasiv, care nu acceptă introducerea unui adverb temporal printr-un relator nominal, nu acceptă marca agentivă (posesivă) și conservă marca agentului din structura pasivă. În enunțurile finite, argumentul pacient controlează acordul verbului atât în construcția ergativă, cât și în cea pasivă. Structura ergativă provine din pasiv. Posesia alienabilă se exprimă prin locativ. Genitivul participă la predicații de
[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]