11,393 matches
-
cunoscut bombardier în picaj în cel de-al Doilea Război Mondial a fost avionul german Junkers Ju 87 "Stuka", folosit pe scară largă la începutul războiului. De asemenea, avionul japonez Aichi D3A "„Val”", care a scufundat mai multe nave ale Aliaților decât oricare alt avion al Axei, respectiv avionul american Douglas SBD Dauntless, cunoscut pentru participarea sa în Bătălia de la Midway, s-au numărat printre cele mai renumite bombardiere în picaj. Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, utilizarea bombardierelor
Bombardier în picaj () [Corola-website/Science/331850_a_333179]
-
mareșalului Schomberg la Carrickfergus. Cea mai mare parte a flotei engleze se află în Canalul Mânecii sub comanda lui Torrington, dar o parte deloc neglijabilă, sub comanda vice-amiralului Henry Killigrew se află în Marea Mediterană, ocupată să neutralizeze escadra franceză din Toulon. Aliații au și ei un mic escadron sub comanda vice-amiralului Cloudesley Shovell în Marea Irlandei, dar prea mică pentru a-i opri pe francezi dacă aceștia vor decide să preia comanda regiunii. Dar Ludovic al XIV-lea își îndreaptă marina spre flota
Bătălia de la Beachy Head () [Corola-website/Science/331855_a_333184]
-
se mai află în bătaia tunurilor. Anglo-olandezii au pierdut 17 vase. După opt ore de luptă, francezii cu flota aproape intactă sunt victorioși. Dar victoria este departe de a fi decisivă. Când mareea se schimbă din nou spre ora 21, aliații ridică ancorele. Tourville îi urmează, dar în loc să ordone o urmărire generală, păstrează linia de luptă, încetinind viteza flotei în funcție de navele mai lente. Mulți, în particular Seignelay, estimează că flota aliaților ar fi putut fi distrusă dacă Tourville ar fi fost
Bătălia de la Beachy Head () [Corola-website/Science/331855_a_333184]
-
decisivă. Când mareea se schimbă din nou spre ora 21, aliații ridică ancorele. Tourville îi urmează, dar în loc să ordone o urmărire generală, păstrează linia de luptă, încetinind viteza flotei în funcție de navele mai lente. Mulți, în particular Seignelay, estimează că flota aliaților ar fi putut fi distrusă dacă Tourville ar fi fost mai întreprinzător. Torrington ajunge în siguranță pe Tamisa. Înfrângerea de la Beachy Head a provocat panică în Anglia. Tourville avea controlul temporar în Canalul Mânecii. Părea că francezii ar putea împiedica întoarcerea
Bătălia de la Beachy Head () [Corola-website/Science/331855_a_333184]
-
și ușurarea marinarilor englezi care-l considerau un sacrificat politic - este achitat. Torrington și-a reluat postul în Camera Lorzilor, dar William a refuzat să-l vadă și a fost demis. Cu toate acestea exista și o veste bună pentru aliați: a doua zi după Beachy Head, pe 11 iulie, William l-a învins pe Iacob în bătălia de la Boyne. Iacob a fugit în Franța cerându-i lui Ludovic al XIV-lea să invadeze Anglia, dar nu a fost luat în
Bătălia de la Beachy Head () [Corola-website/Science/331855_a_333184]
-
de război francez, Louvois dorea ca Ducele de Luxemburg să asedieze Namur sau Charleroi, Ludovic nu a fost de acord și a ordonat Ducelui de Luxemburg să se alăture armatei Delfinului pe Rin și să renunțe la orice asediu major. Aliații s-au retras între timp la Bruxelles pentru a se reface și a-și reconstrui armata. În 1690 teatrul Războiului Marii Alianțe se mutase în Țările de Jos Spaniole. Forțele franceze trec sub comanda talentatului Duce de Luxembourg (poziție pe
Bătălia de la Fleurus (1690) () [Corola-website/Science/331863_a_333192]
-
Waldeck își mută tabăra între Nivelle și Pieton, pe 28 iunie. În aceiași seară Luxembourg conduce personal un detașament la Gerpinnes (cu câteva poduri mobile) pentru a stabili un loc de trecere peste Sambre la Ham. O poziție fortificată a aliaților la Froidmont (garnizoana era constituită din 100 de soldați) este constrânsă să se predea sub focul artileriei de pe malul opus, în timp ce un atac simultan al dragonilor francezi , cuceresc o redută inamică abandonată de ocupanți la sosirea armatei lui Luxembourg. Cu
Bătălia de la Fleurus (1690) () [Corola-website/Science/331863_a_333192]
-
cu un asalt al cavaleriei, dar uciderea lui Gournay provoacă dezordine în rândurile cavaleriei, iar aceasta se retrage la Fleurus pentru a se regrupa. Totuși un alt asalt al cavaleriei flancului drept are mai mult succes, împingând în spate cavaleria aliaților. Imediat după aceea cavaleria și infanteria franceză avansează pe ambele flancuri ale liniei lui Waldeck, care văzându-se încercuită, se frânge. Unele trupe aliate reușesc să se regrupeze lângă Fleurus, dar sunt copleșite. În ciuda faptului că era presat de cavaleria
Bătălia de la Fleurus (1690) () [Corola-website/Science/331863_a_333192]
-
