108,186 matches
-
iar când aceștia s-au întâlnit pe coasta de vest lângă Moster, forțele lui Eystein au fost distruse. Eystein a reușit să fugă, însă a fost prins și ucis în Bohuslän mai târziu, în același an. Inge era devenise singurul conducător al țării. Cu toate acestea, susținătorii lui Sigurd și Eystein s-au unit în spatele fiului lui Sigurd, Haakon al II-lea al Norvegiei. Pe 3 februarie 1161, Inge a fost învins și ucis și a fost îngropat în biserica Sf.
Inge I al Norvegiei () [Corola-website/Science/331169_a_332498]
-
o otrăvire a ciupercii Claviceps). După moartea tatălui său, Olaf a împărțit guvernarea regatului împreună cu fratele său Magnus al II-lea al Norvegiei, care a devenit rege cu un an înainte. Magnus a murit în 1069 iar Olaf a devenit conducător unic al Norvegiei. În timpul domniei sale, națiunea a cunoscut o perioadă lungă de pace. El a renunțat la orice ofensivă în domeniul politicii externe și a protejat Norvegia prin acorduri și conexiuni de căsătorie. Pe plan intern, a pus accent pe
Dinastia Hardrada () [Corola-website/Science/331160_a_332489]
-
lăsat să conducă Norvegia de est în Viken, cu excepția orașului Bohuslän, cu titlul de conte sub regele Inge. Contelui Haakon i s-a dat vestul Norvegiei cu Bergen, în timp ce Inge a fost singurul rege, stăpân peste Philippus și Haakon, fiind conducătorul direct în Trøndelag și Nidaros. Pentru a pecetlui tratatul, Philippus s-a căsătorit cu fiica lui Sverre și verișoara lui Inge, Kristina Sverresdotter. Tratatul de pace a avut loc pentru tot restul domniei lui Inge. Cu toate acestea, Philippus nu
Inge al II-lea al Norvegiei () [Corola-website/Science/331171_a_332500]
-
naturale în Bergen, după Crăciunul din 1214. Inge a preluat partea sa în regatul său. În 1217, Inge s-a îmbolnăvit în Nidaros. În timpul bolii sale, el l-a numit pe fratele său vitreg mai mic, Skule Bårdsson, conte și conducător al armatei. Pe 23 aprilie 1217, Inge a murit. El a fost înmormântat în Catedrala Nidaros și a fost succedat ca rege de Haakon al IV-lea al Norvegiei la vârsta de 13 ani.
Inge al II-lea al Norvegiei () [Corola-website/Science/331171_a_332500]
-
fost editor la revista Arena Politicii între (1996-1998). Cojocaru este și comentator politic pentru Radio Europa Liberă începând cu 1998. El a a scris câteva cărți și articole referitoare la politica și istoria Republicii Moldova. De asemenea Gheorghe E. Cojocaru este conducătorul Comisiei pentru studierea și aprecierea regimului comunist totalitar din Republica Moldova, fiind numit prin decret prezidențial de către președintele interimar al Republicii Moldova de atunci, Mihai Ghimpu. Cartea sa "Cominternul și originile moldovenismului" (Chișinău, 2009) prezintă cronologic documente încă nepublicate ale Cominternului care
Gheorghe E. Cojocaru () [Corola-website/Science/331185_a_332514]
-
a fost o puternică dinastie roială care a condus Norvegia. Conducătorii acestei dinastii au pretins descendența din Casa de Fairhair, o cerere contestată de mulți savanți moderni. Linia a fost fondată de la Harald Gille, atunci când a fost făcut rege al Norvegiei. Harald a ajuns în Norvegia din țara sa natală, Irlanda
Dinastia Gille () [Corola-website/Science/331172_a_332501]
-
nelegitim al lui Sigurd al II-lea al Norvegiei. În 1157 el a fost numit moștenitor al unchiului său Eystein al II-lea al Norvegiei, care a fost co-guvernator al Norvegiei împreună cu frații săi Inge și Sigurd. Inge a devenit conducător unic al Norvegiei după moartea lui Eystein și Sigurd. Foștii susținători ai lui Sigurd și Eystein al II-lea s-au unit în spatele lui Haakon, reînnoind lupta împotriva lui Inge sub conducerea lui Sigurd Håvardsson din Hedmark. Pe 3 februarie
