1,552 matches
-
de noroi. Furnirul lustruit al boxei martorilor era crestat, iar unul dintre tuburile fluorescente era stricat, făcând ca boxa juriului să fie mai întunecată decât restul camerei. Jurații erau îmbrăcați obișnuit, în blugi și cămăși cu mânecă scurtă. Fotoliul judecătorului scârțâia de câte ori onorabilul Davis Pike se răsucea ca să arunce o privire spre laptopul lui, operațiune pe care o repeta deseori în timpul zilei. Alex Burnet bănuia că își verifica e-mail-ul sau acțiunile. Una peste alta, acea sală de judecată părea un loc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
Gail se răsuci și opri camera video. — Acum vrei să-mi faci baie? întrebă Gerard. Gail se uită urât la el. Ușa dormitorului se auzi închizându-se cu zgomot. Scârțâitul arcurilor de la pat. O femeie chicotind și râzând. Alte arcuri scârțâind. — Destul, Gerard, spuse Gail. — Știam eu că ai vrea să știi, zise el. Urăsc pasărea aia blestemată, zise soțul ei în aceeași noapte, mai târziu. Erau în dormitor. — Nu asta contează, spuse ea. N-ai decât să faci ce vrei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
fără să-i spună și restul poveștii? Cât din știința ei putea să le Împărtășească celor ale căror povești le aflase prin intermediul magiei? Patruzeci de minute mai târziu, În partea cealaltă a orașului, Asya intra pe ușa de lemn, ce scârțâia Înfiorător de la Café Kundera. — Hei, Asya! a strigat vesel Caricaturistul Alcoolic. Aici! Sunt aici! A Îmbrățișat-o și apoi, când ea s-a desprins din brațele lui, a spus: — Am vești pentru tine, una e bună, alta e proastă, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1878_a_3203]
-
Franța, când însă nevinovații devin vinovați, când criminalii umblă liberi, niciunul dintre noi nu este în siguranță. Tolkachenko auzi ușa de la stradă clicăind. Sări pe loc în picioare și se ascultă încordat pașii ce se auzeau pe scări. Scândurile vechi scârțâiau și crepau ca focurile de artificii, iar simțurile lui Tolkachenko erau întinse la maxim. Era obișnuit să tragă cu urechea la sosirile și plecările chiriașilor și îi recunoștea pe fiecare după pas. De data esta îi venea însă greu. Loviturile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2228_a_3553]
-
clienți și dacă sunt atât de soioase și de uzate, de ce au companiile aeriene atâtea datorii? Probabil din cauza salariilor sau a conducerii sau a altor cheltuieli, sigur nu din cauza minunatelor servicii oferite“. Însă, când avionul se Înălță deasupra coastei Pacificului, scârțâind și huruind din toate Încheieturile, se simți În avionul ei personal, admirând visătoare plajele superbe de sub norii albi, risipiți pe tot cerul. Îi plăcea la nebunie să zboare! Chiar și În avioane ca ăsta, mici și prăpădite, care te aștepți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
casă, aproape alergând spre Central Park. Sufletul Îi rămăsese la dealurile verzi ale Californiei. Copacii dezgoliți Își profilau siluetele Întunecate pe fundalul albastru al cerului, soarele era paralizat, totul era pictat În alb. Oamenii erau Îmbrăcați ca niște eschimoși, cizmele scârțâiau ca discurile vechi pe stratul gros de zăpadă, iar respirația ei fierbinte ridica dâre albe de aburi În aerul Înghețat. Dădu ocol lacului, se uită la zgârie-norii ce se oglindeau În ovalul alunecos al apei, de parcă vedea pentru prima oară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
-și facă curat În apartament. Și din cauza frigului din cameră, a febrei și a Înghețatei, Îi era din ce În ce mai rău. Din când În când sistemul vechi de Încălzire Își aduna ultimele forțe și Încerca să dea căldură, dar fără succes. Doar scârțâia din Încheieturi, ca o navă veche ce Încearcă să-și pună În funcțiune motoarele ruginite. Își botezase sistemul de Încălzire Visul American. Îi plăcea să boteze totul, ea singură născocise numele de Desert Rose, și așa o striga toată lumea. În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2288_a_3613]
-
umanul ar avea existență. Cipriano Algor nu se așeză pe banca de piatră, trecu mai departe, apoi, după ce trase unul după altul cele trei mari zăvoare de bronz instalate la înălțimi diferite, sus, la mijloc, jos, deschise ușa cuptorului, care scârțâi răgușit din balamale. După primele zile de cercetări senzoriale care mulțumiseră curiozitatea imediată a celui care tocmai ajunsese într-un loc nou, cuptorul încetase să-i mai atragă atenția câinelui Găsit. Era o construcție de piatră, veche și greoaie, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
