60,569 matches
-
a pelerinilor În Țara Sfântă, strânsă pe talie cu o frânghie de cânepă sub care ținea o cruce groasă din lemn. I se putea vedea doar partea de figură lăsată descoperită de glugă, Împodobită cu o barbă moale și lungă, neagră ca pana corbului, care Îi cobora până la jumătatea pieptului. Mâinile Îi erau ascunse În mânecile largi. Era călugărul pe care Îl văzuse călăuzind neobișnuita ceată de pelerini, la poartă. Dante era sigur. Iar lada era aceeași pe care o văzuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Îl Întrebă omul zâmbind, În timp ce ambii se adăposteau după un pilastru. Dante rămăsese cu gura Întredeschisă de surprindere. - Da... ca și domnia ta, de altminteri, murmură el, negăsind altceva mai bun. Celălalt zâmbea În continuare, scuturându-și pe spate pletele Încă negre care, ici și acolo, Începeau să fie brăzdate de câte o dâră albicioasă, Într-un ciudat contrast cu barba deja complet albă. Făcu un pas către el, târându-și piciorul drept, ceva mai scurt decât celălalt. - Curiozitatea e temelia dintâi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
care păreau să fi fost alcătuite dintr-o vestă de piele, contopindu-se cu pielea trupului, Îi păstraseră forma. Și capul era intact, Încă Înfășurat În rămășițele unei fâșii de stofă. Dante scrută chipul acela, care acum părea de sticlă neagră. Rigo di Cola, unul din cei doi negustori de postavuri care trăseseră la hanul Îngerului. Până la urmă, diavolul chiar Își făcuse apariția În inelul său, se gândi. Iar ceva asemănător trebuia să se fi petrecut și În mințile oamenilor care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
o serie de linii perpendiculare, În formă de tablă de șah. Pe piatră și alături de ea, zăceau Îngrămădite piesele jocului, niște figurine minuscule din fildeș și abanos, asemănătoare cu victimele unei bătălii iscate de zei. Amara luă În mână regele negru și Îl așeză În centrul tablei, fixându-l pe Dante, ca pentru a verifica dacă era atent la mișcările ei. Îndreptă degetul arătător asupra micii statuete, pe capul căreia ieșeau În relief vârfurile ascuțite ale unei coroane. Între timp, Își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
iar apoi atinse de mai multe ori coroana piesei. - Coroana. Simbolul puterii? Imperiul? mai Încercă el. Femeia părea să aștepte În continuare, arătând mereu spre figurină. - Împăratul. Frederic? Muta Încuviința energic, În timp ce ochii i se luminau de satisfacție. Luă regina neagră și o așeză lângă statueta regelui, apoi rândui lângă ei caii și turnurile. Pe urmă, cu degetele, schiță iute un cerc În jurul micului grup de piese, ca pentru a le cuprinde laolaltă. - Curtea lui Frederic? murmură poetul. Din nou ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
semnificație În clipele acelea de suspensie. Probabil că prin fixitatea ei voia să reprezinte trecerea timpului. În clipa aceea, Amara se dezmetici, căutând iarăși printre piesele Îngrămădite. Mâna Îi reveni pe tablă, unde depuse o piesă albă, imediat În spatele regelui negru. Îi arătă piesa lui Dante de mai multe ori, iar apoi, luând-o În pumn, o izbi violent peste rege, care se rostogoli de câteva ori și se opri pe jos. În această izbitură, figurina se rupsese În dreptul gâtului. Din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Îl Înșfacă de mânecă. Muta Încerca să Îi atragă din nou atenția asupra tablei de șah. Arăta spre micul pion, Încă ascuns după veșmintele reginei albe. Îl luă ușurel și Îl depuse În colțul extrem. Apoi, mai căută două piese negre decorate cu un soi de mitră, care aminteau de silueta unui episcop, și le așeză alături de el, ca pentru a-l apăra. - Fiul a fugit? Ascuns printre... clerici? o zori Dante. Femeia mai Întâi scutură din cap, iar mai apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
la rândul lui, după ce luase, cu mâna cealaltă, lampa lui Elia Învelită Într-o pânză. În afara mânăstirii zări siluetele Întunecate a doi membri ai confreriei, ascunși În cape. Unul ținea hulubele unui car cu roți mari, acoperit cu o perdea neagră, sub care călugării așezaseră deja trupul lui Arrigo. - Suntem aici, frate, zise celălalt, care ținea un mic opaiț. Ce sunt acelea? Întrebă apoi cu uimire, ațintindu-și privirea asupra lăzii și a boccelei. Fără să Îi răspundă, Dante Își depuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
