10,656 matches
-
devin mesajele unei sacralități pierdute în negura timpului. Citim și nu ne vine să credem: „În Povestea lui Harap Alb, fata împăratului Roș se ascunde întâi «în dosul pământului, tupilată sub umbra iepurelui» (Pământul, Infernul), apoi «în vârful muntelui, după stânca aceea» (muntele Purgatoriului), și în final «după lună» (Paradisul, Cerul), remarcându-se drumul ascensional spre prea înalturi. Pe de altă parte, în Capra cu trei iezi, iedul cel mare (Corpus) se ascunde după ușă (cercul exterior, Pământul), iedul mijlociu (Anima
Cum te poti rata ca scriitor ; Cateva metode sigure si 250 de carti proaste by Alex Stafanescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1314_a_2703]
-
rele, toate vin și toate trec.“ (În viață) „Să nu te temi de oameni, doar de urgia lor!“ ( Spunea bunicul) „De nu ar fi urâtul, n-am ști ce e frumos.“ (În lume) „Minciuna e sămânța ce prinde și pe stânci.“ (La semănat) „Din mult ai de unde pierde, dar la puțin pierzi tot.“ (Ruleta) „De multe ori tăcerea e cel mai bun discurs.“ (Zicea bunicul) „Două linii paralele care s-au împletit“ (Căsnicie) etc. Poemele într-un vers ale lui Ștefan
Cum te poti rata ca scriitor ; Cateva metode sigure si 250 de carti proaste by Alex Stafanescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1314_a_2703]
-
melcilor, peste morminte! Viața este un fel de a vegeta dincolo de fereastră; ești sâmbure într-un măr numără-ți frunzele; ești miez într-o nucă fă umbră în grădina bunicilor; ești nisip într-o burtă de mare sparge timpul de stânci. Pecingine peste trupuri cufundate în apa botezului, viața. Copăcel! Între un cimitir ce știe să legene și unul ce știe să numere, nicio diferență. Pășește, puiule, pășește! Ți-a crescut un lăstar în palma dreaptă, semn că trebuie să urci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
Mama nu a fost niciodată femeia lui tata, așa cum a poruncit Dumnezeu. Dumnezeu, suferind de singurătate, nu are voie să-și pozeze modelul. EVA, în fiecare trăsătură, mama: Gest, cuvânt, privire, atingere, umbră, umbră, umbră pe ape, pe câmpii, pe stânci. Când era mic, se cuibărea lângă ea ca un pui de rândunică. Mirosea frumos: a lapte, a scorțișoară, a pălămidă; sângele mamei sale, izvor ce repeta la nesfârșit drumul spre casă. Revista, plină cu fete lucioase. La pagina 7, taică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
fundul mării și doarme într-o burtă de scoică; firul de iarbă, în tâmpla bunicului, repetă un cântec de lagăr. Semnele copilăriei, un coș plin de pietre ai cu ce strivi umbra. Goliat amenință în fiecare intenție, Goliat crește din stâncă. Toarce iarba munților, răsucește funie groasă și înhamă-l la oiștea Carului Mare! Goliat răsare din florile câmpului. Blestemă tot ce vegetează împotriva firii! Va crește deșert și-n ghiveciul mușcatelor. Nu uita: ai cu tine un coș plin cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
luna tilică și nu scoate un sunet, că zbori, mă, zbori! Te arunc pe geam ca pe o cârpă, de te mai smiorcăi mult. Rădăcinile ce i-au străpuns inima, șerpi de sânge în oglindă ca într-o scorbură de stâncă: Luna, cine a furat luna de pe cer? Era acolo lângă crucea mitropoliei. Stelele, s-au dezlipit stelele și au curs, galben ca de lut au curs stelele în apa Bahluiului. Cerul! S-a șters măcelarul pe mâini și pe față
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
trupului, se topește în trup; durerea curge în sânge, pulsează, se dilată din fiecare celulă până în măduva oaselor. Așa se explică suferințele apostolilor dincolo de minune. Pe Ștefan l-a durut prima piatră, poate și a doua, apoi s-a împietrit stâncă. Pe Bartolomeu l-a durut prima curea scoasă din piele, apoi trupul s-a lepădat de ambalaj ca de o cămașă strâmtă. Lui Iacov nu i-au fost smulse mâinile, ci îmbrățișarea și ochii tot pentru a nu putea îmbrățișa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
dar holograma bătrânului se proiecta în toate ungherele, transparența sufoca în fiecare particulă de oxigen, respirația străină era ca o cădere de pietre. Ghem pe o margine de pat: mâinile imobilizate într-un somn al cărnii, picioarele înrădăcinate parcă în stâncă, trupul, lut proaspăt, întins sub orizontala cerului. În lumina ferestrei, bătrânul, transpirat, roșu, vișiniu, albastru, rezemat de zidul magaziei, respira greoi, tremura, făcea bale la gură. Bătrânul ținea o cârpă albă la nas de parcă încerca să-și oprească o hemoragie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