Dinastia Gille () [Corola-website/Science/331172_a_332501]
-
lăsat să conducă Norvegia de est în Viken, cu excepția orașului Bohuslän, cu titlul de conte sub regele Inge. Contelui Haakon i s-a dat vestul Norvegiei cu Bergen, în timp ce Inge a fost singurul rege, stăpân peste Philippus și Haakon, fiind conducătorul direct în Trøndelag și Nidaros. Pentru a pecetlui tratatul, Philippus s-a căsătorit cu fiica lui Sverre și verișoara lui Inge, Kristina Sverresdotter. Tratatul de pace a avut loc pentru tot restul domniei lui Inge. Cu toate acestea, Philippus nu
Dinastia Gille () [Corola-website/Science/331172_a_332501]
-
pe insula Príncipe, de lângă coasta africană. Între timp, un grup de pirați notorii—inclusiv Edward "Barbă Neagră" Thatch, Benjamin Hornigold și Charles Vane, visează la o lume unde omul este liber să trăiască fără a se îngrijora de regi și conducători. Cu ajutorul lui Kenway, ei preiau controlul orașului Nassau și stabilesc o Republică a Piraților. Cu toate acestea, guvernarea proastă, lipsa economiei și izbucnirea unei boli aduc statul piraților foarte aproape de prăbușire, fondatorii împărțindu-se în două tabere. Kenway încearcă să
Assassin's Creed IV: Black Flag () [Corola-website/Science/331193_a_332522]
-
în august 833, după ce fratele său, al-Ma'mun, a murit în timpul unei campanii împotriva bizantinilor, însă nu fără să fie contestat de cei care au anticipat, într-un fel, ceea ce avea să aducă noua conducere a statului abbasid. Unii conducători militari din statul abbasid și-au arătat susținerea pentru al-Abbas, fiul lui al-Mamun, dorind că acesta să fie noul calif, insă al- Mu'tasim s-a impus, reușind să-și asigure poziția dobândită, aceea de suveran al imperiului. La întoarcerea
Al-Mu'tasim () [Corola-website/Science/331224_a_332553]
-
o trăiesc uzbecii. Atacurile violente împotriva venerării mormintelor sfinților este o dovadă a importanței acestor locuri sfinte în Uzbekistan. O altă dovadă este literatura antireligioasă ce are teme legate de cultul sfinților și al pelerinajelor pioase (literatura susținută prudent de către conducătorii islamului oficial). Această realitate a faptelor este întărită de decretul pe care Consiliul Miniștrilor l-a publicat în 1969, în care autoritățile locale au fost invitate să pună capăt acestor pelerinaje la mormintele sfinților. După obținerea independenței, guvernul aflat la
Sufismul în Uzbekistan () [Corola-website/Science/331229_a_332558]
-
Skule s-a axat în principal pe guvernarea de est a Norvegiei, după 1220, câștigând dreptul de a se pronunța în 1218 ca al treilea membru în regatul norvegian. De la 1221 - 1223, Haakon și Skule au emis separat scrisori în calitate de conducători ai Norvegiei și au menținut contacte oficiale în străinătate. În 1223 a avut loc o mare reuniune de episcopi, cleri, nobili seculari și alte figuri de rang înalt din întreaga țară, în Bergen, pentru a decide în cele din urmă
Haakon al IV-lea al Norvegiei () [Corola-website/Science/331244_a_332573]
-
