1,491 matches
-
auzea din cer. Gataaaaaaaaa! răspundea Thomas. O să ne trezim În Anglia! O văd! Uite Turnul Londrei! Iuuuuuuuuuuuuuuuu! chiuia și nepotul. Primiseră amenzi, nu era leac, fuseseră amenințați c-un proces, pînă la urmă lumea s-a obișnuit; cînd se auzea vuiet mare, trecătorii se opreau rîzÎnd - Iar trece ăla cu baba aia nebună! -, apoi izbucneau În urale, unii fluierau. Bunica nu se mai ținea, acum, prea bine pe motocicletă; cînd urca pe șaua din spate, chiotele ei păreau mai mult niște
După Sodoma by Alexandru Ecovoiu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/869_a_1561]
-
mai vinde resturile de sămînță rămasă În vintre. CÎnd pornea cu banda lui de motorizați pentru a regla conturile cu o alta, era treaz; niciodată nu se urcase pe motocicletă băut; de fapt, atunci, Începea un alt fel de beție: vuietul motoarelor forțate la maxim, mitraliera țevilor de eșapament, claxoanele, urletele trupei, strigătele admiratorilor, amestecate cu huiduielile unor trecători ostili, vîntul din față, care devenea aproape uragan, Îmbătau mai ceva decît alcoolul, diferit, ucigător, uneori. Thomas, norocos, se alesese doar cu
După Sodoma by Alexandru Ecovoiu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/869_a_1561]
-
de angarale dichisite: - Pasagerii Cursei Otopeni-București sânt rugați să se grăbească spre locurile lor de îmbarcare! Ca o maimuțărire a celor sfinte, scrise la 2 Samuel 5:24, peste frunzarele duzilor din liziera autostrăzii se înfiripă și se apropie un vuiet de pași. Ochii vâscoși ai celor patru bagaje se bulbucaseră de teroare. Stăpânii acelor ochii, cele patru bagaje, fugiră mâncând pământul, încercînd să scape în direcția contrară. În cinci metri însă, vuietul de pași îi ajunse. Îi încălecă. Îi strivi
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
liziera autostrăzii se înfiripă și se apropie un vuiet de pași. Ochii vâscoși ai celor patru bagaje se bulbucaseră de teroare. Stăpânii acelor ochii, cele patru bagaje, fugiră mâncând pământul, încercînd să scape în direcția contrară. În cinci metri însă, vuietul de pași îi ajunse. Îi încălecă. Îi strivi de asfalt ca pe o mână de chiștoace fumegânde. Îi mână înapoi însiropați în propriul lor sânge. Obligîndu-i ca, lipindu-se de bara din spate a taximetrului și alcătuind un soi de
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
de înspăimîntător. Sau exagerat. Nu mai puternic decât clănțănitul în gol al unui dulău mânios. Ori decât duruitul unei tarabe de lemn răsturnată pe o stradă liniștită. Și abia atunci aproape întreaga gloată alăturată acolo putu observa cum, concomitent cu vuietul și cu zguduitura, dintre picioarele metalice și sudate, două câte două, printr-o tălpică, ale patului Sinistratului, țâșni o vână necunoscută și suplă a până nu de mult consideratei pierdute gârlițe Bucureștioara!! Ramură de apă fulgerând, de zeci și sute
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
fl potoli Mitică Ciolan, cât te-ai văita, mai bine am porni-o la drum! Și-o luă înainte. Ceilalți îl urmară. Să fi mers un sfert de ceas. Se întunecase și liniștea serii de iarnă fu spartă de un vuiet îndepărtat. Părea că dincolo de turlele vechi ale Bucureștiului, care se zăreau în depărtare, se prăvălește ceva greu. Asta dură numai o clipă, pe urmă tăcerea cuprinse iar locurile. Crengile înghețate ale păduricii din apropiere sunară încă, abia scuturate. Parcă se
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
