9,106 matches
-
au pândit până într-o zi, când Toader se afla la ogor și dormea în car. Ucigașii s-au năpustit cu topoarele și i-au tăiat capul lui Toader, care era tânăr, voinic și frumos. Nu mică le-a fost spaima ucigașilor când l-au văzut pe Toader zvârcolindu-se și ridicându-se din car luându-se după ucigași, așa fără cap. Criminalii au fugit și au stat ascunși o vreme până când s-a mai liniștit lumea. Tot în acest timp
Imagini din lumea satului by Gheorghe Boancă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1187_a_2744]
-
mică și Costache, penultimul dintre băieți. Iar cum Dumnezeu nu rămâne niciodată dator, a început să-i ia copiii lui Cristescu, unul câte unul. Întâi i l-a luat pe Jenică, că era rău ca para focului, cu alte cuvinte era spaima satului. Lui Jenică i-a rămas femeia tânără cu două fete mici de până la șase ani. Jenică s-a stins din viață că i s-au aprins plămânii în el, era iarnă geroasă. Tot iarna i-a murit și Ion
Imagini din lumea satului by Gheorghe Boancă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1187_a_2744]
-
negustorește. Exercită stăpânirea lumii doar la casele de bani. ANTISEMITISM Antisemitismul nu e o reacție spontană a românilor, a germanilor, a polonilor, a maghiarilor, a francezilor, a americanilor, ci e provocat de evrei, prin exces. E provocat de ei, ca spaimă, crezând că-l previn. Antisemitismul funcționează după principiul acțiunii și reacțiunii. Păi dacă rabinul Moses Rosen, care e doctor și face parte din Consiliul Mondial Evreiesc, îl înjură pe Eminescu... Păi ce ar zice el dacă eu l-aș lua
322 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea by Petre Ţuţea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1381_a_2692]
-
și cui să-i reproșez netrăirea? Mai ales că am aflat că e un mare păcat să te-nchizi în tine, să te retragi ca melcul înșelat,cândva, prea de vreme de soarele înghețat. Am fugit, de multe ori, de spaima pedepsei; așa am rămas mulți rătăcitori, când nu mai folosim la nimic. Ce cumpănă mare pentru duhovnic! ce să ne mai spună? Crede și nu cerceta. Vocile Eram într-o mică sau mare bântuire? Vocile mă îngropau, mă acopereau, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
de vis! Un întreg paradis cobora: stea lângă stea acopereau tavanul și peretele din dreapta mea. Am jelit plecarea ei în necunoscut. Cântecul mut se auzea într-un mare concert cu viori, cu flautul fermecat, cu pianul orgolios înălțând la cer spaimele noastre de azi și de ieri? 3. Viața ca reprezentare. Vecinii au fost cei mai apropiați * * * Viața ca reprezentare. Din poem s-a născut o carte, m-a scos din iluzii deșarte; înhămate la caii mei ce refuzau galopul, lăsam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
murit în urechi, un zbor de sânziene s-a amestecat printre gene. Aștept în lumea aceasta vie o Știință a morții să se scrie!* * * * Dialog cu savanții care vorbesc despre moarte, ca despre viață A muri înseamnă a trăi! Câtă spaimă sau indiferență măsoară cel care nu vrea să moară? Stau în fața paginii scrise de ei cu Adriana,verișoara mea, căutând în dicționar să răsară cuvântul salvator, care stingher să ducă într-o lume de cleștar, fără scop, efemeră ... Va dispare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
sau indiferență măsoară cel care nu vrea să moară? Stau în fața paginii scrise de ei cu Adriana,verișoara mea, căutând în dicționar să răsară cuvântul salvator, care stingher să ducă într-o lume de cleștar, fără scop, efemeră ... Va dispare spaima și ea ca un obiect banal după etajeră! Apa lunii a pătruns în noi încet, insinuant și apoi se subție în fiecare țesut așteptând în lut. Cât o să mai fie? Am distrus legende, mituri și zei, Orașe, bisericile sfinte. Am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
încorsetat cu un brâu opac, cerul s-a ascuns dincolo de veac. Ce o să prind din acest frig oracular, oprit peste vreme, ceasul a înțepenit acele nu mai sar în turnul bisericii clopotul bate mai rar, fără muzică și fără credință; spaima face ocol. Nu va fi nici un sfârșit, decât pentru noi, uitați de toți aici pe pământ, de zei și de zâne absurd de frumoase. Ei sunt veșnici în lumea lor cântând în cor relele prevestiri. Am strigat în somn, marele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
