KorAP: Find »[drukola/base=războinic & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...42 43 44 ...119 >

2,974 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555

Dar fu obligat să amâne pentru un alt moment. Ieșind de acolo, îl izbi splendoarea cerului, deja presărat cu o puzderie de stele. O porni în urma burgundului și avu astfel ocazia să traverseze o parte din tabără. Adunați în jurul bivuacurilor, războinicii mâncau; comentau, fiecare în felul său, întâmplările acelei zile sângeroase, însoțindu-se cu exclamații puternice sau chiar cu câte un râs scurt; erau lăudate faptele celor mai îndrăzneți și se făceau glume pe seama celor ce nu dăduseră vreo dovadă mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
cel mai apropiat de el, îmbrăcat numai în piei de oaie și cu obișnuita căciulă de berbec pe care o purtau toți cei din neamul lui, scoțându-și arcul din tolbă și potrivind în coardă o săgeată. Răsucindu-și bustul, războinicul întinse arcul și, imediat, fără să-și încetinească alergarea, slobozi săgeata. Sebastianus se lăsă pe gâtul calului, însă nu el fusese ținta: prin huruitul galopului, auzi un strigăt răgușit și, o clipă mai târziu, văzu că se apropia de el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
în cele din urmă, în timp ce se îndrepta în șa, fu străpuns de sulița unui burgund ce venea aproape frontal. în scurtă vreme, nici ceilalți nu avură o soartă mai bună - curând, dintre ei rămăsese în viață numai unul. Era un războinic nu tocmai tânăr, uscățiv și țeapăn și totuși energic, cu părul strâns la ceafă într-o coadă lungă. înconjurat acum, se apăra agitând sabia și mutându-și permanent calul din loc în căutarea unei căi de scăpare, dar pe oriunde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
o privire cumplită. Până la urmă, cercul de sulițe se strânse în jurul său, iar una din ele ajunse la țintă, atingându-l într-o coastă. Frediana interveni, însă, pe un ton aspru: Nu! Prindeți-l viu! O clipă mai târziu, un războinic îl apucă pe hun din spate, de platoșă, și îl trase jos din șa. Trei-patru burgunzi săriră pe el și îl imobilizară, nu însă fără o luptă dură, căci era foarte viguros și, deși rănit, se apăra cu o îndârjire