ud și lupii se depărtară speriați. Dumitru, însuflețit și el deodată, bătu coardele țambalului și-l înghionti pe Anghel: - Trage și tu din arcuș, poate-or pleca! 338 - Mai tare, mai tare! îi ațâța Mitică Ciolan în sudorile spaimei. Și vuietul viscolului fu acoperit de cântecul fără Dumnezeu al tarafului. Spre ziuă starostele înțepenise. Vioara îi căzuse din mână și o acoperise zăpada. Plângea degerat: - Mă prăpădesc, fraților, mă prăpădesc, nu mă lăsați, nu mă lăsați... Cântecul ciudat, care nu semăna
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
caznă, ci în căința umbletului prin lume, cu umbra lui Dumnezeu în spate. Nimic nu e mai propriu făpturii ca oboseala. Cum mi se despică duhul și mi se clatină cugetul! Cine să-mi stingă negura senzuală din sânge și vuietul aiurit din oase?! Toți șerpii trag de moarte în înserările sângelui și-n văgăunile minții. Și nici un demon care să le oprească agonia sau să le-ndulcească zvârcolirile într-un trup închinat nimicirii! Parc-aș fi o buruiană zvârlită la
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
ai murit, cum poți tu muri?? Nici un răspuns. Deodată ochii lui se oțărîră... Dinții începură [ă ]- a-i clănțăni ca de friguri... el se temea - se temea de el însuși - de păreți, își întinse mâna spre cadavru... părea c-aude vuiet de glasuri multe, părea că o mînă-i apasă pieptul, el răsufla, dar răsufla parcă aer fierbinte care-i ardea plămânii, se ridică lung * în picioare, își ridică umerii cu spaimă - părul i se sburli în cap și nările i se
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
clape și-ncepu să bată clapele cu o vioiciune melancolică; era un valț turbat, înamorat și trist, a unuia din maeștrii germani, ce mă amețea, {EminescuOpVII 196} mă tâmpea și mai mult. N-auzeam note și armonie ci numai un vuiet melancolic și voluptos, care se pierdea încet, încet. Îmi ridicam capul, priveam cu atâta amor în fața ei roșită de căldură și strînsoa-ea brațelor mele, simțurile mele erau îmbatate și nu puteam răspunde de ele de iritate ce erau, privirea mea
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
și îmboldit, zbura poticnindu-se. Aproape de oraș mă coborâi de pe el... pusei lancea în șanțul de - alăturea drumului împărătesc, înfipsei de căciula mea o pană roșie și, suindu-mă pe cal, intrai în stradele aprinse din amândouă părțile ale orașului. Vuietul cel sălbatec al tobelor inamice, casele năruindu-se mistuite de flacări, prin ferestrele plesnite ieșind flacăra neagră - roșie. cu fum negru... astfel șirele caselor păre[u] pus[e] în ordine de bătălie cu capetele arzînde, cu ochii cei plini de
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
ca un copil. Ce-am făcut? Dar ce era să fac? Tremurul său, gemetele sale convulsive, plânsul, cu care era neobicinuit și care se storcea cu greu, asemenea unei puteri demonice, din pieptul lui, arăta cumcă durerea lui era adevărată. Vuietul fuginzilor venea mai aproape, pocnetele păreau că vâjâie deja pe la urechile noastre. - Aidi! zise feciorul ce era cu noi, aidi, treziți-vă; să fugim! El acoperise corpul lui Ioan cu frunze și cu pietre, iar capul lui îl aruncase într-
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
orbitele lor. Părea că-i palidul și bătrânul demon al morții. Argații morii, cari dormeau, nevasta morarului - toți fură legați. - Dați drumul roților! strigă acum bătrânul. Roțile începură a se-nvîrti și pietrele morii se-nvîrteau durduind și măcinîndu-se pe ele însele. Vuietul cel cumplit al pietrelor goale, vâjâitorul zgomot a roților, ce făceau să spumege apa ce le mișca, moara, ce începuse a se legăna și trosni în toate încheieturile, întreceau țipetele cele slabe și înfundate a celor legați. Vro câțiva voinici
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