strivit sub lanțurile ascuțite cuțite înfipte în gol, în aer și ape, parcă zburau și arau întregul pământ. Dar au semănat grâu. Să așteptăm să încolțească, să crească. Pâinea să nu mai fie săracă. M-am trezit buimac, de atâta spaimă că vom muri toți credincioșii în biserici, în casele de rugăciuni, în temple, vor veni alții cu alte exemple de vise: strânse, încătușate, răzbunătoare pe fecioarele dezmățate, le-au dus din porturile de la mare. Ce se va întâmpla? Morții au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
o făceau să-l perceapă așa cum îl vroia:”Lui Vâlsan nu îi plăcea decât ce e frumos și bun, dar îi plăcea binele cu o enervare arbitrară, cu un absolutism aprig, care nu avea generozitate, care parcă ura și avea spaimă de tot ceea ce, din gânduri sau din existență, nu avea culoarea albastră în care optica lumii a închipuit cerul și idealul) Făptura lui de instincte și hotărâri cinstite purta indelebil un ser blestemat căruia îi suprapuse cultul idealului. Cum va
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
felicitare de Paști, în versuri. O trimisese prietenului său, Livius Frangolea, fost avocat, fost politician, fost pușcăriaș (14 ani recluziune, pe lângă trei în care a stat ascuns într-un sat din Bărăgan, după ce poliția politică a stalinistului Gheorghiu-Dej „a băgat spaima-n burgheji”). „Moș Frangolea” (cum îi spuneam noi), avea acum aproape 80 de ani. Povestea cu inteligență și umor fapte și evenimente dintr-o Românie veche, în care trăise generația lui și a lui P.H. Lippa. În lumea aceea, din
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
te rogi cu umilință, ca să dobândești curăția sufletului, încât să poți primi cu toată inima credința în acest Adevăr. El îți va coborâ în suflet ca o limbă de foc și îți va lumina viața alungând umbrele îndoielii și frisonul spaimei de necunoscut...” Teodora a vorbit mai mult decât altădată. Ultimele cuvinte l-au pus pe gânduri pe Domnul R. S-ar putea ca tocmai această „spaimă de necunoscut” să fi dus la inventarea filosofiilor!... Țelul lor, mărturisit (sau nu) a
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
o limbă de foc și îți va lumina viața alungând umbrele îndoielii și frisonul spaimei de necunoscut...” Teodora a vorbit mai mult decât altădată. Ultimele cuvinte l-au pus pe gânduri pe Domnul R. S-ar putea ca tocmai această „spaimă de necunoscut” să fi dus la inventarea filosofiilor!... Țelul lor, mărturisit (sau nu) a fost „eliberarea rațiunii”. Eliberare de neștiință, de îndoială, de răul ascuns în „lutul adamic”. Iluminarea conștiinței prin raționament era socotită drept „salvarea” omului. Dar raționamentul nu
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
alergând în salturi de pe un picior pe altul, ori ce beție îl copleșea de câte ori, culcat în iarbă, contempla albastrul cerului. Simțea cum este gata „să cadă în sus”, de pe coaja pământului în abisul nesfârșirii cosmice. Era o anume voluptate a spaimei, un potențial frust de transgresare în necunoscut, ceva incomparabil cu plăcerea „liniștită” a surprizei, proprie adultului cu „capital” emoțional modelat prin educație și cultură. „-Mai sus, bunicule!” Strigătul și gâlgâiturile de râs ale Clarei, pe care tocmai a ridicat-o
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
E un li-liliac, frate! reuși el să pronunțe, în sfîrșit, denumirea exactă a arătării și întinse animalul mort pe un trunchi de salcie. Toți se apropiară și priviră curioși și neîncrezători. Văzînd exact despre ce-i vorba, le trecu spaima imediat. Numai Vlad nu se apropie de liliac, ci-l săgetă grozav de pornit pe Bărzăun: De-o bîzdîganie ca asta te sperii tu, bă leșie?... Și te mai ții de noi și-o faci pe grozavul că știi drumul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
mergem mai departe ? Ori a-nceput să vă fie frică? Mie, frică? se împotrivi curajos Vlad. De unde-ai mai scos-o și pe asta? Ia hai să mergem, fraților! Și porniră iar, dar cu ochii mereu ațintiți la înălțimile de spaimă și chemare. Bărzăunul se făcu că vrea să se încheie la șireturi și rămase mai la urmă. Ceva mai presus de puterea sa de înțelegere îl atrăgea spre peretele de cremene, dar nu era atunci momentul să încerce dezlegarea nici unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
un fel de intrare întunecoasă. De aici izbucneau vijelioase apele rîului pe malul căruia veniseră. Se opriră înfiorați și din pieptul fiecăruia izbucni același strigăt: Peștera! Într-adevăr, în fața lor răsărise, ca din basmul celor 1001 de nopți, Peștera Liliecilor. Spaimele întunericului I ntrarea în adîncul peșterii nu prea avu darul să încînte pe nimeni. Dacă pînă acolo totul păruse negrăit de frumos, acum lucrurile căpătară o înfățișare nu prea dorită. Toți se așteptau să găsească un fel de poartă largă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