aveau de gând să li se adreseze străjerilor și să le povestească totul, Însă ei tăcură, continuând să Împingă carul. În depărtare, strada se deschidea către Santa Reparata. Pe fundal, marele tambur de marmură al Baptisteriului se contura pe cerul negru, ca o coroană imperială Învăluită Într-o mantie Înstelată. Dante grăbi pasul, nerăbdător. Intrară În piața pustie, printre grămezi de materiale de construcție. Ceva mai În față, o muchie din zidul viitorului Dom răsărise deja din pământ. Se Îndreptă hotărât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Un castel..., reluă judecătorul ca și când puțin i-ar fi păsat de el. — Păi da, castelul procurorului. — Ca să vezi, deci aici este..., adăugă judecătorul, mai mult pentru el însuși decât pentru noi ceilalți, care nu mai contam pentru el nici cât negru sub unghie. S-ar fi zis că se bucura să audă evocat numele rivalului său - și că acest nume e asociat duhorii unei morți violente -, pe care îl ura din motive pe care de altfel nici nu le cunoșteam, poate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
închiriate pentru o nimica toată, sau pentru un preț mare - liniștea, supunerea, pacea socială - unor muncitori care nu speraseră la atât, și cărora li se părea caraghios ca acum să se ușureze într-un closet și nu într-o gaură neagră făcută în mijlocul unei scânduri de brad. Vechile ferme, puținele care mai există, s-au comasat una într-alta, strânse bine în jurul bisericii, ca dintr-un reflex, îmbrățișându-și vechile ziduri și ferestre joase, și aruncându-și afară, prin porțile întredeschise
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
își întinde mâinile spre cer, în vreme ce alta, îngenuncheată, plânge în tăcere: asta nu semnifică mare lucru, dar produce un efect impresionant. După încheierea doliului, bătrânul nu-și schimbă defel obiceiurile. Puse doar să i se croiască trei costume din postav negru și brasarde de stofă. A doua zi după înmormântare, fiul s-a întors la Paris. Rămase acolo încă mulți ani. După aceea, se întoarse într-o zi, prea serios și ajuns procuror. Nu mai era tânărul ageamiu care aruncase trei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
acolo cireșe și coacăze roșii. Lysia așteptă în fața treptelor Castelului în timp ce primarul, intrat de unul singur, îi expunea lui Destinat cererea. Procurorul îl primi în picioare, în vestibul, unde tavanul era la zece metri deasupra, în răcoarea pătratelor albe și negre ale pardoselii, care alcătuiau tabla de șah a unui joc început în noaptea vremurilor, în care oamenii sunt pioni și există doar cei bogați, cei puternici și războinicii, în timp ce, de departe, căzând unul câte unul, îi privesc slugile și muritorii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
puternic cu cât îl privim în față. Lysia intră și-i întinse lui Destinat mâna ei atât de fină că nu o văzu de îndată, ocupat cum era să privească pantofiorii de vară, din crep și piele tăbăcită de culoare neagră, ale căror vârfuri și tălpi erau acoperite cu puțin noroi. Iar acest noroi mai curând cenușiu decât brun lăsase o dâră pe jos, pătând cu alb pătratele negre și cu o culoare întunecată pe cele albe. Se știa că procurorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
să privească pantofiorii de vară, din crep și piele tăbăcită de culoare neagră, ale căror vârfuri și tălpi erau acoperite cu puțin noroi. Iar acest noroi mai curând cenușiu decât brun lăsase o dâră pe jos, pătând cu alb pătratele negre și cu o culoare întunecată pe cele albe. Se știa că procurorul poartă, indiferent de vreme, o încălțăminte mai sclipitoare decât cascheta unui soldat din garda republicană. Putea să cadă o zăpadă de-un metru, să plouă torențial, drumul putea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
decorații din găinațuri la cele conferite de oameni. Bassepin avea o burtă mare în formă de pară, o scufie de cârtiță pe care nu o scotea niciodată, fie iarnă, fie vară, un baton de lemn dulce între buze, dinți foarte negri. Celibatar la 50 de ani, nu i se cunoștea vreo aventură. Banii pe care-i avea îi păstra, nici măcar nu-i bea, nu-i juca la cărți, nu-i cheltuia prin bordelurile din V. Nu avea nici un viciu. Nu trăia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
