1,576 matches
-
Europe de către leviathanii altor arhei civilizaționali. VII. POSTMODERNISM ȘI PRAGMATISM Europenii au împrumutat de la americani ideologia postmodernismului și, în virtutea acesteia, și-au croit o Constituție ateistă, ignorând că America nici nu se gândește să-și schimbe Constituția, care nu este postmodernistă. America a rămas, în esența ei, pragmatistă, pe când postmodernismul n-a fost decât un vânt al modei. Cât privește România, o impresie pe care vor s-o lase optzeciștii e că s-au sincronizat cu postmodernismul de factură anglo-saxonă, preponderent
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
referim, mai cu seamă, la politica corecturilor, care, totuși, nu atinge America profundă, în caz că admitem că există și o asemenea Americă, aceea a lui Edgar Poe, a lui Mark Twain, a lui Hemingway, a lui Faulkner. Înclin să cred că postmoderniștii noștri au urmat, mai degrabă, modelul francez, cel cu apetit pentru terminologie (vezi zarva declanșată în jurul conceptului lansat în 1979 de Lyotard) și care a pus mai mare accent pe parodic, pe ludic, pe simulacre. Tradiția americană a determinat ca
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
tăcerii. Deși direcțiile sunt diferite, ignorarea acestui aspect de către Rorty se poate explica prin repulsia sa de natură ideologică față de "culpa" lui Heidegger în raporturile cu nazismul. Dar, revenind la Wittgenstein, acesta n-a făcut saltul din transcendent în ateismul postmodernist, fiindcă neputând să exprime în cuvânt pe Dumnezeu, el l-a identificat tocmai în tăcere, nume numai bun de substituit noumen-ului kantian: "Cum este lumea este perfect indiferent pentru ceea ce este divin. Dumnezeu nu se arată în lume. Sentimentul lumii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
scepticismul, pragmatic, al unui Rorty, pe urmele lui Wittgenstein, în formele artei cuvântului. Oare kitsch-ul adorat de postmoderni ce-i dacă nu încremenire în formă? Aici, geniul lui Eminescu vine să răstoarne o paradigmă poetică trecută intactă în simulacrele postmoderniste prefigurate deja de epigoni. Și el o face deconstruind, simultan, conceptul tradițional de frumos, deconstruire începută de Baudelaire prin rău interpretata "estetică a urâtului" (urâtul nu-i altceva decât adevărul ca negativ, cum l-a definit Eminescu): "S-a spus
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
gândirea lui Nietzsche și Heidegger. Rorty asimilează acest "pesimism" heideggerian cu postmodernismul, găsind că ar fi "mesajul final al Occidentului către lume" și conform căruia Occidentul "și-a epuizat posibilitățile", încât a sosit ora stingerii în grădinile sale moderniste și postmoderniste, cum ar zice cinicul Cioran. Desigur, calea deschisă rămâne pragmatismului. Rorty crede că mesajul heideggerian a prins și a sedus modernitatea deoarece discursul său atestă un talent extraordinar, restrângând imaginația la poezie și filosofie. Gânditorul pragmatic, însă, nu vede în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pragmatismului. Rorty crede că mesajul heideggerian a prins și a sedus modernitatea deoarece discursul său atestă un talent extraordinar, restrângând imaginația la poezie și filosofie. Gânditorul pragmatic, însă, nu vede în Occident o aventură încheiată, ci una continuă, încât alternativa postmodernistă a lui Heidegger trebuie contracarată cu aventura de tip Dickens. Dar dacă forța gândului heideggerian vine pe filieră eminesciană nevăzută, atunci este o eroare să-l asimilezi postmodernismului, când, în realitate, Heidegger va cunoaște o nouă aventură în perspectiva transmodernității
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
realitate, Heidegger va cunoaște o nouă aventură în perspectiva transmodernității. Dar să vedem soluția neopragmatismului rortyian în materie de spiritualitate europeană și occidentală. După Rorty, Charles Dickens ar întruchipa, cu adevărat, geniul Occidentului, nu Heidegger, cum s-au lăsat amăgiți postmoderniștii. Heidegger pariase rău pe tehnologia Occidentului, or, salvarea e în "speranța în libertate și egalitate" încarnate de Dickens. El preia o analiză a lui Milan Kundera, cel care a arătat că romanul este genul caracteristic al democrației (iar nu poezia
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
l-ar fi augmentat prin disprețul față de femeie. (Dar dacă filosoful viza pseudo-feminismul asumat peste veac de postmodernism?). Nietzsche, Freud, Heidegger, Derrida sunt, în realitate, niște asceți căutători de puritate. Aceasta ar fi și marea eroare a creștinismului european. Spre deosebire de postmoderniști, care cred că Nietzsche și-a dus nihilismul până la capăt, Rorty apreciază că tocmai asta n-a reușit să facă filosoful german, să-l ucidă cu adevărat pe Dumnezeu. Și se pare că are dreptate, dar nu fiindcă Dumnezeu n-
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