se aruncau pietre, sângele mlaștină sub copitele îngerilor, oasele fluiere cioplite din cumpăna fântânii, cineva cântă a sete, altcineva ascultă a ploaie: "Nani, nani, puiul meu drag, nani, nani, în leagăn laptele are gust de stea putredă." Ca după topitul stâncilor, primăvara, o deltă albă, vâscoasă, inunda odaia. O să am grijă de tine, fetița bunicului, o să-ți dau bani, o să te îmbrac ca pe o păpușă, numai să nu spui la nimeni. Câteva ore s-a făcut întuneric în camera de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
fir de urzeală roșie! Decupează, Doamne, din mine atât cât să-ți ajungă pentru un preș la intrare! Împletește, Doamne, din acest fir năvodul pescarului! Îmi este foame de furtună, de mare adâncă, de catarg rupt, de pânze sfâșiate, de stâncă înfiptă în pântecele corăbiei. Suferința este incomoditatea sufletului de a se disipa în stările altora, durerea este disponibilitatea; trupul primește cât poate duce; ce trece peste semnul umerilor moarte se cheamă. Durerea face parte din fiecare. O dispoziție naturală este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
într-un subsol de fracție. Libertatea este o justificare a claustrofobiei. Fereastra tăiat-n zid de dragul luminii nu îndreptățește fuga spre soare. Libertatea este o alunecare lichidă spre nicăieri. Timpul se despletea râu, Petru înota împotriva curgerii, se lovea de stânci. Venele pietrelor se legau noduri, hemoragie de nisip în pântecele scoicilor. Libertatea de a fi râu nu-i tot una cu blestemul de a fi mal: curgeau în aval dezlegările, precum sângele lui Dumnezeu; în cer nicio urmă de secetă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
și o ia de la capăt. La 4 dimineața, visul este parte din jumătatea inertă a corpului, morții au cele mai clare visări, precum orbii percepția luminii. Viața în zori, între așternuturi, este un fel de promisiune amânată. Trupul, ca o stâncă legată de piciorul muntelui, aproape că se prăbușește în neant; viața încă mai numără sângele leneș al somnului. (Se tace.) În zori, liniștea trece prin sticlă, prin cărămidă, liniștea desface tavanul și se împrăștie printre cearșafuri. Pacea de peste noapte este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
nu toate stelele tulbură apa fântânilor? Adevărat, puiul bunicii, sunt stele ce umplu izvoarele de lumină. Șterge-ți ochii de licurici, nu plânge! Nefericirea se descompune printre boscheți îndulcită cu iluzii la litru, înveșmântată în piele de arici, îngropată în stâncă, topită în crematoriu, semănată sub brazdă, despicată de copitele cailor, stropită pe tocuri de ușă, pironită pe cruce. Măști pentru toate nefericirile lumii și nici un ciob de lumină. Chipul lui Petru schimonosit de absență: Doamne, cu ce frunze pot împodobi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
descompuși curgeau pe valea Cibinului. Mersul seamănă cu o alunecare de ape. În maternitate se ascuțeau foarfece, ombilicul creștea în catargul corăbiilor, durerea de a fi singur se confunda cu nostalgia depărtărilor, pacea de a întinde mâna provoca îmbrățișări în stâncă. "Petre, încetează să te cauți acolo unde nu poți fi de unul singur! Amăgești oglinda cu promisiuni exfoliate de pe retina lui Dumnezeu și asta e prea puțin fie și pentru un contur de fotografie. Nu poți coborî, nu poți urca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
strângea în brațe. Petru locuia în umbră ca într-o cămașă de împrumut. 40. O ședință de terapie ținea două ore. Cabinetul era luminat de un neon, 200 de wați descompuși prin toate ungherele; lumina, ca un picamer de spart stâncile, sfredelea ochii a trezire. Pe un perete, proiectorul derula imagini, indicatoare pe ambele sensuri, viața autostradă suspendată de nicăieri. O bulină neagră capul, un dreptunghi pe verticala cerului trunchiul, patru tușe îngroșate ca niște semne de exclamare membrele, o săgeată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
este rumen pe toate părțile. Cazi în genunchi la capătul celui plecat, nimicu-i învinețește ochii. Săruți picioarele noului venit, nimicul lasă dâră de pământ în icoană. Nimicuri se întind ca o pecingine pe un obraz liniștit de mare. Sfredele nimicul stâncile umple fântâna până la ghizdele; se împrăștie nimicul în toate celulele identitatea se înnoadă singură într-un colț de batistă. Nimicul, cod de bare scrijelit pe o cruce. Ce aștepți de la viață, copile? Te-ai izolat într-un prezent obscur surâsul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