de puțin, Sunt bine, răspundea el, în viața mea nu m-am simțit atât de bine. Era adevărat și nu prea. Noaptea, când în sfârșit se culca, după ce se spăla de mirosurile trupului și de murdările muncii, simțea că articulațiile scârțâiau, că tot trupul era o durere continuă. Nu mai pot cât puteam, își spunea, dar, în străfundul conștiinței, un glas care era tot al lui replica, Niciodată n-ai putut atât de mult, Cipriano, niciodată n-ai putut atât de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
străzi, am ajuns în dreptul fostului meu liceu. M-am uitat în curtea care, cu nisipul ei auriu, seamănă cu o plajă. Mi s-a făcut dor de mare. Fără să mă gândesc prea mult, am pătruns în curtea liceului. Nisipul scârțâia sub tălpi ca amintirile. Doamne, cum au trecut anii. Nu m-am putut stăpâni și am pătruns în clădire. Rea inspirație. Am regretat imediat. Pardoseala tocită, zidurile scorojite, în loc să-mi stimuleze melancoliile ca nisipul din curte, mi-au arătat cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
din sufletul unor oameni care n-au rezistat. Unii suferă de boli ereditare, dar alții au ajuns aici pentru că n-au rezistat. O coardă a sufletului lor a pleznit. Ca la un violoncel. Și deodată melodia nu mai e normală. Scârțâie. Ce e infernul? O coardă ruptă. Ajunge o singură coardă ruptă și unitatea, minunea, se sfărâmă. Omul nu mai e om. Infernul pune stăpânire pe sufletul lui. E aspră și nobilă lupta dusă ca să tămăduiești asemenea oameni. Fiecare pacient vindecat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
în casă și în patul ei, până ce s-a răspândit zvonul că o urmărea blestemul bărbatului mort și că-și petrecea timpul bătând mătănii ca să fie iertată. Ceea ce, în parte, era chiar adevărat. În nopțile ploioase, când vântul făcea să scârțâie gutuiul sălbatec de la poartă și aducea dinspre pădurea de sălcii mugetele cerbilor, se înfricoșa. Dumnezeu răscolea prin amintirile pe care ea vroia să le uite, învinovățind-o că nu-și luase de mână bărbatul, ca să-l aducă acasă cu forța
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
s-au lăudat cu isprava lor, cei trei frați au fost obligați de pescari să părăsească pentru totdeauna cătunul, dar Marta se temea ca nu cumva să se întoarcă, să se răzbune; tresărea noaptea de fiecare dată când auzea poarta scârțâind. Îmi plăcea trupul ei cu miros de busuioc, dar după ce o iubeam, în timp ce stăteam întins în pat mă simțeam dintr-odată în întunericul răcoros din cameră ca pe cărbuni aprinși. Făceam eforturi ca să fiu afectuos, să nu mă scol. Ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
care nu ajunsesem niciodată până atunci, am zărit pe o ușă masivă, mâncată de carii, un carton: „Intrarea interzisă”. Diavolul rni-a șoptit să nu țin seama de interdicție. Când am încercat ușa, am constatat, mirat, că nu era încuiată. A scârțâit prelung și s-a deschis. M-am pomenit într-un alt coridor, cufundat în semiobscuritate. La un cot al acestui coridor, m-am izbit de o ușă metalică pe care cineva scrisese cu var: „Magazie”. A trebuit s-o iau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
născocesc și o întreagă poveste despre traversarea deșertului, episod de care, în povestea mea, Bătrânul își amintea cu nostalgie. 22 «Vasul nostru eșuase în apropierea unui port african, după ce se luptase, purtat de valuri ca o coajă de nucă și scârțâind din toate încheieturile, cu o furtună oribilă de forța 9 pe scara Beaufort. Ne-am salvat părăsind totul și înotând până la țărm. A trebuit mai întâi să-mi fac rost de haine, apoi m-am angajat pe o pubelă plutitoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
și o respirație. Dar nici un răspuns nu veni. „Marta, sunt eu, Daniel”, am zis ca s-o liniștesc. După câteva clipe am auzit cheia răsucindu-se în broască, un zăvor care se dădea la o parte și ușa se deschise scârțâind din balamalele ruginite și neunse. „Tu ești?” întrebă Marta. Părea surprinsă, și nu foarte plăcut de apariția mea în plină noapte. „Da, Marta, eu, mi s-a făcut dor de tine”. Mințeam. Marta stătea mai departe în ușă. Parcă nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