Bruxelles. Restul campaniei în Flandra a fost relativ liniștită. Boufflers și-a reunit pentru scurt timp forțele cu cele ale lui Luxembourg, dar în august s-a întors în zona dintre Sambre și Meuse. După o serie de lupte minore, aliații și francezii s-au retras în luna octombrie în cantonamentele de iarnă: Luxembourg pe teren inamic, iar adversarii săi la Maastricht. Trupele din Hanovra s-au întors în patrie în timp ce trupele din Brandenburg și Lüneburg s-au sistemat în Țările
Bătălia de la Fleurus (1690) () [Corola-website/Science/331863_a_333192]
-
Portugalia, Olanda, Danemarca se opuneau Franței și Spaniei care-l acceptase pe Filip drept suveran. Ducatul de Savoia se afla între Franța și Milano care se afla în mâinile Spaniei și constituia un coridor de legătură natural între cei doi aliați, deci Ludovic al XIV-lea aproape i-a impus Ducelui de Savoia alianța cu franco-spaniolii din motive strategice. Ducele de Savoia, susținut de verișorul său Eugen de Savoia, conte de Soisson și mare conducător al trupelor imperiale, a intuit că
Asediul de la Torino () [Corola-website/Science/331873_a_333202]
-
domina orașul, pentru a studia tactica de contraofensivă: au decis să încercuiască inamicul folosind cea mai mare parte a trupelor și o parte a cavaleriei în partea de nord-vest a orașului, considerată a fi partea cea mai vulnerabilă a frontului aliat. Manevra a reușit, iar austriecii au înființat tabăra între râurile Dora Riparia și Stura di Lanzo. Eugen de Savoia a declarat disprețuitor: Pe 5 septembrie la Pianezza, cavaleria imperială a interceptat un convoi cu muniții ce se îndrepta spre tabăra
Asediul de la Torino () [Corola-website/Science/331873_a_333202]
-
a fost o acțiune concertată a aliaților occidentali în ultimele luni de lupte pe teatrul de lupte al celei a doua conflagrații mondiale. Invazia a început odată cu forțarea cursului fluviului Rin în martie 1945. Operațiunile au continuat cu dezvoltarea atacurilor multiple, de la Marea Baltică până în nordul Austriei și
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
cu capitularea germanilor pe 8 mai 1945. În istoriografia militară americană, ansamblul operațiunilor din această perioadă este cunoscută cu numele „Campania Europei Centrale”. La începutul anului 1945, desfășurarea luptelor erau în avantajul forțelor aliate din Europa. Pe frontul de vest, aliații occidentali obținuseră succese importante în octombrie, în Bătălia de la Aachen, iar în ianuarie respinseseră ofensiva germană din Ardeni. Înfrângerea germanilor în ultima lor ofensivă majoră în Ardeni, a dus la epuizarea resurselor lor, insuficiente pentru asaltul final al aliaților. Pierderile
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
vest, aliații occidentali obținuseră succese importante în octombrie, în Bătălia de la Aachen, iar în ianuarie respinseseră ofensiva germană din Ardeni. Înfrângerea germanilor în ultima lor ofensivă majoră în Ardeni, a dus la epuizarea resurselor lor, insuficiente pentru asaltul final al aliaților. Pierderile suferite de germani în luptele din Rhineland au slăbit și mai mult Wehrmachttul, lăsând pentru apărarea malului estic al Rinului unități cu efectivele descompletate. Pe 7 martie, aliații au cucerit ultimul pod peste Rin rămas intact, podul Ludendorff de la
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
a dus la epuizarea resurselor lor, insuficiente pentru asaltul final al aliaților. Pierderile suferite de germani în luptele din Rhineland au slăbit și mai mult Wehrmachttul, lăsând pentru apărarea malului estic al Rinului unități cu efectivele descompletate. Pe 7 martie, aliații au cucerit ultimul pod peste Rin rămas intact, podul Ludendorff de la Remagen, și au stabilit un cap de pod foarte puternic pe malul răsăritean al fluviului. În timpul Operațiunilor Lumberjack și Plunder din februarie-martie 1945, germanii au pierdut aproximativ 400.000
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
și s-au oprit temporar pe Linia Oder-Neisse. Înaintarea rapidă a sovieticilor pe frontul de răsărit a distrus numeroase unități germane cu experiență și a limitat puternic capacitatea lui Adolf Hitler de întărire a frontului de pe Rin. În aceste condiții, aliații occidentali și-au finalizat pregătirile pentru atacul final asupra interiorului Germaniei, iar victoria împotriva Reichului a devenit o țintă realizabilă. La începutul anului 1945, Comandantul Suprem al Forțelor Expediționare Aliate, generalul american Dwight D. Eisenhower, avea sub comanda sa 73
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
era asigurat de Armata I canadiană, (comandată de Harry Crerar), Armata a 2-a britanică (Miles Dempsey) era plasată în centru, iar Armata a 9-a SUA (William Hood Simpson) asigura flancul sudic al Grupului. Partea din mijloc al frontului aliat, de la pozițiile Armatei a 9-a SUA la aproximativ 22 km sud de Mainz, era ocupată de Grupul de Armată al 12-lea, sub comanda generalului Omar N. Bradley. Bradley comanda două armate americane: Armata I (Courtney Hodges) pe flancul
