2,104 matches
-
al sciziunii.130 În majoritatea miturilor, apa este considerată un element cosmogonic activ, al cărui destin este de a conferi lucrurilor dynamis-ul creației. Dihotomia apă vie / apă moartă anulează divorțul dintre viață și moarte, iar apa ritualică (lustrală sau magică) purifică pământul de amintirea increatului. Absența apei, în schimb, este asociată, în multe mitologii, cu infernul sau cu "lumea morților"131. În mitologia română, apa a avut aceleași valențe primordiale, de element, substanță esențială și germinativă sau de categorie proteică și
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
sursă a vieții, iar, pe de altă parte, este substanță care va înghiți cosmosul. Cu apa lustrală se spălau copiii la naștere, la nuntă se spălau pe mâini și față tinerii însurați, se stropeau cu apă nuntașii pentru a se purifica nunta, iar la moarte se spăla mortul, se punea apă într-un vas în camera funerară pentru a-și spăla mâinile cei îndoliați când se întorceau de la mormânt. În legendele românești, apa este un element pre-existențial care a dat naștere
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
praguri" existențiale care, o dată oficiate, deschid drumul pământesc al nou născutului. Fiecare moment, care precede sau urmează nașterii propriu-zise, este învestit ritualic: apa desface legăturile malefice, deschide drumurile, asigură comuniunea dintre lumile prin care omul trece și se pe-trece, purifică și sfințește, întemeiază noua viață, interzice sau eliberează. Astfel, în Bucovina, femeia care trebuie să nască nu are voie să dea apă nimănui pentru că nu va putea naște "până ce acela căruia i-a dat apă nu-i va da apă
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
mireasa era primită cu pâine și miere și se aruncau pe ea simbolurile pământului grăunțe de cereale, mac, mazăre semn al fecundității și al prosperității. Închinându-se zeilor, mireasa înconjura, apoi, vatra de trei ori. După nuntă, tinerii căsătoriți se purificau prin apă și prin foc.300 La huțulii din Bucovina 301, la pețitul miresei (stárosti), gazda stă pe "colnicul prichiciului" (pe vatră), crezându-se că așa cum e "legat căminul, așa să se lege cuibul conjugal" ; "cneazul" (mirele) se așează pe
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
înainte de Postul Paștelui.425 Tot cu rol apotropaic, se fac focuri și în ziua de 40 de sfinți; cu aceste focuri se afumă gospodăria, pentru a fi protejată de rele, iar cei de casă sar peste foc pentru a se purifica de păcate, zicând: "Cum au trecut sfinții / Prin foc și prin apă, / Așa trecem și noi."426 De Alexii, pe 17 martie, în Bucovina se obișnuiește să se facă un foc din frunzele pomilor din grădină, din coajă de brad
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
închinate zeului Mithra, înlocuită de sărbătoarea romană dies natalis Solis invicti, motivele solare s-au adaptat la spațiul carpato-danubiano-pontic, suferind și alte influențe. Astfel, în noaptea de Crăciun se dau drumul de pe un deal, la niște roți de foc, care purifică timpul; pentru primenirea spațiului, se fac focuri în dimineața de Crăciun atât la slavi, cât și la români ,iar datina arderii butucului este de tradiție europeană. Tot ca motiv solar sunt și colacii de Crăciun care imită forma soarelui, amintind
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Osiris sacrificiu ce reprezenta moartea și renașterea soarelui. Zeul Solar, de origine indo-europeană, identificat cu zeul roman Saturn și cu zeul iranian Mithra, înlocuit, o dată cu creștinismul, de Isus, "soarele dreptății", prin nașterea sa ritualică desfășurată an de an, reclădește lumea, purificând-o de maleficiile de peste an. În trecut, Anul Nou era sărbătorit la 25 decembrie (mai mult de un mileniu), în apropierea solstițiului de iarnă la Roma până în secolul al XIII-lea, în Franța până la sfârșitul secolului al XVI-LEA (1565
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
să fie posibilă, în imaginarul tradițional există metamorfoze diferite ale soarelui care mijlocesc împlinirea vechiului timp și deschiderea vieții celei noi. Ipostază solară, Crăciunul, îmbătrânit de vreme, la solstițiul de iarnă, moare, pentru a renaște într-un alt spațiu temporal, purificat de puterea sacrificiului: "Măi Crăciune, măi bătrâne, / Astăzi te-ngropăm pe tine. / Haidați toți, cu mic cu mare, / Să ducem Crăciunu-n vale, / Și să-l băgăm în produc, / Pă el să punem butuc. O Crăciune, o bătrâne, / Du-te de la
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
cea lume. În ziua întâia ciocnesc numai în vârf, iar în celelalte zile și cu partea cealaltă; marți nu se mai ciocnesc, numai de Sfântul Gheorghe și de Ispas."260 Simbol solar, vestitor al luminii care risipește forțele întunericului, cocoșul purifică și sacralizează orice loc: "Cucoș dacă e la casă, el alungă toată necurățenia, tot răul. La casă nouă, când se sfințește, totdeauna se dă preotului un cucoș, ca să fie casa veselă (...), ca să le meargă ușor în gospodărie."261; Cucoșul e