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
lega mâinile la spate. Prompt, burgundul făcu semn unui tovarăș să termine treaba și veni lângă ea. Frediana îi vorbi sprijinindu-se cu ambele mâini pe mânerul șeii. — Știi ce trebuie să faci, nu? O grimasă feroce apăru pe chipul războinicului. — Ca de obicei? întrebă. Frediana dădu din cap și încuviință: — Ca de obicei! Cu mâinile în șolduri, Hariman se uită scurt împrejur, ca și când ar fi căutat ceva. Apoi arătă spre un mic pâlc de stejari ce îmbrăca un pisc ceva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
Cu mâinile în șolduri, Hariman se uită scurt împrejur, ca și când ar fi căutat ceva. Apoi arătă spre un mic pâlc de stejari ce îmbrăca un pisc ceva mai îndepărtat. — Acolo e bine? — E foarte bine. îndemnați de ordinele scurte ale războinicului, câțiva burgunzi târâră prizonierul spre locul indicat, în vreme ce alții, cu securile pregătite, se răspândiră repede prin pădure. — Ce soartă te-ai gândit să-i rezervi? o întrebă Sebastianus pe Frediana, făcând semn către prizonier. Vrei să-l tragi în țeapă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
căutare de crengi uscate, pe care le adunau într-o stivă la rădăcina copacului celui mai apropiat, un stejar bătrân și rămuros. în timp ce unul dintre ei trebăluia ca să aprindă focul, hunul fu dezbrăcat complet și țintuit la pământ de patru războinici solizi. în acel moment, cu un cuțit, Hariman îi făcu o crestătură de jur împrejur în pielea capului și, sprijinindu-se de spinarea lui cu un genunchi, îl scalpă cu o mișcare bruscă, smulgându-i un urlet cumplit. Apoi, metodic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
bună și eu: „Iapa tristă“ poate să-ți slujească scopul, de ce nu? Ba chiar trebuie să mă simt onorată. Da, bineînțeles; poftim, simte-te ca acasă, clarissime, o să vezi că o să-ți placă. Acum sunt obișnuită să-i consolez pe războinici! De două luni nu fac altceva, închipuie-ți! Ca pălmuit, Sebastianus se retrase. Deși era aproape întuneric, văzu fulgere țâșnind din ochii Lidaniei. Pentru o clipă, se simți jignit, învinuit pe nedrept, fiindcă acele cuvinte îl făcuseră să se simtă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
focul ce se aprinsese în el îl făcu să o prindă pe după umeri cu un braț și să se îndrepte împreună cu ea spre cort. Deși, dintre cărările ce tăiau tabăra, o aleseseră pe una dintre cele mai puțin bătute, câțiva războinici ce rămăseseră lângă unul dintre puținele focuri încă aprinse îi văzură trecând înlănțuiți și își dădură coate, schimbând câte un început de zâmbet, câte un comentariu cu jumătate de voce: romanul mergea să facă dragoste! Sebastianus îi auzi, dar nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
de la burgunzi o pedeapsă aspră. în repetate rânduri, din tabără fură văzute focuri ce ardeau în inima nopții pe munții din apropiere, iar patrulele trimise acolo în ziua următoare găsiră resturile carbonizate ale tovarășilor lor căzuți în mâinile dușmanului. Un războinic ce scăpase din mâinile burgunzilor și asistase la supliciul tovarășilor săi ascuns într-o tufă povestise că burgunzii erau conduși de o tânără femeie ce călărea un roib cu stea în frunte confirmând astfel indirect impresia pe care Mandzuk o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
primul moment. Rugurile acelea din noapte, ai căror autori nu erau capturați niciodată, îi demoralizau pe oameni. în lumina celor întâmplate în ultima vreme, clemența arătată cu câteva zile înainte față de fugari deveni iute motiv de acuze. Adunați în jurul bivuacurilor, războinicii constatau într-un glas că necazurile începuseră după puțin fructuoasa ascensiune la mănăstire. începură curând să-l acuze pe abate că aruncase peste tot mingan-ul un blestem și, cu tot mai puțină precauție, începură să-i ceară moartea, amintindu-și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
aceia să înțeleagă cu cine aveau de-a face. Când fu găsit, atârnat de un stejar, cel de-al patrulea hiug-nu trecut prin foc, nimeni nu l-ar mai fi putut ține pe Odolgan. Furia sa era împărtășită de toți războinicii, exasperați de neputința lor în fața aceleia pe care de-acum o numeau „Prințesa morții“. Cercetând amenințător din șa sărmanele rămășițe ale omului, Balamber încuviință. — Bine, îi spuse lui Odolgan, el o să plătească pentru toți. Dacă ar fi putut, ar fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
deși cu amărăciune, cedă în fața cererii, însă nu-i încredință lui Odolgan sarcina de a-l ridica, ci lui Mandzuk, căci nu ar fi vrut să se facă abuzuri împotriva fugarilor. Scutierul părăsi tabăra în dimineața următoare, împreună cu treizeci de războinici, și Balamber îl văzu întorcându-se a doua zi după-amiază, târându-l în lanțuri pe abate. Totuși, constată, cu mare surprindere și iritare, că micul cortegiu era urmat la distanță de Inisius. Când îi ceru explicații lui Mandzuk, acesta ridică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
pe chipul descompus și cu ochii ridicați spre cer. Când flăcările îl învăluiră, urlă nebunește - un urlet lung, atroce. Canzianus, în schimb, nu strigă, nici măcar când flăcările îl devorau, și îi lăsă profund dezamăgiți, dar și plini de admirație, pe războinicii ce se găseau adunați în jurul rugului. Balamber asistă la sfârșitul său fără să clipească, așa cum se așteptau de la el, dar plin de amărăciune în suflet pentru moartea unui om de o asemenea valoare. Cântecul celor din vale nu încetă nici măcar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
unduitoare, presărată de mici cătune abandonate și întreruptă din loc în loc de pâlcuri de copaci, putea distinge cercetașii ce le deschideau drumul. Grămezi imense de nori albi se înălțau ca niște turnuri în înaltul cerului; căldura zilei prevestea vara - vremea când războinicii se puteau elibera de armuri, călătorind goi până la brâu. La orizont, distingea pintenul stâncos de pe care turnurile în parte prăbușite ale cetății Vesontio împungeau cerul. Un arc de dealuri joase și împădurite anunța cotul râului ce curgea pe sub zidurile sale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
deosebit misiunea ce îi fusese încredințată. De altfel, mesagerul îi spusese că Onegesius era foarte mulțumit de ceea ce reușise să facă el cu mingan-ul său. Balamber, în schimb, fierbea de mânie și de dezamăgire. Scârțâitul carelor pe vechiul drum, strigătele războinicilor, galopul înainte și înapoi al curierilor de-a lungul coloanei nu aveau darul să-l smulgă din gândurile sale sumbre. Nu doar era constrâns să renunțe la a duce până la capăt cucerirea Sapaudiei, ci o părăsea chiar și fără să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
Nu doar era constrâns să renunțe la a duce până la capăt cucerirea Sapaudiei, ci o părăsea chiar și fără să fi putut să-i pedepsească pe burgunzi pentru devastarea taberei sale; îi rămăseseră ceva mai mult de două treimi din războinicii ce îi adusese acolo, dintre care nu puțini suportau acum umilința - de neconceput pentru un hun - de a se întoarce pe jos ori pe cai de tracțiune de care făcuseră rost în timpul campaniilor, cu perspectiva deprimantă de a se expune