frunte era Vlad, apoi Bărzăunul, Ilinca, Virgil și Nuțu. Acesta din urmă avea o lanternă mare, chinezească, pe care o întorcea mereu în toate părțile pentru a-și face mai mult curaj. La un moment dat se opriră încremeniți de spaimă. Pe lîngă ei trecu, cu un fîșîit foarte curios, o săgeată ori poate o piatră aruncată de o mînă nevăzută. Asta putea să însemne că cineva vrea să-i atace. Abia atunci își dădură seama și că zgomotul acela, pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
cum un coleg de-al său a căzut într-o băltoacă umplîndu-se de noroi din cap pînă-n picioare. Povestirea lui fu însă întreruptă de alt liliac, care trecu fulgerător pe lîngă grup, făcînd-o pe Ilinca să scoată un țipăt de spaimă. Undeva, nu departe de ei, se auziră căzînd mai multe pietre trezind ecouri bizare. Hai să ieșim de-aici! se rugă din nou Ilinca. Eu nu mai rămîn nici dacă mă omoară cineva! Voi nu vedeți? Puse amîndouă mîinile deasupra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
atunci cînd dorești neapărat să fii alături de o anumită persoană 76 La drum! 85 Întîmplarea de la mlaștină 93 Piatra Domniței 101 Unde se vede că nimic nu-i mai chinuitor decît să-i vorbești unui flâmînd despre păstrăvi fripți 109 Spaimele întunericului 116 Grozăviile junglei 128 Unde se vede că orice om bea doar o singură dată în viață din izvorul vrăjit, dar prea puțini sînt cei ce-și dau seama de acest fapt 142 O hotărîre la care nimeni nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
fragm.70). Ideile heraclitiene vor fi reluate de Heidegger, acesta absolutizând neliniștea, pe care o consideră temei primordial, definitoriu al existenței umane: Fenomenul neliniștii ne furnizează constituția ontologică originară a Dasein-ului". Sorge constituie esența abisală a omului. Este neliniștea morții, spaima faptului că omul este Sein zum Tode ființă întru moarte. Când homo faber a evoluat către homo cogitans, a apărut conștiința tragicului și a singurătății. A tragicului în fața morții, final funest condus implacabil de suferință și de răul imanent lumii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și se risipește". Acest lucru datorită conflictului fatal și necurmat dintre Iubire și Ură. Iar salvarea, catharsisul este "să mergi întotdeauna din creastă în creastă" a înaltei gândiri (fr.24). Iliada este o epopee a unei neliniști neîntrerupte, dusă până la spaimă datorată inimaginabilei suite de cruzimi umane justificate, mascate de ideea de eroism, destine manevrate de zei vicioși. Shakespeare avea să ironizeze sever acea lume în piesa Troilus și Cresida. Dar, mai apoi, odată cu tragedia, în spiritualitatea greacă neliniștea existențială capătă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
tragedia, în spiritualitatea greacă neliniștea existențială capătă o măreție ne mai atinsă ulterior. Astfel, la Eschile omul înfruntă pe zei, la Sofocle înfruntă destinul orb, iar în teatrul lui Euripide omul se înfruntă cu el însuși, cu propriile patimi. Dar spaima spectatorului în vechea Eladă era exorcizată de catharsisul indus prin elevata poezie a discursului scenic, gândirea înaltă și perfecțiunea artistică. Astfel, suferința îndurată de Prometeu este infinit întrecută de focul răpit și dăruit oamenilor, lumina minții care, într-o zi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în vasta mare..." Neliniștea shakespeariană se află simbolizată înainte de toate în tragedia Hamlet. Această neliniște a incertitudinii inițiată de suspiciunea că unchiul său i-a ucis tatăl, începe cu întrebarea dilematică to be or not to be, este continuată cu spaima că moartea poate fi o suită de coșmaruri, întreținută apoi de apariția fantomei regelui ucis și confirmată de piesa imaginată prin care demască ucigașul nu dispare decât în final, odată cu autodemascarea regelui asasin, încheindu-se cu liniștea pe care o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
spunându-i: "Oamenii sunt orbi toată viața/ Tu să fii orb la urmă"; grija îi închide lumea din afară pe care a trăit-o atât de pasionat. Ce sens are această neliniște? Pare a fi pregătirea drumului către infern, deci spaima condamnării finale, pe care Faust o contracarează însă prin comanda pe care o dă celor ce urmează să perfecteze asanarea terenului mlăștinos dăruit oamenilor. Apoi Goethe poartă eroul spre sfera divină sfârșind în gloria mântuirii, sub veghea primei iubiri, Margareta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]