De ce plângi, Anna? întrebă el. - Doamne, mă mir cum mai întrebi, sărmanul meu amic. Tu nu știi că eu am aflat? - Ce-ai aflat? - șut! să n-auză nimeni, căci nimeni nu știe. El intră în sala de bal. Cântece, vuiet, danț... dar mai ciudat i se părea că orice femeie îi zâmbea, ba-l lovea peste obraz cu evantaliul, chiar fetele cele mai rușinoase nu se jenau de loc de el. Dacă una ajunsese până a-l ruga să-i
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
reverberația culorii, conjugarea straturilor temporale: Să-ți amesteci cu cioburile ecourilor amintirea și sîngele Atunci În palma minții se va opri o lăcustă divină Atunci de porțiile de bronz ale ploii se va izbi un buzdugan invizibil ...................................... Vei fi deodată vuiet și liniște. Revelația, miracolul, misterul, despre care vorbește poetul În atîtea rînduri, stau tocmai În acest sentiment al comunicării / comuniunii, afirmat În contrast radical cu „această-ntemnițare a omului Într-Însul”, cu solitudinea În stagnare și inerție. De unde și proiectul ideal
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
am culcat un copac cu rădăcinile Împletite În aer, ca o coamă plină de rămășițe terestre și de viermi. Copacul acesta e mai mult decît un violoncel uriaș și, cînd mă odihnesc pe trupul lui cu urechea ațintită la toate vuietele dintr-Însul, formăm Împreună un centaur cu totul altfel decît cel din legendă, real, carnea mea Îmbucîndu-se temeinic cu lemnul zgrunțuros și masiv [...] Să fiu atunci eu oare vasul comunicant, sîngele meu stăruind la același nivel cu seva din creangă
A scrie si a fi. Ilarie Voronca si metamorfozele poeziei by Ion Pop () [Corola-publishinghouse/Science/2021_a_3346]
-
corpurilor care se surpă urmărite de trăsnete „Înmulțite”, aprinderea haosului, lățirea (dezagregarea) În spațiu a legiunilor rebele („cad unul peste altul, ruine spirituale/ Și se resping teribil...”), afundarea În „turmente”. Nouă zile ține căderea și, pentru a da sugestii de vuiet cosmic, Heliade repetă unele sunete: „mai răpezi vîjÎiesc”, „să mai vază”, „ca flacăre În vortici”... , „vîrteje ascuțite”, „și șuieră vîlvoarea”, „deschide volborînd”, din nou „vîrteje de fum”, apoi: „tremură-n turbare”, „bubuiesc”, „lung urlă și răsurlă, vendictă, răzbunare”, „la ceruri
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
concurs dificil. În Basme, spațiul se deschide din nou spre universul dinafară. Devine vast și misterios. În muntele rîpos, Într-o peșteră, se află palatul patinați/or luminat de o „flacără misterică”. Peisajul este tenebros alpin: rîpe sălbatice, „turburoase unde”, vuiet de prigori, nori ce fumegă, lună „gălbenindă”, duhuri neguroase, schelete etc. Locul mesei din Legende l-a luat aici peștera stîncilor alpice: loc de refugiu, sălașul duhurilor rele, spațiul infernalelor comploturi. Aici ascunde zmeul pe fia de Împărat pe care
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pe care o complică pînă la absurd În Traianida. În locul desfătării, mai viu este acum blestemul, mai puternică este conjurația spiritelor negre. Curios, poezia capătă mai multă substanță din contactul cu acest obiect fantastic. În fine, privirea cedează auzului Întîietatea. Vuietul universului În fierbere și galopul nebun al cavalelor stăpînesc acum poemul. * Erosul, În schimb, este pretutindeni același În poezia lui Bolintineanu, la sud sau la nord. G. Călinescu credea că Bolintineanu atinge, În această temă, „libidinia cea mai trivială, concupiscența