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
utilizat încă din Antichitate în terapia umană și animală. In Grecia antică, epilepsia și alte tulburări mintale se numărau printre afecțiunile tratate cu Helleborus, de unde și expresia “hellebore” adresată persoanelor cu tulburări mintale. Doctorul Vasile Boici a obținut un extract purificat din Helleborus pentru tratamentul în boli reumatismale articulare cu caracter degenerativ (artroza), inflamatorii (spondilita anchilopoietică), în nevralgii diverse, sechele dureroase după traumatisme accidentale sau chirurgicale. Mama mea, la rândul ei cunoștea multe remedii naturiste. Dar cum pe vremea când am
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
acut sentiment al comunității cu istoria, poetul, dacă nu va rămâne Ceahlăul sau Vezuviul de altădată, simboluri ale firii lui mărețe, va reveni la ipostaza plutonică; se va identifica cu soarele-n amurg, cu stelele, cu flăcările focului menite să purifice lumea. Ipostaza plutonică datează din perioada "Cântecelor de pierzanie" și ea se potențează de-a lungul existenței poetice, pentru ca în volumul "Arderi" (cum a remarcat critica) să devină idee nucleu în jurul căreia gravitează problematica operei. Arderea se desfășoară pe același
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
prințului din Levant care "a văzut idei". Peisajul fizic și spiritual variază; universul realizat în imagini expresioniste dă sentimentul sfârșitului în "Alexandru refuzând apa: "Un soare imens, fioros policandru/ rănea alburiul zenitului fiert." Poetul cosmicizează o arșiță interioară, menită să purifice lumea; soarele parcă a topit văzduhul, zămislind o nouă geografie care poartă pecetea păcatului. Dar Alexandru nu-și potolește setea și călăreții aclamă: Atunci călăreții strigară în cete,/ și stânci licărind repetară: De-acum/ noi nu mai cunoaștem nici foame
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
va putrezi în mlaștini, Craiul de Ghindă este un mesager al morții dragostea lui este similară extincției: "Ucide copiii ce-mi seamănă mie/ să nu mai cadă spița prin timp". Fecioarele își pierd frumusețea prin moarte sau, dimpotrivă, ea le purifică (ca elemente ale dezagregării biologice sunt invocate apa și focul). Că trupul nostru dispărea în unde,/ dar frumusețea trupurilor nu". "Acela-ce-nu-se-teme-de-nimic" este înfrânt de opreliști transcendentale: "într-un avânt nemărginit/ cu brațu-ntins spre-al zilei astru,/ ca spre-un vrăjmaș
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
ca structură poetică, de Al. Philippide și G. Călinescu, nu numai în sensul organizării și elaborării poeziei, ci și în conceperea actului poetic ca fenomen de cultură. Apar jocuri de cuvinte: "Cadavrul pelerin/ plutea deasupra lumii balerin/ întins ca să-și purifice sandala,/ pe spini și pe cuvinte alandala". Baladele scrise în această perioadă 1 implică, asemenea celor precedente, dar cu mai multă meditație și poate mai gravă, mai metaforic exprimată prin cultivarea simbolului, a alegoriei, a parabolei. "Cerbul invizibil" reprezintă aspirația
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
și cercuri și elipse.". Alexandru Andrițoiu, la începuturile lui poetice, a fost retoric și declarativ: "În țara moților se face ziuă" (1953). Devine un poet care într-adevăr reface tradiția și un trubadur patetic, un voluptos a cărui muzică se purifică și se rarefiază "pe măsură ce înaintează în timp". Este horațian prin excelență, nostalgic, un îndrăgostit de dragoste. Volumele de elecție adună ceea ce este valoros și reprezentativ în creația poetului. Poetul cântă suita de anotimpuri, ornamental, rafinat și fantezist, cu implicații realiste
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
autentice: Nu putem cerși la curțile imperiale/ Nu putem fura la drumul mare sau pe ascuns/ Avem o istorie în suflete refuzând atentatul pieirii." Și este necesar să recuperăm steagurile, podurile arse, să umplem de zăcăminte munții prădați, să ne purificăm memoria. Pe trădători îi biciuiește, ca altădată Arghezi: "Ați îndoit lumina țării dreaptă/ Și ați murit visând-o în noroi/ Iar azi când nici mormântul nu vă rabdă/ Mai reveniți în lume ca strigoi". Drumul spre noua societate nu este
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de certitudini, iar tensiunea poetică lua naștere tocmai din această puternică aspirație și imposibilitatea înfăptuirii ei totale, la Ioan Alexandru zbaterea este între o formă sau alta de existență, între cele două îndemnuri: al vieții obișnuite și al unei existențe purificate până la starea de imn divin " Căci îmi doresc de-a pururea să fiu/ zdrobit de tine cu iubire/ Decât să viețuiesc înmormântat/ în acest veac ucis de cimitire/ Paharul bucuriei l-am sorbit/ Beție sfântă pururi Slavă ție/ Eu nu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