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
răsărit peste câmpiile din nordul Germaniei până la Berlin. Grupurile de Armate americane a 6-a și a 12-a urmau să organizeze ofensive simultane în sud, care să îi împiedice pe germani să transfere trupe în nord, pentru stoparea atacului aliat principal. Acest al doilea atac le-ar fi asigurat aliaților un anumit grad de flexibilitate în cazul în care operațiunile din nord nu s-ar fi desfășurat conform planurilor. Spre sfârșitul lunii martie, Eisenhower a avut mai multe motive pentru
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
Armate americane a 6-a și a 12-a urmau să organizeze ofensive simultane în sud, care să îi împiedice pe germani să transfere trupe în nord, pentru stoparea atacului aliat principal. Acest al doilea atac le-ar fi asigurat aliaților un anumit grad de flexibilitate în cazul în care operațiunile din nord nu s-ar fi desfășurat conform planurilor. Spre sfârșitul lunii martie, Eisenhower a avut mai multe motive pentru modificarea acestor planuri. În primul rând, generalul american a primit
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
a avut mai multe motive pentru modificarea acestor planuri. În primul rând, generalul american a primit rapoarte cu privire la reușita stabilirii de către sovietici a unui cap de pod peste Oder, la aproximativ 48 km est de Berlin. În acel moment, forțele aliaților occidentali se aflau la aproximativ 480 km vest de capitala Germană și la peste 320 km de râul Elba, (un obstacol major pe care trebuia încă să îl traverseze). În aceste condiții, părea clar că sovieticii aveau să cucerească Berlinul
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
480 km vest de capitala Germană și la peste 320 km de râul Elba, (un obstacol major pe care trebuia încă să îl traverseze). În aceste condiții, părea clar că sovieticii aveau să cucerească Berlinul cu mult timp înainte ca aliații occidentali să ajungă în zonă. Eisenhower și-a concentrat din aceste motive atenția spre atingerea altor obiective. Cele mai importante erau joncțiunea cu forțele sovietice și separarea armatei germane în două, ceea ce ar fi împiedicat organizarea unei defensive unificate. După
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
pregăteau să organizeze efort final, de durată, în fortăreața naturală a munților Alpi din sudul Germaniei și vestul Austriei. Era de presupus că, dacă ar fi reușit o rezistență de un an sau mai mult, disensiunile dintre Uniunea Sovietică și aliații occidentali le-ar fi oferit germanilor un instrument de negociere care să le permită obținerea unor aranjamente de pace mai favorabile. În realitate, în momentul în care aliații occidentalii au reușit să traverseze Rinul, "Wehrmachtul" suferise pierderi atât de grele
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
rezistență de un an sau mai mult, disensiunile dintre Uniunea Sovietică și aliații occidentali le-ar fi oferit germanilor un instrument de negociere care să le permită obținerea unor aranjamente de pace mai favorabile. În realitate, în momentul în care aliații occidentalii au reușit să traverseze Rinul, "Wehrmachtul" suferise pierderi atât de grele pe fronturile de est și de vest, încât comandanții germani erau capabili cel mult să organizeze operațiuni de întârziere a înaintării aliaților, fiindu-le practic imposibil să asigure
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
În realitate, în momentul în care aliații occidentalii au reușit să traverseze Rinul, "Wehrmachtul" suferise pierderi atât de grele pe fronturile de est și de vest, încât comandanții germani erau capabili cel mult să organizeze operațiuni de întârziere a înaintării aliaților, fiindu-le practic imposibil să asigure forțele necesare organizării unei rezistențe bine organizate în munți. Cu toate acestea, serviciile de informații aliate nu au putut să nu ia în considerație posibilitatea ca anumite subunități ale armatei germane să încerce să
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]
-
lui Eisenhower "", al cărei text începea cu „Noi venim pe post de cuceritori, nu de opresori”. Proclamația cerea germanilor să se supună tuturor ordinelor date de ofițerii comandanți, instituia starea de asediu și limita puternic dreptul la deplasare. De asemenea, aliații s-au asigurat că sunt confiscate toate mijloacele de comunicație și armele. După o zi sau două, controlul asupra localității era preluat de unități ale Office of Military Government, United States (Biroul Guvernării Militare, OMGUS). Soldații rechiziționau diverse spații pentru
Invadarea Germaniei de către Aliații apuseni () [Corola-website/Science/335457_a_336786]