sofistică, al cărei preț este deformarea, la fel de ingenioasă, a gândirii lui Heidegger și a teologiei, pe care o reduce la o ideologie. Iată de ce mi se pare că Rorty rămâne chiar acolo de unde crede că s-a smuls: în simulacrele postmoderniste. Pasămite, se vede nevoit să reia obsedanta lipsă a temeiului. Azi, vorbește Rorty în numele unei minorități intelectuale, dar cu convingerea că reprezintă întreaga lume, se trăiește într-o cultură în care intelectualii sunt conștienți de lipsa de archai, de telos
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
e șansa omului, că acesta "nu va mai da naștere în mod necesar unei condiții insuportabile, nici unui vid, nici unui abis". (Ne găsim în plină confuzie dintre credință și cultură, deși pragmatismul ar fi trebuit să se ferească de ispitele sofisticii postmoderniste!). Orice centralitate va dispărea într-o pluralitate de opțiuni: galerii de tablouri, cărți, filme, concerte, muzică etc., o toleranță culturală fără margini. Dacă ne menținem în planul strict al culturii, teza se poate valida. În asemenea atmosferă pragmatică, instituțiile culturale
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
se întemeiază în transparența energiilor divine, nu durează, căzând pradă entropiei. După un ocol atât de specios, chiar și Rorty se apropie de sănătosul organicism eminescian și de lumea ca unitate dialogică din teologia Părintelui Stăniloae. Spre deosebire de acestea, însă, sublimul postmodernist al lui Lyotard este anemic și teoretic, deci utopic, fiind lipsit de realismul transcendenței creștine. Acești gânditori, saturați de raționamente, au rămas cu prejudecata că Dumnezeu se vrea divinizat, iar postmodernii au oroare de orice divinizare. Or, condiția minimală a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a optzeciștilor că războindu-se cu protocronismul, s-ar fi războit cu partidul comunist. Nici vorbă de așa ceva. A fost acolo un bizar amestec de rivalități între grupuri literare, încurajate din umbră de către ideologii oficiali. Nu întâmplător sprijinitorul direct al postmoderniștilor textualiști a fost Gogu Rădulescu, rămas fidel vechii orientări cominterniste reprimatoare o oricărei tendințe spre național. Gogu Rădulescu l-a atacat direct în presă (România literară) pe Edgar Papu, fără a-i da posibilitatea acestuia de a se apăra. Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lipsit intelighenției o veritabilă conștiință națională. Și aici se vede cât de bine a lucrat ideologia comunistă la neantizarea acestei conștiințe. Iar intelectualii care au pus mâna pe frâiele culturii după 1989 s-au trezit în bună companie cu ideologia postmodernistă a stângii americane, iluzionându-se culmea ironiei! că face o politică de "dreapta". Numai că noua stângă culturală din România, neavând obiect de lucru într-un regim el însuși radical stângist, și-a consumat evazionismul într-un experiment estetic care
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de calibrul lui Soljenițân, Soloviov, Bukovski, Havel, Kundera, Arendt. Din fericire, asemenea personalitate a existat și în România. Este Paul Goma. Iar judecata lui asupra postmodernismului optzecist nu lasă loc de dubii. Goma afirmă răspicat că "avangardismul de refugiu" al postmoderniștilor români nu are nimic a face cu "rezistența". În inclementele sale jurnale, în publicistica lui incendiară, de forță eminesciană, chiar dacă nu are geniul ei artistic, Goma spune, în limbaj nud, adesea crud, că pentru un regim totalitar precum cel din
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Aceasta a fost, se pare, cea mai importantă mutație estetică, în limbaj lovinescian, în sămănătorismul dâmbovițean: din rural el a devenit urban și chiar suburban, dacă ținem seamă de evoluția spre neozolismul pornografic și scatologic din ultimii 15 ani. Când postmoderniștii îi ironizează crunt pe scriitorii din Basarabia că au rămas "sămănătoriști", ei, de fapt, sunt supărați că aceia au rămas la un "neosămănătorism" rural (ca să ne exprimăm pleonastic) și n-au avut curajul să devină neosămănătoriști de cartier bucureștean. Iar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
verbiajului miticist, pe care-l admira antifrazic nenea Iancu. De altfel, în chip grăitor, textualiștii pretind că se trag din mantaua lui Caragiale, ceea ce e doar pe sfert adevărat. În orice caz, nu se poate nega performanța manieristă a literaturii postmoderniste românești și, în general, a întregii literaturi din perioada post-proletcultistă, căci nevoia de evazionism s-a compensat la modul estetic, cum a observat și Monica Lovinescu. Tocmai fiindcă nu a avut o disidență de amploare, zice doamna Lovinescu, literatura română
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cum a observat și Monica Lovinescu. Tocmai fiindcă nu a avut o disidență de amploare, zice doamna Lovinescu, literatura română a dezvoltat, în schimb, cea mai estetizantă literatură din Estul Europei. Nu e puțin lucru. După formula lui Richard Rorty, postmoderniștii români s-au refugiat ascetic în limbajul poetic, precum Don Quijote în lumea cărților. Performanțele au putut fi, uneori, extraordinare, ca în capodopera de invenție verbală parodică și sentimentală a lui Mircea Cărtărescu Levantul. Neosămănătorismul, în capodopera lui Cărtărescu, e al