spre miazănoapte". Ioan Alexandru compune tablouri în secvențe care ne trimit la Chagall, la felul cum acesta așează imaginile pe pânză, precum și un anumit ton de culoare și mai ales cum reușește să întoarcă lucrurile spre prototipuri, felul cum le purifică, dându-le posibilitatea de zbor amintind de tehnica compoziției pictorului: "De păsări pământul atârnă/ Seara-l vezi/ Razele înfipte primăvara-n el/ Abia plutind sub aripă departe/ abia ajung în cealaltă parte" ("Invers"). Poetul urcă dinspre moarte spre copilărie: Atâta
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de ochii șarpelui spre lume". Poemul îmbină basmul cu magia, narațiunea epopeică cu incantația psalmului, dar și a descântecului. Universul biblic este convertit într-un mare poem inițiatic, în care, așa cum s-a putut observa, Manimazoș a trebuit să se purifice în momentul în care din zeu a devenit om, pentru ca spiritul să poată să se întrupeze mai departe, în lungul drum al experiențelor fundamentale, relatate de poet, într-un ritual solemn, biblic. "Cavalerul Trac" deschide drumul "de la fondul imemorial al
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
poeziilor. Bradul, ca și în folclor, simbolizează moartea: "Mai frumos și mai de spaimă ca strigoii!" Izvorul exprimă viața ce se dezlănțuie spectacular, ca apa râului de foc mistuitor, de care poetul zadarnic încearcă să fugă și care îl va purifica: "rămas voi fi, pe-al apei rug/ Om cu genunchii de cer." În volumul "Ultrasentimente" descoperim și romanțe false, ușor antonpannești, fixate într-o lumină romantică cu peisaje nocturne și lunare: Până la zori mai e un ceas/ Mai spală-mi
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
câteva poeme: "Fereastra viermelui", "Resturi", "Umil pretext": "Ei sunt fereastra viermelui spre an,/ Pervaz pe care se tivește/ și e bolnav, senin, stăruitor,/ Lăsând pe mine urma lor de drojdie". Aspirația spre lumină, spre cer este fereastra-oglindă în care se purifică o existență măruntă de vierme târâtor. Un poem intitulat "Testament" explică conținutul volumului "Fântâna somnambulă". Aceasta, ca și "Mieii primi", cuprinde versuri ce vor cânta cu predilecție adolescența, de care poetul se desparte și tinerețea în care intră și care
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
mantie aprinsă și momentul este straniu: "Și trebuie să taci să nu se prăbușească/ Ora este aleasă ", adică există un singur moment când fântâna este bântuită de flăcări purificatoare. Fântâna spre care se îndreaptă poetul este o oglindă menită să purifice insul înnămolit de viață. Poemul se încheie lăsând impresia că seninătatea fântânii, cercurile clare de apă sunt stări aparente, dincolo de ele, în adâncime, stă ființa bântuită de dorinți, pământul, noroiul menit să putrezească în propria lui nuntă. "Curând se face
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
gol în sus încât tot ce se-ntâmplă/ jos, pe pământ, nu are un sens,/ nu clătina, savantule, râvnita tâmplă/ întinsă pe butucul văzduhului imens ("Plafon cu pâlnii"). Suferința poetului provine din nevoia de purificare. Pentru a ajunge să se purifice, Iov va trece prin suferință ("Iov era plin de guri"). Dialogul devine biblic, suferința este un har divin, cel sortit suferinței "este ales", altfel va fi sortit plictisului și morții acestui veac ambiguu și sec: "De ce mă lași pământului pigmeu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
sau mană peste vii,/ Când cade strugurimea atât de grabnic coaptă,/ Se coace agurida în viile pustii." Mai apare în acest volum obsesia morții și a ploii, dezagregarea lumii, un timp apăsător și întinat, de aici nevoia de a se purifica. Sentimentul de sfârșit de lume se deslușește într-o exasperantă monotonie, o lentă dezagregare a lumii: plouă peste veac, peste fostul dumnezeu, peste gurile ce au tăcut, plouă peste tot ce simțim: "Plouă istoric și postum/ ploaia de dincolo". În
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
Linz Tuzenbach Alexa Visarion este, în această montare dublul lui Cehov. Textului un proiect impecabil săvârșit parcă abia acum i-a fost hărăzită desăvârșirea. Iar desăvârșirea este o implozie orbitoare și rece. După ultima fulgerare dintre actori, înconjurul rămâne vid, purificat prin iradiere, și intangibil. După spectacol pare de-a dreptul incredibil că aceeași scenă ar mai suporta să fie populată cu hățișul încâlcitelor nimicuri disperate și omenești. Scena finală a spectacolului Personajele sunt transe... se slujesc de actori, istovindu-i
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]