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În spumegare Ce se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. O! tu, gerule năpraznic, vin, Îndeamnă calul meu Să mă poarte ca săgeata unde el știe, și eu!” Nota dominantă a acestui spațiu deschis este exuberanța. În locul vuietului Înfricoșător al crivățului se aude acum clinchetul clopoțeilor. Natura e din nou primitoare, spiritul se vindecă de melancolii: „Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe Răpind sania ușoară care lasă urme albe. Surugiul chiuiește; caii zboară ca doi zmei Prin
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
stau ca niște visuri din ochi nedispărute, Și astfel, locuită de umbre, noaptea pare Mută de groază, rece și fără răsuflare. E ora de uimire, cînd Codrul-fără-viață S-arată mai sinistru prin văi de oarbă ceață Și scoate-un aspru vuiet ce-nsuflă oțerire, Ducînd În lume, tainic, o cruntă prevestire. Tot omul fuge, toată făptura se ascunde...” Este un peisaj În peisaj, o reverie lipsită de obișnuitul farmec interior. Fără adeziunea poetului, peisajul este Însă mai puternic liric, farmecul mai convingător
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
acelea pe care le folosesc toți poeții romantici cînd e vorba să sugereze infernul materiei. În acest cadru de tenebre, Alecsandri introduce peisajul său liric, caracterizat admirabil printr-o dublă opacizare a elementelor: „văl de oarbă ceață”, „negru Întuneric”, „aspru vuiet”... Dublarea imaginii (pleonasmul) este una din formele prin care imaginația Încearcă să stăpînească obiectele și să impună frumusețea lor. „Fără pleonasm, nu există frumusețe, scrie Bachelard În La terre et Ies reveries du repos, frumusețea se bucură fără Încetare de
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
se avîntă, acum, generațiile tinere... Alecsandri arată o mare Îndemînare În a sugera, prin recurența unui număr de vocale și consoane, zăngănitul armelor sau trecerea tumultuoasă a oștirii. Iată un vers: „Pămîntul ropotește sub tropot de copite...” sau altul: „Ce vuiet lung de care, ce tropot surd de vite...” Tehnica antitezei duce la un fel de maniheism liric. De o parte: ambiția neînfrîntă a lui Albert, trufia militară a leșilor, armurile strălucitoare, orgia, dorința de expansiune, de cealaltă parte: mînie reținută
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
stă și la baza poemelor ocazionale din Ostașii noștri. Modelul era mai vechi (Sentinela romană, Deșteptarea României), În spiritul și cu mijloacele lirice ale timpului. Versul lui Alecsandri este mai disciplinat, ritmurile mai iuți, eufoniile mai dese („vîjÎie, vine, lovește”, „vuiet surd, grozave șoapte...”), repetițiile, interogațiile sunt abil strecurate În text: „Iată oardele avane, Iată limbile dușmane .................................... Vin și hunii, vin și goții, Vin potop, potop cu toții... Eu să per, eu?...niciodată!... ......................................... Cine ești? De unde ești? Pe la noi ce rătăcești?”... Unele
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
săpat pe care sînt gravate insignele imperiului. Aceasta este teza, forța luminoasă a mitului, binele În dialectica maniheistă a poemului. Antiteza e figurată prin imagini din altă sferă de elemente: fluide, covîrșitoare ca număr, inconsistente ca structură. Mai Întîi un vuiet surd, grozave șoapte, zgomot lung, Înădușit, apariția, apoi, a oardelor ca un nor negru ce se lățește și acoperă orizontul. Norul devine o hidră, hidra se metamorfozează În neguri otrăvitoare, vifor de urgie, după care negurile, viforul pier În pustiu
Dimineața poeților. Eseu despre începuturile poeziei române by Eugen Simion () [Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]