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
specific românesc, încât Levantul e, probabil, cea mai intraductibilă scriere din literatura noastră, după cum am mai făcut observația chiar în prezenta carte. Interesant de văzut cum au evoluat acești "neoavangardiști de refugiu" după 1989. Sprijinul "Europei libere", promotoare a stângii postmoderniste de tip political correctness, i-a ajutat să devină învingători politic și cultural în fața tendinței naționaliste a protocroniștilor (asimilați ușor cu megalomania "național-comunistă" a Ceaușeștilor), care s-au pomenit, în continuare, nu numai marginalizați, dar și lipsiți de instrumentele de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Paris, după cum la fel trăiesc mulți scriitori din țară, spre deosebire de o minoritate profitoare, care și-a asumat rolul de neo-activiști, "formatori" și "diriguitori" de opinie, în numele unei pseudo-societăți civile. Adrian Dinu Rachieru a sesizat că există două etape în evoluția postmoderniștilor români, după 1989. În primii ani, ei au fost preocupați mai cu seamă de ocuparea instituțiilor culturale, pe când discuțiile în jurul conceptului de postmodernism aproape că au sucombat, pentru ca de prin 1995 să revină în forță, moment când au și reușit
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
țară de pe pământ", prin replierile "relativiste", într-o postmodernitate malignă, în care politicienii, miliardarii, industriașii au jucat mascarada relativismului (un director de întreprindere, de exemplu, putea concede că este și proprietarul acelei unități de stat!), în vreme ce intelighenția se consideră naiv postmodernistă, un postmodernism inautentic, mizerabil, stupid, creând "un coktail otrăvitor", care ne-a dat lovitura de grație. Lucian Sârbu nu susține altceva decât Paul Goma privitor la conformismul naiv sau interesat al postmoderniștilor români. Ce-i drept, și pe alte meleaguri
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
unități de stat!), în vreme ce intelighenția se consideră naiv postmodernistă, un postmodernism inautentic, mizerabil, stupid, creând "un coktail otrăvitor", care ne-a dat lovitura de grație. Lucian Sârbu nu susține altceva decât Paul Goma privitor la conformismul naiv sau interesat al postmoderniștilor români. Ce-i drept, și pe alte meleaguri teoreticienii vorbesc de faptul că postmodernismul este reflexul unei societăți în criză, unii considerând chiar că ar fi o stare normală a postmodernității, încât filosofia haosului devine "o știință prin excelență postmodernă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
îndrituiește nu numai prin tendința infantilizării până la stadiul zombie, ci și în debusolarea noilor generații aflate într-un proces de renaștere națională în Basarabia, spre exemplu. O admiratoare de la Chișinău a lui H.-R. Patapievici, considerat un model de filosof postmodernist (numai că Patapievici, între timp, a început să se lepede de postmodernism!), crede că rațiunea de a fi a tineretului este să deconstruiască specificul național și conceptul de patrie. Autoarea parodiază dadaist titlul unei cărți postume a lui Emil Cioran
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
rațiunea de a fi a tineretului este să deconstruiască specificul național și conceptul de patrie. Autoarea parodiază dadaist titlul unei cărți postume a lui Emil Cioran, zicând propriului op Tzara mea. 203 Tamara Carauș etalează un număr important de lecturi postmoderniste și arată suficientă inteligență spre a surprinde, cu oarecare nedumerire, câteva dintre paradoxurile postmodernismului autohton. "Tzara" (nu Tristan!) este deopotrivă România și Republica Moldova, tânăra simțindu-se a fi produsul "paideic" atât al școlii sovietice moldovenești, cât și al universității românești
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
urma calea nestingherit spre secolul al XXI-lea. Tamara Carauș îi deplânge pe unioniștii de la Chișinău ca lipsiți de "realism", fiindcă ignoră atât statalitatea Republicii Moldova, dar mai ales fiindcă mai cred într-un specific românesc, din perspectivă ontologică. Din filosofia postmodernistă, a învățat că nu există arhetipuri, cum se amăgeau Eliade și Jung, nu există Dumnezeu, ci doar simulacre, niște constructe fără Grund inventate de generațiile romantice și postromantice. Omul postmodern trebuie eliberat de ideea Centrului, fiind liber să aleagă, condiția
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
a pletelor, a culturii <<populare>>, a emancipărilor de tot felul"204. Generația '80 nu mai e de multișor una imberbă. Or, valorile pe care pariază Mircea Cărtărescu sunt specifice poporului "jeune", cum l-a numit Alain Finkielkraut, ceea ce denotă că postmoderniștii văd deja o generalizare a ethosului specific juvenilității. Adevărul e că un ethos transmodern ar rezolva asemenea exclusivisme, fiindcă întotdeauna vor fi și tineri care vor prefera nu doar muzica rock, ci și pe cea clasică, iar blugii lăudați cândva
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]