împărțirea regatului norvegian cu Skule care a câștigat ulterior controlul unei treimi din nordul țării în loc de est. În 1224, Ribbung, care se afla în custodia lui Skule, a scăpat și Haakon a fost lăsat să-l înfrunte singur ca nou conducător din Norvegia de est. Skule a rămas pasiv tot restul războiului. Asigurându-și conducerea militară, Haakon l-a învins pe Ribbung printr-un război organizat exigent în următorii ani. Ca parte a campaniei, Haakon a condus o armată mare în
Haakon al IV-lea al Norvegiei () [Corola-website/Science/331244_a_332573]
-
locali din Oppland și partidului Bagler din Norvegia a fost dizolvat. Un nou pretendent Bagler, Erling Steinvegg, a apărut curând în Danemarca, dar a refuzat să reînnoiască lupta, văzând puține șanse de succes împotriva lui Haakon. Hakkon a devenit astfel conducătorul necontestat al țării. Haakon pare să fi avut o relație problematică cu regina tatălui său, Margareta Eriksdotter. După moartea lui Sverre, Margareta a încercat să se întoarcă în Suedia cu fiica sa, Kristina. Oamenii lui Haakon au separat-o pe
Haakon al III-lea al Norvegiei () [Corola-website/Science/331242_a_332571]
-
o casa roială care a condus, în diferite perioade ale istoriei, Regatul Norvegiei și Regatul Scoției. Casa a fost fondată de regele Sverre Siggurdsson. Regii care au urcat pe tronul Norvegiei au domnit în perioadele 1184 - 1204 și 1217 - 1319. Conducătorii acestei case au pretins descendență din Dinastia Fairhair, o cerere contestată de mulți istorici moderni. Casa a fost fondată odată cu regele Sverre Siggurdsson care a pretins că este fiul nelegitim al regelui Sigurd Munn. După moartea lui Sverre, descendenții săi
Casa de Sverre () [Corola-website/Science/331247_a_332576]
-
a venit în Norvegia a găsit perspectivele pentru o revolta de succes a fi o posibilitate mică. Înnebunit de durere, el a călătorit spre est și a venit la Östergötland din Suedia chiar înainte de Crăciun. Acolo s-a întâlnit cu conducătorul local, Birger Brosa, care era căsătorit cu sora lui Sigurd Munn, Brigit Haraldsdotter. Sverre i-a dezvăluit lui Birger Brosa pretenția sa la tron, dar Birger la început nu a fost de acord să-l ajute. El a fost sprijinit
Casa de Sverre () [Corola-website/Science/331247_a_332576]
-
Skule s-a axat în principal pe guvernarea de est a Norvegiei, după 1220, câștigând dreptul de a se pronunța în 1218 ca al treilea membru în regatul norvegian. De la 1221 - 1223, Haakon și Skule au emis separat scrisori în calitate de conducători ai Norvegiei și au menținut contacte oficiale în străinătate. În 1223 a avut loc o mare reuniune de episcopi, cleri, nobili seculari și alte figuri de rang înalt din întreaga țară, în Bergen, pentru a decide în cele din urmă
Casa de Sverre () [Corola-website/Science/331247_a_332576]
-
loc lupte pentru coroană. Edmund este învins dar Canute îi permite să conducă o parte din Anglia, până la moartea sa. Edmund moare însă în 1016 iar Canute devine regele Angliei și al Danemarcei. În 1028 cucerește și Norvegia și devine conducătorul unui adevărat imperiu nordic. Totuși, imperiul nu a supraviețuit mult după moarte sa. Anglia devine independentă în 1042 iar Norvegia în 1047. Harald al II-lea (decedat în 1018) a fost regele Danemarcei din 1014 până la moartea sa, în 1018
Casa de Knýtlinga () [Corola-website/Science/331251_a_332580]
-
a fost considerată că ar fi deținut o influență considerabilă în timpul domniei sale. În marea majoritate a domniei regelui Niels, țara a avut parte de o pace internă. Contemporanul Chronicon Roskildense îl descrie ca fiind un om slab și nu un conducător competent. El a purtat mai multe reforme în suita sa personală, separând-o într-o ramură administrativă și militară, fiind responsabili pentru colectarea impozitelor. A ridicat membrii familiei la rangul de conți, inclusiv pe nepotul său Eric și pe Knut
