KorAP: Find »[drukola/base=călca & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...433 434 435 ...475 >

11,853 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

odăii, acoperit cu o cergă mitoasă, se miră tare pe ce pat scândură goală poate dormi un rege. Vor veni! Nu pentru că am pecetluit niște tractate. Și nici pentru niște "sacre jurăminte", care, de multe ori, sunt făcute ca să fie călcate. Vor veni pentru că-și tem pielea. Suntem îmbarcați pe aceeași corabie" prea bine o știu... Turcii le dau și lor târcoale la hotare. De cade Moldova, la rând urmează Ungaria, Polonia și mai departe... Mateiaș e prea deștept să nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
pus o ruptoare de mă seacă. Chiribuță sare, dar, pe ușița de taină, tiptil, se strecoară Voichița. E udă leoarcă, cu rochița lipită de trup, cu margarete și funigei în păr, cu coroniță și brâu împletit din flori de câmp. Calcă cu pași ușori pe lespezi și din părul ei zălud picură, picură... Ștefan zvâcnește. Se luminează și spune cu bucurie: Voichiță!... O privește, fermecat, cum stă udă, slăbuță, stingheră, ca o pisicuță uitată în ploaie. Voichița, de emoție, gâfâie ușor

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
sâsâie: Zât!! Să întărim straja de margine pe Nistru! Radu Gangur, ochii și urechile mele să fii! Știți cum dau tatarii. Auzi răcnind: "Tatarii!!!... Au venit tatarii!!!!", și tatarii s-au și ițit în capul uliței!... Să cuteze numai a călca Nistru! se grozăvește Radu Gangur. Am hotărât fortificarea Cetății Suceava cu noi bastioane, contraforturi și-un zid de incintă dublu. Până nu se strică vremea. Mâine chiar, cu toții ieșim la cărat piatră, la săpat, la zidit! Cu toții! Cu bombardele lui

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
s-or fi săturat... I-am simțit și noi gustul, din păcate... e amar, îngăimă Ștefan. Doamne, nu crezi că ne prea sumețim? intervine și Stanciu. Ne sumețim și noi măcar că blana pe noi împușcată-i -, că destul am fost călcați în picioare, spune Ștefan. La puterea lui, Sultanul ista de nimic n-are teamă. De un singur lucru se teme: de batjocură! Și-apoi, batjocura e o armă ce intră în socotelile mele, pe lângă altele... -De-i așa, am tăcut, murmură

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
și îndesat dorul aista. Copilăria, tinerețea... tot fugind, pribeag. Ca păsările călătoare, visam întoarcerea la cuibul dintâi. Pribegia-i un surghiun. Așa e, povestește Stanciu. Pribeag fiind, am aflat că seva ne-o tragem din pământul pe care l-am călcat cu piciorușele, dintâi... Înstrăinat, rupt de rădăcini, mă uscam pe ram. Orice dezrădăcinat, că recunoaște au nu -, are în el o rană ascunsă ce doare. Să vă povestesc cum a fost la mine... Căzusem într-o grea lingoare de credeam

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
cu toți călugării, înalții oaspeți înfulecau cu poftă din vestita iahnie călugărească de fasole cu murătură usturată. Era zi de post și Ștefan deși îmbiat de ieromonah cu câteva păcătoase bunătăți de frupt dosite prin cămările mânăstirii nu voi a călca rânduiala. Nu începuse încă slujba de vecernie, că Ștefan, nerăbdător să cerceteze zugrăveala desăvârșită de neîntrecutul zugrav de icoane Roșca, cere să i se deschidă ușile grele, ferecate în fiare, de puteai trage în ele cu pușcile cele mari. Când

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
sfârșit Don Giovanni... îi pune el mâna pe umăr, iar Don Giovani, cu ochii roșii, își suflă nasul într-o cârpă. Nu s-a putut, îi spune Ștefan consolator. Du-te acasă, bătrâne... S-a sfârșit... Tăutu intră în paraclis, călcând pe vârfuri, nevăzut, neauzit, ca o fantomă... Tace. Ce... ce s-a mai întâmplat? îl întreabă Ștefan cu o voce albă, obosită, spartă. Bârsan... S-a întors Bârsan, șoptește el. Bârsan? întreabă Ștefan și parcă face un efort să-și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
scoală din coșciug vreun strigoi și-mi rânjește cu hârca descarnată, de-mi îngheață sângele-n vine și damblagesc pe viață? Șuncile pe boier Cupcici dârdâie mărunt-mărunt, se crucește de apărătură și se trage acana, nu care cumva Doamne ferește! să calce pe vreun mormânt și să stârnească vreun mort mai țâfnos. Îți faci cruce cu limba, îl liniștește boier Alexa așezând un felinar pe brațul unei cruci. Strigoii-s fum. Eu m-aș spăimânta mai abitir de om om în carne