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
odată cu marșul acela către miazănoapte, se stingea pentru el, încet, orice posibilitate de a o vedea. Venind din urmă în galop, Odolgan i se alătură. Mandzuk, aflat mai la distanță, intui că existau probabil noutăți, astfel că, ieșind din rândurile războinicilor, veni și el acolo. Balamber își încredințase prietenului său conducerea ariergărzii, iar din expresia feței sale înțelese că avea să-i spună ceva important. — Ce e? îl întrebă. — Sunt niște oameni în spatele nostru. Cavaleri burgunzi, se pare. Un detașament numeros

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
lor și îi împingem către Mandzuk. Odolgan consimți plin de satisfacție: — Bine! spuse, luându-și rămas-bun. O să-și amintească de noi o vreme prin părțile astea! Puțin după aceea, profitând de protecția oferită de pâlcul de copaci, mici grupuri de războinici părăsiră coada coloanei și se răspândiră prin preajmă, culcându-și caii în iarba înaltă și printre arbori. începu apoi așteptarea, care nu dură prea mult. Curând, pe drum apărură doi cercetași; ceva mai în spatele lor se putea vedea întregul detașament

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
ca nu cumva, printr-un nechezat, sau chiar printr-o mișcare bruscă, să dezvăluie dușmanilor ambuscada ce li se pregătise. Cercetașii se apropiară, dar Balamber, îngenuncheat în spatele unui carpen rămuros și plin de frunze, privea dincolo de ei, observându-l pe războinicul ce părea să-i conducă pe burgunzi: constată că era încălecat pe un magnific roib și îl găsi foarte tânăr, puțin mai mare decât un băiețandru. Ori poate era vorba de femeia războinică, valoroasă și crudă, care îi arsese oamenii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
confuzia creată, să se desfășoare în evantai și să-și lărgească raza de acțiune, pentru a face față atacului. Hunii însă deja îi înconjurau și strângeau cercul în spatele lor, fără să înceteze ploaia de săgeți slobozite cu precizie fatală. Câțiva războinici reușiră să-și deschidă o breșă și căutară să scape într-o fugă disperată în câmpie; alții, cei mai mulți dintre cei rămași în șa, încercară mai întâi să se adune într-un nucleu compact, dar sub grindina săgeților hune, care le

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
și de sabie și mergea mereu mai în adâncime, căutându-l, în confuzia care de acum nu mai era decât un masacru, numai și numai pe comandantul dușman. Când îl află prins în luptă, apărându-se cu vigoare de doi războinici hiung-nu, care îl prinseseră ca într-un clește, se năpusti, la rândul său, într-acolo. îi tăie drumul un bărbat blond și corpolent, ce avea ca unică armură o platoșă de fier. Balamber pară lovitura securii sale cu două tăișuri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
îngăduie s-o recunoască pe Frediana. Dacă acel moment de distragere nu-i fu fatal, aceasta se datoră calului său, care se prăvăli dintr-odată cu craniul spart de o nouă, formidabilă lovitură aplicată de adversarul său cu securea. El și războinicul totuși căzură împreună, aproape unul peste celălalt, fiindcă acela fusese la rândul său doborât de un hun cu o lovitură de buzdugan. Balamber sări prompt în picioare și, fără menajamente, îl înșfăcă de centură pe cel care îl salvase și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
să se întoarcă. Gândi că, dată fiind distanța mică ce îi separa, nu i-ar fi fost greu, dacă ar fi vrut, să-și ia arcul și să o doboare cu o săgeată. Auzi în spate huruitul unui galop: doi războinici se apropiau să-i dea o mână de ajutor, incitați de gândul că îl ajută să o captureze pe „Prințesa morții“. Unul dintre ei rotea în aer un laț pentru cai. Li se repezi împotrivă cu mânie. — Plecați! le strigă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
pinteni calului, reuși să iasă din bătaia săbiei ei și, îndepărtându-se, putu să arunce o privire către câmpul de bătălie, de care nu-i despărțea decât câteva sute de pași. Părea că acolo totul se încheiase, însă observă patru războinici ce înaintau înspre ei. Intervenția lor era ultimul lucru pe care l-ar fi dorit; însă timpul era scurt. Frediana deja pornise din nou asupra sa cu o ploaie de lovituri. Manevrându-și cu abilitate calul, făcu o altă eschivă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]