Niels al Danemarcei () [Corola-website/Science/331269_a_332598]
-
și s-a întors în Danemarca în 1157, cu sprijitul ducelui german, Henric Leul. Acest lucru i-a determinat pe magnații danezi să împartă în trei regatul, în Iutlanda, Zeelanda și Scania. Svend a primit Iutlanda și a fost făcut conducătorul Scaniei. La banchetul de pace de la Roskilde din 9 august 1157, Svend a planificat asasinarea celor doi co-guvernatori, însă a reușit să-l ucidă doar pe Knut. Valdemar a scăpat prin Iutlanda și la 23 octombrie 1157, Svend și armata
Svend al III-lea al Danemarcei () [Corola-website/Science/331271_a_332600]
-
a regelui Sigurd I al Norvegiei. Împreună cu amanta sa, Thunna, Eric l-a avut pe fiul nelegitim Svend, care mai târziu avea să ajungă regele Svend al III-lea al Danemarcei. Moartea lui Eric este prezentată de Arild Huitfeldt: Un conducător aspru și nepopular, Eric a murit la Urnehoved în 1137. Regele Eric a fost lovit de un nobil local, Sorte Plov. Conform legendei, Sorte Plov i-a cerut permisiunea de a se apropia de rege, cărând o suliță cu un
Eric al II-lea al Danemarcei () [Corola-website/Science/331270_a_332599]
-
aceștia au fost înconjurați și forțați să se predea. După o revoltă țărănească în Iutlanda, care a fost zdrobită fără milă de către Contele Gerhard, țăranii din Skåne l-au rugat pe regele Magnus al IV-lea al Suediei să fie conducătorul lor. El a acceptat imediat și Danemarca a încetat să mai existe ca regat unit. Christopher a fost restaurat ca rege danez în 1329 - 1330, ca și co-guvernator al Contelui Johan, însă de data aceasta fusese redus la rolul de
Christopher al II-lea al Danemarcei () [Corola-website/Science/331278_a_332607]
-
noua scurtătură. Ajunși la râul Little Sandy, cea mai mare parte a caravanei a hotărât să urmeze vechiul traseu, care trecea pe la Fort Hall. Un grup mai mic a ales să meargă la Fort Bridger și avea nevoie de un conducător. Majoritatea bărbaților grupului erau tineri emigranți europeni și nu erau considerați potriviți pentru acest rol. James Reed trăia de mulți ani în America, era mai bătrân și avea experiență din armată, dar din cauza atitudinii sale despotice, nu era simpatizat în cadrul
Expediția Donner () [Corola-website/Science/331237_a_332566]
-
au reunit pentru a hotărî ce era de făcut; legile Statelor Unite nu se puteau aplica, deoarece se aflau dincolo de cumpăna apelor (care se găsea atunci pe teritoriul mexican), iar în cadrul caravanelor de multe ori se practica justiție sumară. George Donner, conducătorul expediției se afla la o zi de drum distanță de grupul principal. Snyder fusese văzut lovindu-l pe Reed, iar unii susțineau că o lovise și pe soția lui Reed, Margret. Dar Snyder era o persoană plăcută de membrii grupului
Expediția Donner () [Corola-website/Science/331237_a_332566]
-
Magnus al IV-lea - "în suedeză: Magnus Eriksson" - (aprilie sau mai 1316 - 1 decembrie 1374) a fost regele Suediei (inclusiv a Finlandei) din 1319 până în 1364, regele Norvegiei ca Magnus al VII-lea din 1319 până în 1343 și conducătorul Scaniei din 1332 până în 1360. Magnus s-a născut în Norvegia, în aprilie sau mai 1316 și a fost fiul lui Eric, Duce de Södermanland și a soției sale Ingeborg, fiica lui Haakon al V-lea al Norvegiei. Magnus a
Magnus al IV-lea al Suediei () [Corola-website/Science/331296_a_332625]