mai bine mă întind de bună voie pe calea ferată, aici nici măcar moartea nu am voie să mi-o aleg. Să plecăm, sărim gardul și apoi, cum ne-o lumina Dumnezeu! Copile, tu te temi că o să te spargi de stânci? Eu dincolo mă desfac sub primul fir de nisip, libertatea motivează obsesiile, gratiile închid paranteze în sânge. Stau și le privesc cum trec pe sub fereastră, parcă sunt decupate din revistă. Fetița blondă este ca un lan copt de grâu: pâinea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
eu, golanilor, aici nu-i cimitirul elefanților, martiri fac din voi! Vai, săracul de tine, ai fost aruncat din mașină, puteau să te omoare, să te mănânce lupii până aici, să-ți rupi vreun picioruș sau o mânuță lunecând de pe stânci. Dumnezeu ți-a îndrumat pașii spre noi, milostivul s-a îndurat de un suflet prigonit, năpăstuit, nevinovat. Îndelung Iubitorul ți-a scos în cale acest sfânt locaș, se vede că ești alesul lui, că te iubește ca pe propriul copil
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
mai ieșit până nu m-am întors cu spatele. Vedeți, părinte, până și ei îi este frică de mine. Am săpat patru fântâni, una peste alta și nici o coajă de apă, otrava tulbură cerul, stelele put precum pești rămași pe stânci după reflux. Sap adânc, părinte, degeaba, piatra ascunde izvorul în porțile cimitirelor. Am zis eu că tu ești bun de legat lângă coșerul cu popușoi, s-ar speria ciorile de tine. Îmi ajunge, te-am suportat destul, mai bine ascultam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
acele brazilor. La început, noaptea avea culoarea fumului de rumeguș, apoi se făcea verde ca o șopârlă în iarba de coasă. Pe la 8 noaptea devenea vânătă ca o curvă ucisă cu pietre. Pe la 10, era de smoală și-n ugerul stâncilor. Mai întâi, cobora întunericul în vârfuri, apoi pe coroană, pe tulpină, pe cetina, noaptea în rădăcini era leagăn: Doamne, întunecat îți este sângele. Crucea din poarta mânăstirii își pansează rănile, picură cucută din icoana Bunei Vestiri, anii se cojesc din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
nu mai avea loc. Petru nu mai avea iluzii cu ce să-și achite chiria. Inima, gazdă ursuză, nu îngăduia amăgiri: O să mă ierte, sigur o să mă ierte, mi-a strivit umerii, e prea grea, prea rigidă, prea apăsătoare, e stâncă, nu cruce. Cineva mi-a schimbat-o, era atât de ușoară, o purtam în penar, printre creioanele mele colorate. Acum îmi stă înțepenită pe umeri. Doamne, ai fost pironit când ți-ai sfârșit drumul, în sângele meu de ce se lăbărțează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
înrourată, ochii a ploaie, buzele a fulgere. Domnișoara a zâmbit sfioasă ca un copil, timidă ca o fată mare, stângace ca o adolescentă. Ei, părinte, cum nu știm să primim ceea ce Dumnezeu ne îngăduie. Am fost și eu ca matale, stâncă când era vorba de adevăr, stejar în furtună, apă limpede pe vreme de secetă. Degeaba, părinte, degeaba, nesătule sunt gurile cimitirului. Mai bine câmp de luptă pentru toate războaiele lumii, decât pace în inima celor care nu o merită. Creadă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
mulțumesc, iubitule drag, că m-ai așteptat. Vedeți, Dumnezeu a fost drept cu noi până la urmă. Domnișoara Cătălina a izbucnit în plâns incontrolabil, convulsiv, isteric; ploaia de Sfânt Ilie brăzda obrajii. Genele, ca o pădure răvășită pe timp de furtună; stânci despicate de trăsnet, buzele; fântâni săpate în soare, ochii; tot corpul îi ardea ca un munte cu venele înfundate de lavă. Cătălina a luat tămâie și cărbune în podul palmei și s-a întâmplat minune fără foc, mireasma ca o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
orgoliul sporea odată cu amăgirea: Tatăl nostru care... fii și tatăl meu măcar atunci când ei dorm și nu le mai trebuiești. 54. Petru și-a ales mânăstirea, precum apa curgătoare pietrele. Apa muntelui, cea mai torturată materie: smulsă din izvoare, lovită de stânci, prăvălită-n cascade, cursă în mare ca o avalanșă a durerii. Apa muntelui umple pântecele mărilor cu tristețe. Sărată-i marea în golful pescarilor, năvodul plin cu lacrimi se rupe, năvodul ca o cataractă a cerului pătează valul și malul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
stângi, peștera zmeului. În care pământ să-mi îngenuncheze intențiile? Copile! Dumnezeule, abecedarul acesta despre buchiile cerului îl știu pe de rost! Am nevoie de un strigăt, stăpâne, de un cer crăpat precum un pepene răscopt, de un tremur de stâncă, de o inimă desfăcută! Porunca ta, ca o secure, să despartă apele, muntele, frunza! Să plouă sânge din degetul tău arătător, să lași semne, să pășesc după tine! Doamne, culege-te din regrete și fii om atât cât te pot
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]