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Răsăritul, să fie mai bine primită apărătura. Alt loc mai spăimântăcios n-ați aflat? vorbește el cu glas scăzut să nu tulbure somnul morților. Știe el Isaia ce face, răspunde Alexa. Care om se-ncumetă la miez de noapte să calce în țintirimul bântuit de duhuri necurate? Să jurăm ce-avem de jurat și să ne cărăbănim pe la cășile noastre, propune Cupcici luat cu frig. Alexa și Negrilă se așează pe un braț frânt dintr-o cruce de piatră. Negrilă aprinde

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
de prostia noastră. Cutra! Fariseul! Măscăriciul! Cine gândea că-n frumușelul acela cu ochi albaștri, nevinovați, zac ascunse o vulpe șireată, un leu setos de putere, un șarpe veninos, un lup în blană de oaie?! strigă Isaia furios și scuipă, calcă peste morminte încurcându-se în bălării. Și noi, halal să ne fie -, noi, ditai bătrâni vulpoi ai Moldovei, o liotă de boieri veliți târșiți prin uneltiri și rele, geambași de domni, cogeamite boieri unși cu toate alifiile, șleahtă de boșorogi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
ce-a pățit sărmanul Cupcici în noaptea aiasta chiar? Alexa și Negrilă îl privesc uluiți. N-ați aflat?! Chiar n-ați aflat?! Ce?!... Ce?!... Sărmanul boier Cupcici... îngână Isaia jalnic, neconsolat. În noaptea aiasta chiar, în puterea nopții, l-au călcat tâlharii! L-au jefuit de scule și-apoi i-au făcut de petrecanie, spune el și cu latul palmei își taie beregata, jeluindu-l. Săracu' boier Cupcici... Ceee?!... L-au belit! Dumnezău să-l ierte... A fost un om tare

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
alte sfinte odoare. Suceava se băjenește la codru. La cârciumioara "LA MOLDOVANU ȘUGUBĂȚ", cârciumarul, un bărbat în puterea vârstei, ciung de dreapta, bate în scânduri ferestrele cârciumii. Apăi, să fie cu sănătate, Culaie! îl îmbie cu butelcuța un moșneguț afumat, călcând pe două cărări. O trece și aista, cum trec toate... Niculaie lasă ciocanul și trage o dușcă: O trece, moș Melinte... Am făcut cărare la codru și tot n-am pierit, spune el și îi întoarce ploscuța. Să ne întoarcem

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Savastița, martori: Uitați-vă la el, hodorogu', viteazu' vitejilor, rezbel îi trebuie?! Abia-și trage bășinile de prăpădit ce-i. Cât îi nopticica de mare, se vaicăre că-l doare ici, că-l doare colo și mă pune să-l calc! Moartea-l cată acasă și el o găsește la rezbel! Nu-ți ajunge cât te-or străpuns, cât te-or tăiat varvarii?! se pune ea pe boceală, pe văicăreală. O să-ți bage turcii o țapă-n cur și-o să mă lași

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
fiare... Grăiește, Radule! Radu Gangur, legat cu feși la cap, la umăr, răsuflă greu, cu glas sugrumat: Tatarii, în hoardă, s-au năpustit în pradă peste Nistru la Vadul Tatarilor! Le-am stat împotrivă cu orheenii mei, dar ne-au călcat în copitele cailor, n-am putut să... Ștefan îi pune o mână grea pe umăr: Știu, Radule... Ați făcut totul... Ca fiarele turbate s-au năpustit năvrapii, prin foc și sabie trec Țara de Sus! Ucid! Pradă! Siluiesc! Robesc! Numai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
împotriva unei săbii... și vocea lui Ștefan tremură. Aista nu-i război, e măcelărie. Urgie!... În socotelile mele împreună cu oastea ungurească ce trebuie să vină, se adună dincolo de trecătoare, cercăm să-i oprim în vad, la trecerea Dunării, să nici calce pământul Moldovei. În voi mi-era nădejdea... În "Oastea cea mare a Moldovei"! De mă părăsiți... Fără voi... fără voi... sunt nimeni. Ce să fac?! îi întreabă și se întreabă și își șterge cu palmele broboanele de sudoare ce-l