tăi cei verzi... De douăzeci, de o sută de ori pe zi, Caroline își punea încălțările ei micuțe în vreme ce colonelul își fuma cu un aer elegant, cu o mână moale și inele pe fiecare deget, trabucurile fetide, iar ochii săi negri alunecau pe acoperișurile din jur. Păstrez și astăzi în minte cântecul acela și scrâșnetul dinților. Când auzeam cântecul colonelului - încă ne gândeam cu toții la Belle de jour, ne imaginam chipul bestiei care o ucisese -, era ca și cum un burghiu ne-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
mirositoare. Știam fără nici un efort pe ce stradă o luase, atât de tare trăznea, vară sau iarnă, ziua sau dimineața, ca și cum ar fi stat la murat el însuși în băile de acid. Era un bărbat foarte frumos, înalt, cu părul negru strălucitor dat pe spate și ochi azurii scânteind de viață. Un bărbat foarte frumos și singur. Îl vedeam mereu ca pe condamnat etern, cum se spune că erau la greci, împingând bolovani sau lăsându-și ficatul să fie mâncat la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
îmi fac reproșuri... De ce, tontule? — Să nu-ți mai aduci aminte chipul celei pe care ai iubit-o.... Sunt un ticălos. Josăphine ridică din umeri: — Nu am întâlnit niciodată ticăloși sau sfinți. Nimic nu e pe de-a-ntregul alb sau negru, cenușiul învinge. Cu oamenii și sufletele lor e la fel... Ești un suflet cenușiu, ca noi toți... — Astea sunt doar cuvinte... — Și ce ți-au făcut ție cuvintele? Îi spusesem să se așeze, iar ea îmi povestise totul, dintr-odată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
fraternizau în așteptarea marii uitări care se ascundea în pântecul văduvei. Văduva își petrecea toată ziua, sau aproape, lungită pe marele pat, cu picioarele desfăcute, cu portretul soțului defunct îmbrăcat în mire deasupra ei, zâmbind din spatele unei bucăți de pânză neagră, în timp ce, la fiecare zece minute, un tânăr grăbit lua locul pe care mortul îl lăsase în urmă cu trei ani, când la Uzină o tonă de cărbuni se prăbușise pe el când își bea cafeaua. Bătrânele gaițe scuipau în spatele văduvei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
Bătrânele gaițe scuipau în spatele văduvei Blachart când o întâlneau pe stradă. Îi aruncau și tot felul de insulte: „târfă, otreapă, zdreanță, târâtură, ticăloasă, curvă, fleandură“ și încă multe altele. Lui Agathe - acesta era prenumele ei - nu-i păsa nici cât negru sub unghie. De altfel, după război, au fost destui care au primit medalii fără să fi adus serviciile pe care le adusese ea. Să fim corecți. Să-ți dăruiești trupul și căldura, chiar și pentru câteva monede - cine ar mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
fost teamă, l-am lăsat să o facă, știam că nu e un ucigaș, ci doar un tată care tocmai își pierduse copilul, și pentru care, de acum înainte, lumea avea să fie un soare acoperit de o mare pată neagră. Simțeam că mă sufoc. Totul zumzăia înlăuntrul meu. Vedeam în fața ochilor puncte albe, luminițe scurte și intense și trăsăturile lui Bourrache, purpuriu, care tremura, tremura și care deodată își trase mâinile de pe gâtul meu, de parcă fusese ars cu un fier
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
-n mână și ținându-se de gât. De acum, nu mai râdea niciunul. Toți deveniseră rigizi ca statuile, ba căpătaseră și culoarea lor de fontă. Nu le puteam vedea ochii, ce păreau să nu mai fie acum decât niște găuri negre și fără sfârșit, deschise spre fața ascunsă a lumii. — Veniți, îmi spuse preotul, nu are nici un rost să rămânem aici. L-am urmat cam ca un automat, în timp ce căpitanul încerca încă să domolească furia celor care nu se puteau întoarce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
să vadă ce se petrece acolo. Mă privi zâmbind. Din pricina căldurii, pelerina fumega ca o locomotivă, iar din sutană se ridica un abur mirosind a humus și a lână arsă. Îngrijitorul se întoarse cu două farfurii de supă, o pâine neagră mare, o bucată de brânză tare ca lemnul de stejar și o ulcică de vin. Lăsă totul pe o măsuță și ne ură noapte bună. Mă dezbrăcai și-mi dusei hainele mai aproape de foc. Miros de lemn, de lână nespălată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
se întâmplă în poveștile minunate pe care învățătorii ni le spun la școală, și pe care le ascultăm cu ochii măriți, cu teama sădind în venele noastre înțepături și frisoane, în timp ce afară noaptea se lasă ca o pelerină de lână neagră, aruncată pe umerii unui gigant. Către dimineață, Clămence s-a mișcat puțin, numai dacă nu cumva oboseala nu mi-a dat această impresie. Totodată, cred că fața i s-a întors un pic spre mine. Sunt sigur că a respirat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]