normal. Eram convins că mai devreme sau mai târziu bătrânii vor veni singuri să mă roage să-i iert pentru ingratitudinea lor; depindea de mine totuși cum va arăta mormântul lor; datorită mie, poarta eternității, neunsă de atâta vreme și scârțâind din toate încheieturile, începuse să se deschidă. Doreau să le-o trântesc în nas? Foarte bine! Nu cumva le-ar plăcea să mă sinucid și eu? i-am replicat lui Dinu când m-a sfătuit să fiu rezonabil. Te pomenești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
bârfească și de care să depindă, care să-i sperie și pe care să-l compătimească în sinea lor, în zilele cu soare, pentru singurătatea în care propria lui putere, aproape magică, îl înlănțuise. Fără asta mecanismul azilului ar fi scârțâit și, cu vremea, s-ar fi blocat, poate. Mirajele, prudențele, presupunerile, temerile, îndoielile, șoaptele n-ar mai fi fost justificate, totul ar fi intrat într-o logică prozaică, limpede, aspră care nu i-ar mai fi legat de nici o taină
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-
o faci În mod deliberat. În orice caz, așa ar fi academic. Nu a auzit Încă pistolul de start. Și tîrgul nu include partea cu „Îmi pare rău, am găsit deja viața pe care o doream, rămîn pe loc“. Mașina scîrțîie pe gheață, alunecă pe noianele de zăpadă și glisează Într-o parcare din spatele unei clădiri de cărămidă, fără ferestre, scuturată din temelii de o muzică puternică. CÎnd ies afară, pare că sînt minus treizeci de grade și cam asta este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
să aibă timp să se instaleze pe chipul lui Wakefield, toată lumea ține deodată În mînă cîte o lanternă, o lumînare sau un felinar și Maggie Îl Împinge În față, să li se alăture, ei și balerinei. În culise, o ușă scîrțîind medieval se deschide și procesiunea pornește către o Încăpere micuță. Lumina lumînărilor, felinarelor și lanternelor luminează ceea ce pare a fi un scaun electric de modă veche: balerina se așează pe scaun și Își face singură o poză cu un Polaroid
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2295_a_3620]
-
brațe îi trecu fugar prin minte, alungată de îndată de amintirea faptului că îi furase articolul și că era acum pe punctul de-a încerca s-o aducă la faliment, pe față, cu ziarul lui gratuit. Își clăti părul până când scârțâi, apoi îi mai turnă deasupra, cu cruzime, un jet de apă rece și îl înfășură într-un turban. Își zări chipul, lipsit de artificii, redus la puritatea naturală, în oglinda băii. Așa, fără machiaj, asemănarea cu tatăl ei era izbitoare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2261_a_3586]
-
E bună pentru dulceață, Însă aș putea să spun Că-i mai bună de magiun, Dar mai e, din câte știu, Bună și pentru rachiu. Una oacăie în baltă Și-i ceva mai jucăușă, Însă eu cunosc o altă, Care scârțâie la ușă. Una-i tare zvăpăiată, Alta șade nemișcată; Una pe la poduri șade, Alta pe căruță, bade; Una luptă cu nămeții, Peste alta sar băieții. V-aș mai spune una încă: E cățel, dar se mănâncă. Când e singur, este
Cartea de ghicire by Vasile Filip () [Corola-publishinghouse/Imaginative/525_a_1299]
-
și gândindu-se la Gaston care era sus, Takamori oftă. Și-a amintit de renumitul haiku al lui Bashō despre singurătatea omului toamna și-l adaptă împrejurărilor: „E-n toiul primăverii Vecinul meu - Cum o duce oare?“ Au auzit treptele scârțâind sub pașii apăsați ai lui Gaston. O clipă mai târziu, Gaston deschise ușa și fața de cal își făcu timid apariția. — Vă rog să mă scuzați. — Gas, vino și stai cu noi. Gaston a intrat în cameră. Privind puțin mâhnit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
nu am. 7 Capcana Era zi de sărbătoare. Deși i s-a spus că se făcuse ora zece, Takamori a rămas neclintit în pat, ca o broască țestoasă, cu plapuma trasă deasupra capului. Pe jumătate adormit încă, a auzit treptele scârțâind ușor și a întins automat mâna după hainele de lângă pat. Dând la o parte un colț al plăpumii, și-a ciulit urechile ca să se convingă de venirea surorii lui, gata să acționeze în caz de nevoie. — Takamori! Vocea lui Tomoe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]
-
vagonului de clasa a treia. Obosit, trist, singur. Trenul alerga prin noaptea întunecată, anunțându-și, prin șuieratul locomotivei, trecerea prin gări mici și halte. Din când în când mai trecea pe culoarul dintre banchete spre toaletă. Ușa toaletei se deschidea scârțâind și el dispărea înăuntru. Vreun pasager se trezea din cauza zgomotului și-l întreba pe vecin unde se află. Apoi închidea iar ochii. Spațiul dintre banchete era atât de îngust, încât picioarele strânse în aceeași poziție au început să-l doară
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2300_a_3625]