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
îmblânzit și tare obosit: Bine... Mă învoiesc... Mă încred în voi... Tatarii-s aici, dar turcii, pe cale, sunt la două săptămâni de hotarele Moldovei.... Vă dau slobozenia! spune el răspicat și hotărârea îi este urmată de rumoare, voci, chiote. Îmi calc pe inimă, deși aiasta poate însemna osânda! Vă slobozesc pentru două săptămâni ca să vă cercetați vetrele! Jurați că vă întoarceți! Jurați! Două săptămâni, nici o zi mai mult! Jurați!? Jurăm!!! răcnesc țăranii și chiuie de bucurie bătând pământul cu palmele, cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
țeapă, atârnați prin crengi, vor împodobi drumeagul în întâmpinarea falnicei armii, ca osmanlâilor să le strecurăm în oase frica de moarte; să cugete la nimicnicia vieții și la nemurirea sufletului în Raiul lui Allah; să-și blesteme zilele când au călcat pe pământul spurcat al afurisiților de ghiauri moldoveni... "Din muntele de scârnă ce aburește miasme de molimă, îndură-te Doamne, blagoslovește-i cu o boleșniță cinstită!" spune Ștefan cu ochii spre cer, batjocoritor, implorând Pronia Divină. De-ar bântui o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
de ea, încet, ochi în ochi, cu mâna întinsă, tremurândă. Te rog... Maria fascinată, încremenită cu paharul la buze... Lacrimi mute șiroiesc pe obrajii ei, picură în cupa cu vin... Ștefan ia paharul... Varsă vinul... Îl lasă să cadă și calcă pe cioburi: Iartă-mă Maria... o imploră și îi strânge mâinile. Promite-mi că n-ai să mai... Îmi promiți? o întreabă rugător și se înseninează când vede că Maria își șterge lacrimile și dă din cap. Și... și mergi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
să putem duce războiul până la capăt". Fragment din scrisoarea lui Ștefan Voievod adresată Papei Sixt al IV-lea, la 29 noiembrie 1474 (cu două luni înainte de bătălia de la Podul Înalt 10 ianuarie 1475) * "...Auzind și văzând noi aiasta, i-am călcat în picioare, i-am biruit și i-am trecut sub ascuțișul săbiei noastre, la locul de-i zice Podul Înalt Vaslui. Păgânul Împărat al turcilor își puse în gând să-și răzbune... și să supuie țara noastră care este "Poarta

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
urmă una mai puțin cinstită și mult mai dureroasă. Mulți erau fii de oameni vestiți și bogați, așa încât boierii lui Ștefan vorbeau de răscumpărarea lor. Dar domnul nu voi să audă de târguială pentru a da drumul acelor care-i călcaseră țara în picioare și întinseseră o mână îndrăzneață către cununa sa. Dacă aveți atâția bani și putere, ce-ați căutat aici la mine?", striga el nenorociților, care fură înfipți în țepile ce împodobiră sălbatec mlaștina cruntă." N. Iorga, Istoria lui

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199

în comparație cu cea de la Cluj, nu avea nici parchet, nici gaze). O pivniță mare, bine clădită, cu pereți și bolți de cărămidă, curată, cu pământ pe jos, bine bătătorit, ceea ce o făcea mai primitoare și mai plăcută decât dacă ai fi călcat pe un strat de beton. Ar fi fost și mai mare dacă în fund o improvizație de scânduri nu ar fi smuls din ea un spațiu pentru ca un alt apartament (cel din colț) să aibă și el puțină pivniță. Prin

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
popas la bufetul din centrul Snagovului, unde, fără grabă, în liniște, am băut o sticlă de bere, călător ostenit, dar cu sufletul împăcat, senin. Era o seară de sfârșit de martie, caldă și ploioasă. Apoi am pornit-o la drum, călcând, din cauza întunericului, pe unde se nimerea, astfel încât, când am ajuns în fine la gazda mea din Gruiu, am constatat cu uimire (deși n-aveam de ce să mă mir) că eram stropit cu noroi până la brâu. În halul acesta de murdărie

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
răspuns negativ. Pur si simplu, n-am primit nimic de la „ei”, nici un fel de înștiințare. De parcă „depunerea actelor” n-ar fi fost decât un apăsător coșmar. * Ultimul oportunism, oportunismul de bătrânețe, este cel mai dezgustător și totodată cel mai feroce. Calcă peste cadavre! Inclusiv peste cele ale prietenilor... * În aprilie 1991, la Paris, îmi propusesem să-l întreb pe vechiul meu prieten, „bătrânul Bernard”, expatriat în 1986, dacă în noua lui țară se simte, într-adevăr, liber. Mi-a răspuns înainte de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
prima oară n-am găsit locul de unde se cumpără și nici n-am văzut lumânări aprinse: poate la ei nu e obiceiul, ne-am zis...). Vizita de despărțire a fost mai tristă decât prevăzusem, din cauza unui porumbel mort, sfârtecat. Îl călcase o mașină? Dar în acest caz cine și de ce îl azvârlise de pe carosabil în piața unde, ca de obicei, porumbeii se îngrămădeau cu zecile, cu sutele, liniștiți, nepăsători, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat? Și, într-adevăr, nu s-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
celui comemorat. Și ca absurdul să fie desăvârșit, țin să precizez că fotografia înlocuitoare (profanatoare) nu avea nici cea mai mică legătură cu evenimentul. Să-l fi înfățișat cel puțin pe băgărețul personaj în fața casei de la Ipotești (dacă o fi călcat vreodată pe acolo), sau lângă statuia Poetului, depunând cuviincios o floare... Nici vorbă însă de așa ceva! Fotografia îl înfățișa purtând acel imbecilizant chipiu fals proletar, oprit la marginea unui lan de grâu, înconjurat de câțiva „specialiști” și gazetari de curte

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]